De Traiani et Paulus

Toata lumea vorbeste despre statuia lui Traian din fata Muzeului de Istorie din Bucuresti. Dau si eu un search pe net, vaz statuia si nu prea pricep. Drept e, ca nu ma pricep la arta, ca un cunoscator.
Ce as avea de spus, e ca din cate stiu, romanii au fost un popor civilizator, au cucerit teritorii, dar nu au distrus, dimpotriva, au lasat in urma cetati, castre, drumuri, apeducte, au adus cu ei, pe unde au trecut, o civilizatie intreaga. Si atunci de ce sa reprezinti un imparat care a adus civilizatia pe aceste meleaguri, in curu' gol?!?!??! Acum sculptorul nu mai este, e decedat din 2008, si citesc ca aceasta statuie este o copie a aceleia originale care se gaseste la Roma.

Ma rog!... Si ce parascovenie e aia cu lupoaica si sarpele (dragonul, de fapt, simbolul dacic, noi zicem ca e lup, dar altii zic ca e dragon, si tare mi-e ca au dreptate:) ) uniti ca niste gemeni siamezi din India sau Pakistan, la cap?!

Si intreb si eu: de ce pe scari, nene ?!??!?! Nici pe trotuar, nici la intrare, pe scari!!

Deh! Ganduri de femeie, nu ma luati in seama :)

Ce e cu Paul? Cum care Paul? Lambrino, care altul? Ce legatura are cu Traian? S-ar putea sa vedem peste vreun an jumate, asa. Aaaa, si deocamdata sunt cumetri. Aveti dreptate, nu cu imparatul, cu ălălalt Traian.
Asta-i tot de pe net. Da' orsicum, Paul, bre ??!?!?!?

Ma duc sa pun patrunjelul in ciorba. Va pup! :*

Despre biserici si printese urbane

Acum câteva zile am găsit un blog care mi-a plăcut. Asta: printesaurbana.ro . Inca nu il adaug in blogroll pt ca aici unde ma aflu, adicatelea in camera mea de cămin, încă nu merge conexiunea internet după vacanta, nu știu de ce, si de pe amărâtul asta de bluetooth nu știu nici dacă postarea asta se va încărca.

Si cum răsfoiam blogul tinerei doamne, am nimerit pe o postare despre mersul la biserica si despre credința. M-au năpădit niscai amintiri, si am fost de acord cu prințesa, ca la bisericile ortodoxe miroase naspa, e relativ întuneric în asa fel încât de multe ori lăcașul respectiv seamănă cu o peșteră, ca sa nu mai zic de unii preoți care te fac sa nu mai intri ever într-o biserică, cel puțin nu ca sa te spovedești lor.

Nu voi uita niciodată ziua în care, după o relație nepotrivita, m-am dus sa-mi curat sufletul de umbra vinovăției și durerii, iar preotul căruia ma spovedeam, m-a sfătuit sa-mi caut un coleg de serviciu și sa mi-l fac prieten. Am întors ochii către el, de sub patrafir, uluita ca in loc de canon bisericesc, el ma arunca direct în vâltoarea celor lumești. Ma rog, nu știu de ce mi-a spus asta si n-o sa înțeleg ce l-a determinat sa-mi dea un asemenea răspuns. Eu venisem la biserica sa-mi caut liniștea sufleteasca. A fost ultima oara când m-am spovedit, atunci demult, cu zeci de ani in urma. Probabil o voi mai face odată, cândva, înaintea unui Mare Portal in fata căruia ajungem toți. Sau... cine știe? poate voi întâlni si eu preoți cu mintea înțeleaptă si vorba chibzuita, care sa nu ma alunge din lăcașul Domnului, ci sa ma determine sa revin.

Si eram cat pe ce sa zic ca sunt vreo 10 ani de când nu am mai dat pe la biserici, după care mi-am amintit ca de fapt, intru cu placere in toate catedralele pe care le întâlnesc in calea mea, in călătoriile mele prin  lume. E drept, alea-s catedrale catolice, dar la urma urmei, Dumnezeu e unul, si e peste tot, indiferent de modalitatea aleasa de comunitățile religioase de a-si exprima credința in Divinitate.

Iar la sfârșit, pentru a ilustra cumva articolul, aș fi pus o poză cu interiorul aurit al catedralei din Melk, acolo unde Umberto Ecco a scris "Numele trandafirului". Dar o voi pune când internetul de mare viteză va reveni. Dacă va reveni.