Accidentul

Priveam către cer, cu ochii asudaţi, apoi începu răpăiala, ca şi cum el, cerul mi-ar fi îndeplinit ruga pe loc. În câteva minute tricoul se făcu una cu pielea şi buclele mi se lăţiră în jos, grele de picăturile mari. Fulgera uşor. Îmi venea să râd. Întotdeauna îmi plăcuseră fulgerele - scântei de Dumnezeu pe Pământ. Pedalam fără să mai ţin ghidonul, cu mâinile întinse, primind şuvoaiele de ploaie pe braţe, când, din aerul acum spălat de vară târzie, răsări în spatele meu o mașină bleumarin şi n-am mai simţit decât impactul. Au! Genunchiul… Străinul văzu că nu mai puteam merge şi mă luă în braţe. Vorbea germană și din păcate nu am înțeles nimic din ce spunea. Mă depuse pe bancheta din spate, apoi culese bicicleta, suprarealist deformată. Am ajuns acasă, iar el a plecat ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat. Am mers cum am putut până la ușă, am descuiat și m-am trântit direct pe canapea, suflecându-mi blugii zdreliți. Piciorul se umflase deja. Fir-ar să fie!, mi-am zis. Am luat perna și mi-am pus-o sub picior. Apoi de pe noptieră am luat cartea Sapte ani in Tibet, de Heinrich Harrer. Văzusem filmul și țineam morțiș să citesc și cartea, pentru că-mi plăcuse povestea adevărată a aventurii trăite de autor în Tibet timp de 7 ani, după ce membrii expediției germane din Nanga Parbat la care participa fuseseră prinși de britanici și ținuți într-un lagăr de prizonieri în India, până când Heinrich și prietenul său, Peter Aufschnaiter, reușiseră să evadeze.

Durerea din genunchi devenise acută. Am sunat-o pe Adina, doctorița de țară cu care mă împrietenisem, și am rugat-o să mă oblojească în vreun fel, pentru că eu mai mult de comprese reci nu știam ce să-mi fac. Am lăsat romanul pe jumătate citit, deoparte, și am întins mâna după pachetul adus de poștăriță de dimineață. Prima carte scoasă din cutia de carton bej a fost Mănâncă, roagă-te, iubește de Elizabeth Gilbert. Știam pe scurt despre ce era vorba: o femeie a cărei viață personală ajunge într-un impas se hotărăște să facă o schimbare: divorțează, după aceea intră într-o nouă relație nepotrivită, apoi călătorește pentru a întâlni oameni noi și pentru a-și îngropa trecutul. În aceste călătorii, întotdeauna inițiatice pentru eroul cărții, Liz se redescoperă pe sine, se reinventează pe sine, după o depresie în care își exorcizează trecutul, purificându-se.

Ploaia stătuse de mult, eu n-apucasem să citesc decât primele pagini din foarte captivantul roman, că am și auzit în curte glasul Adinei și binecunoscutul accent german al străinului care credeam că plecase în treburile lui. Mă gândeam cu părere de rău că nu aveam în casă un ghid de conversatie roman - german. Ce bine mi-ar fi prins! Dar pentru moment germana de școală primară a Adinei era cea mai bună soluție la îndemână. Cu greu am șchiopătat până la ușă s-o deschid. Din prag, figura lunguiață cu ochii de un albastru metalic mă salută surâzând și ținând în mână bicicleta mea:
- Hallo!


articol scris pentru www.elefant.ro

Bratara de argint

Stăteam lungită pe divan, cu o ţigară între degete, televizorul mergând şi picioarele mele înfricoşător de reci. Era ajunul Crăciunului, pe seară. Afară era când albastru, când gri, dar lumina era proaspătă, în ciuda norilor grei. Mă gândeam la cum plecase cu inima strânsă și nu dăduse nici un semn o vreme. Îmi spusese că nu se știe ce ne poate oferi viața, așa că să nu-l aștept. După un an, mă căutase din nou, iar acum spunea într-un mesaj pe email că-mi va face o surpriză. Știam că revenise în țară, îl așteptam, nu ratase niciodată ziua asta. Ziua în care ne cunoscusem. Soneria mă trezi din reverie. Am sărit de pe canapea, alergând emoționată să deschid. Trebuia să fie el, nu putea fi altcineva.

M-a privit scurt şi apoi a coborât ochii spre valiza pe care o lăsă jos. L-am salutat ca și cum ar fi plecat ieri, dar inima numai nu-mi spărgea pieptul de bucuria revederii. L-am urmărit cu privirea şi cu un surâs obraznic pe buze. Îl exploram fără jenă, îl scotoceam din priviri, îl intimidam de-a dreptul, dar îmi fusese atât de dor de el.
- Nu mă poftești?, mă întrebă ușor stânjenit.
- Scuză-mă, am spus și am deschis ușa larg. Bine ai venit! am fost în stare să articulez, apoi ne-am îmbrățișat strâns, aproape de sufocare. L-am auzit chicotind ușor.
- Eiii, don'șoară, mai încet că mă învinețești!, apoi mă luă în brațe și mă ridică deasupra ochilor lui, făcând două piruete.
După ce a lăsat paltonul pe brațul unui fotoliu, ne-am așezat pe canapea.
- Deci asta era surpriza, am râs, arătând spre el.
- Că am venit fără să te anunț? Nu. Sau ... nu numai.
Apoi din buzunar a scos o cutie micuţă. S-a apropiat de mine şi, cu mâinile tremurânde, mi-a întins micuţa cutie de carton învelită în catifea albastră pe care scria cu litere argintii silver jewelles. "Un cadou?" m-am întrebat în gând, încântată, dar şi puţin derutată de gestul său. Nu mă aşteptam, nu-i stătea în fire să-mi cumpere bijuterii, seturi de argint, mereu zicea că nu se pricepe să-mi ofere ceva ce mi-ar plăcea. N-am luat-o. I-am zis, în schimb, să o deschidă. Încercam să par indiferentă, să nu-mi dezvălui curiozitatea însă privirea-mi rămase fixată pe pătratul albastru din mâinile lui. Şi i-am văzut degetele ridicându-se... şi între ele... o brăţară de argint masiv cu pietre de topaz, neasemuit de frumoasă!

M-am uitat discret pe talonul care însoțea cutia și am văzut că scria pe el bijuterii RegalGold.ro. Nu-mi luam ochii de la cadoul meu și îmi plăcea prea mult ca să nu încerc mai târziu să caut și alte bratari de argint de la www.RegalGold.ro. Îmi plăcea totul: lucrătura, finisajul, felul în care se așeza pe încheietura mâinii mele. Mihai se uita la mine insistent. Am roșit. Fără să vreau, îl lăsasem lipsit de atenția mea. S-a apropiat și m-a cuprins de după umeri, apoi a întors cutia albastră cu fața spre mine spunând:
- Țin minte că mi-ai zis cândva că tu n-o să porți niciodată cătușă de aur pe inelarul stâng. De aceea ți-am luat o "cătușă" de argint. Vrei să fii soția mea?

M-am emoționat toată. Într-adevăr, cutia nu era goală încă, mai avea în ea un splendid inel, tot cu piatră de topaz, să se asorteze cu brățara. Mi l-a pus pe deget apoi am petrecut cele mai frumoase sărbători din viața mea. După câteva săptămâni am plecat alături de el, în țara de adopție, într-o aventură în doi care avea să dureze toată viața.