Rebecca: Hitchcock, 1940

Rebecca, ecranizare după romanul omonim al autoarei Daphne du Maurier, publicat în 1938, ar fi fost un excelent film polițist dacă nu era o dramă gotic-romantică mai presus de orice. Iar asta nu s-ar fi datorat maestrului peliculelor de suspans, Alfred Hitchcock, ci romanului însuși.

Un domn bogat, între două vârste, Maxim de Winter (Lawrence Olivier), se recăsătorește în pripă cu o fată frumoasă de condiție modestă (Joan Fontaine), pentru a uita de moartea în condiții suspecte a primei sale soții. Filmul, ca și cartea, merge pe firul poveștii Rebeccăi prin intermediul acestei tinere, nenumite altfel decât my darling, my dear, sau pur și simplu dna Winter. Privită atât ca un personaj nesemnificativ, dar în prezența căruia se petrece toată acțiunea, cât și ca vocea și ochiul autoarei/regizorului, tânăra doamnă de Winter descoperă treptat o altă realitate despre soțul cunoscut într-un Monte Carlo aflat într-o veșnică vacanță. La Manderley, conacul care-i va fi casă, lucrurile stau cu totul altfel decât în luxosul și superficialul Monte Carlo. Conacul este bântuit de amintirea Rebeccăi, fosta doamnă de Winter, care, deși fizic nu mai există, predomină încă în viața celor din jur ca un veritabil personaj principal.

Servitorii lui de Winter nu văd în noua lui soție o doamnă, ci mai degrabă o fetișcană timidă pusă să joace un rol nepotrivit. Dintre toți, dna Danvers, cea care are grijă de casă, pare de-a dreptul paranoică, obsedată de personalitatea Rebeccăi și inflexibilă la schimbări. Pentru ea, nimeni nu o poate înlocui pe Rebecca, și astfel, oricine ar dori să-i ia locul ar trebui să moară. Așa încât nu mai este decât un pas până la a o manipula psihic pe cea de-a doua soție a lui Max, și de a încerca s-o facă să se sinucidă.

Treptat Rebecca se dezvăluie. Din umbra măreață și amenințătoare pe care o aruncă amintirea ei la începutul filmului, cețurile se risipesc și adevărul despre ea iese la lumină: Rebecca era o femeie de o moralitate inexistentă, cu o viață erotică extrem de bogată, avea inclusiv o relație cu propriul său văr, iar mariajul dintre ea și Maxim este un contract nescris: aparența de doamnă în public contra libertatea ei sexuală.

Când ea îi spune lui Max că așteaptă un copil de la Favell, vărul ei, Max se enervează și îi dă o palmă. Rebecca se dezechilibrează și cade cu capul de colțul unei mese din marmură. La scurt timp, moare. Acest aproape-final este un compromis făcut de producătorul David O. Selznick cutumelor americane care spun că un soț nu-și poate omorî partenerul de viață fără să-și cunoască pedeapsa. Romanul este cu mult mai explicit: Max pur și simplu își împușcă nevasta. După care pleacă pe mare cu cadavrul, răstoarnă barca și face ca totul să pară un accident stupid. Însă corpul Rebeccăi nu este găsit imediat, astfel că avea să fie înmormântată o altă femeie în locul ei. Barca și cadavrul ies la suprafață tocmai după cea de-a doua căsătorie a lui Max, tulburând liniștea tuturor.

Și pentru că trebuia să se termine frumos, anchetatorii, deși îl suspectează pe Max de crimă, în frunte cu antipaticul de Favell, ajung la medicul ginecolog al Rebeccăi care se vede nevoit să le dezvăluie tuturor că femeia avea cancer și că plănuia să se sinucidă.
Deci... cazul se clasează ca fiind sinucidere, iar Max poate trăi fericit cu cea de-a doua soție în tot restul zilelor sale. Fericire pe care dna Danvers, un personaj recreat de Hitchcock și făcut să semene, fie și aluziv, cu bisexuala scriitoare Daphne du Maurier, nu o suportă. Atunci incendiază Manderley-ul, pierind în flăcări odată cu el, pentru ca nimeni, în afară de Rebecca, să nu mai poată fi fericit acolo.

Suspansul hithcockian e prezent în atmosfera filmului, în privirile personajelor, în jocul de lumini și umbre specific filmelor alb-negru. Este primul film al regizorului pe tărâm american. Nu e o capodoperă, dar e un film bine făcut, care prefigurează geniul regizoral al tânărului Alfred. Dacă mai punem la socoteală că scenariul original i-a fost respins de Selznick care voia o replică cinematografică foarte apropiată de roman, este și mai de înțeles de ce tușele de mister nu sunt la mare înălțime, de ce Joan Fontaine e pe alocuri ștearsă iar Lawrence Olivier face un rol de fiecare zi.

Totuși e un film de văzut. Este un film de referință în cinematografie și în ciuda minusurilor, povestea Rebeccăi este captivantă chiar și azi, la circa 65 de ani de la lansarea ei.


Dacă ți-a plăcut, dă mai departe!

Iffet, ep. 13

Bun găsit consumatorilor de seriale turcești!

Astăzi nu am prea multe să vă spun despre acest episod din Iffet. Sunt două acțiuni, mari și late, în tot episodul.

Prima acțiune: Ali Ihsan este învinuit de omor în legătură cu Omer Ataman, fostul soț al lui Dilek, crimă de care îl acuză Beril, soția lui Omer. Ali este reținut pentru cercetări și dus la secția de poliție, în celulă, apoi într-o cameră de anchetă ca pe vremea naziștilor. Anchetatorul îi pune lui Ali câteva întrebări, dacă avea vreun motiv să-l elimine pe Omer, ori dacă l-a amenințat vreodată cu ceva, și încearcă să-l facă pe Ali Ihsan să mărturisească spunând că oricum el a făcut crima pt că a existat un martor ocular. Ali susține că totul este o minciună, dar își amintește de secvența în care îi dă doi pumni zdraveni lui Omer, la prezentarea de costume de baie a firmei.

Își dă seama că poate fi ușor acuzat datorită acelui episod agresiv și în mod insistent nu colaborează cu anchetatorul decât dacă i se aduce un avocat. Până la urmă este adusă o avocată, Yasemin, și Ali acceptă să discute cu ea, deși anchetatorul se pare că le ascultă conversația. Pe holul secției de poliție Erhan, Dilek și Emre așteaptă rezultatul anchetei care durează. La un moment dat apare soția lui Omer și aproape că are loc o altercație între ea și Dilek, care abia acum află că Omer era însurat.

episodul 14 din Iffet

A doua acțiune: Cemil reușește s-o răpească pe Iffet și o duce cu mașina la casa de vacanță a lui Ali, care se află într-o zonă izolată. Imediat ce o leagă, apar la ușă niște jandarmi, îmbrăcați în uniforme de camuflaj și Cemil este nevoit să le dea drumul în casă. Află de la aceștia că Ali Ihsan este arestat, ceea ce îl bucură, pt că astfel crede că Iffet va pica mai ușor în mâinile lui. Iffet este ascunsă și are o bandă adezivă pe gură, așa că nu este auzită scâncind. Jandarmii nu găsesc ceea ce caută și pleacă. Iffet este eliberată din legători, și se arată cooperantă, pentru că oricum, nu se poate împotrivi și nu are ce să facă, pe moment, împotriva lui Cemil.

La un moment dat el este sunat de Nil care îl roagă să vină la secție, pentru că că Ali are alibi în persoana lui Cemil, cu care fusese la o plimbare cu mașina la ora crimei, dar el nu ia în seamă disperarea fetei, ba dimpotrivă, nu are nici un interes să-l susțină pe Ali Ihsan. După un timp de conversație cu Iffet, se hotărăște să meargă să cumpere ceva de mâncare și o leagă înapoi, de scaun, dând drumul la radio ca să nu se plictisească până avea să se întoarcă. În mașină, Cemil deschide radioul la același post și astfel amândoi aud când se difuzează știrile că Ali Ihsan a fost reținut și acuzat de crimă. Iffet începe să se gândească la un plan și reușește să taie banda de la mâini cu diamantul inelului de logodnă, eliberându-se. Cemil vine înapoi cu un buchet de flori și o sacoșă cu mâncare și găsind scaunul gol, rămâne pe gânduri câteva momente, îndeajuns pentru ca Iffet să-i dea cu o tigaie în cap. Când se trezește din leșin, coboară și o vede pe Iffet în mașină. Aceasta îl somează să meargă la poliție și să depună mărturie în favoarea lui Ali Ihsan și îl amenință cu o pușcă de vânătoare pe care o luase din casă.

Până la urmă Iffet și Cemil ajung la secția de poliție unde el îl ajută pe Ali să scape de acuzație, mai ales că fuseseră filmați de o cameră dintr-o intersecție, unde au oprit pt a discuta cu un alt șofer. Episodul se termină cu o convorbire telefonică între Beril și Emre, care cel puțin deocamdată, pune sub semnul întrebării loialitatea lui Emre față de șeful său.


Pentru alte episoade din serialul Iffet, accesați pagina Stele tv.

sursa foto: capturi video de pe youtube.com