postare publicată în aprilie 2012 pe un blog care nu mai este.
Acum câteva zile am găsit un blog care mi-a plăcut. Asta: printesaurbana.ro/ . Încă nu îl adaug în blogroll pt că aici unde mă aflu, adicătelea în camera mea de cămin, încă nu merge conexiunea internet după vacanță, nu știu de ce, și de pe amărâtul ăsta de bluetooth nu știu nici dacă postarea asta se va încărca.
Și, cum răsfoiam blogul tinerei doamne, am nimerit pe o postare despre mersul la biserică și despre credință. M-au năpădit niscai amintiri, și am fost de acord cu prințesa, că la bisericile ortodoxe miroase nașpa, e relativ întuneric în așa fel încât de multe ori lăcașul respectiv seamănă cu o peșteră, ca să nu mai zic de unii preoți care te fac să nu mai intri ever într-o biserică, cel puțin nu ca să te spovedești lor.
Nu voi uita niciodată ziua în care, după o relație care nu mersese deloc frumos, m-am dus să-mi curăț sufletul de umbra vinovăției și durerii, iar preotul căruia mă spovedeam, înțelegând cu totul altceva din spovedania mea, m-a sfătuit să-mi caut un coleg de serviciu. Am întors ochii către el, de sub patrafir, uluită că în loc de canon bisericesc pt că trăisem în necurăție cu un bărbat, el mă arunca direct în brațele plăcerii carnale cu oricine se nimerea, așa, din apropierea mea, nu conta cine. Mă rog, poate că el așa ar fi făcut după o mare decepție. Dar eu nu venisem la biserică să caut un răspuns la o problemă hormonală, ci la una de suflet. A fost ultima oară când m-am spovedit, atunci demult, cu zeci de ani în urmă. Probabil o voi mai face odată, cândva, înaintea unui Mare Portal în fața căruia ajungem toți. Sau... cine știe? poate voi întâlni și eu preoți cu mintea înțeleaptă și vorba chibzuită, care să nu mă alunge din lăcașul Domnului, ci să mă determine să revin.
Și eram cât pe ce să zic că sunt vreo 10 ani de când nu am mai dat pe la biserici, după care mi-am amintit că, de fapt, intru cu plăcere în toate catedralele pe care le întâlnesc în calea Marelui meu Vis, în călătoriile mele prin lume. E drept, alea-s catedrale catolice, dar la urma urmei, Dumnezeu e unul, și e peste tot, indiferent de modalitatea aleasă de comunitățile religioase de a-și exprima credința în Divinitate.
Iar la sfârșit, aș fi pus o poză cu interiorul aurit al catedralei din Melk, acolo unde Umberto Ecco a scris "Numele trandafirului". Dar o voi pune când internetul de mare viteză va reveni.
Dacă ți-a plăcut, dă mai departe!