Ieri nu am carcotit pe nimeni, ca vine Craciunul si nu e frumos, nu? :)
Dar azi nu pot sa nu ma gandesc, cu nedumerire, la semenii nostri din Coreea de Nord. I-am revazut (unii dintre noi, pt ca cei mai tineri nu au avut cum) plangand de mama focului si crămăluindu-se dupa moartea "conducatorului iubit". Pentru ca la fel au facut si acum 17 ani cand a murit Kim Ir Sen, tatal lui Jong-Il, fondatorul Coreei comuniste.
Atunci chiar credeam ca oamenii il plang sincer (deh! :D minte cruda! ...) desi ma miram de lucrul asta, dar imi ziceam ca dom'ne, cine stie ce o fi facut bun pt popor de-l plang in halul asta.
Acum, vazand aceleasi scene la moartea lui Kim Jong Il, ma intreb oare cat teatru poate sa joace un om? Bine, or fi si cativa sinceri printre ei, nu zic, dar presupun ca majoritatea nu sunt. Presupun ca fac asta ori din traditie, ori din obligatie de partid si teama. Probabil ca daca nu fac asta, isi pierd si ce mai au, serviciul, libertatea, viata.
Ca printr-o ceata fina, ma vad in toamna lui 1989 la serviciu, ca stagiara cu 2 luni de vechime, in timpul celor 3 zile ale ultimului Congres al PCR. Era o informare politica, o sedinta, nu de partid, ca nu am fost membra niciodata, ci o sedinta la care eram obligati sa participam absolut toti adultii din scoala. Si la care dupa ce se citea cate un paragraf din rezumatul a ceea ce se discutase la Congres in ziua precedenta (nimic nou si nimic interesant, de altfel, doar minciunile si propaganda de partid cu care eram obisnuiti ca si cu un zgomot de fond de care nu puteai scapa), eram obligati sa aplaudam indelung ca si cum Ceausescu ar fi fost prezent acolo, in sala noastra de clasa unde eram adunati.
Nu stiu ce mi/ni s-ar fi intamplat daca nu aplaudam. Nu am vrut sa aflu si nici acum nu vreau sa stiu cum ar fi fost daca...
Dar azi nu pot sa nu ma gandesc, cu nedumerire, la semenii nostri din Coreea de Nord. I-am revazut (unii dintre noi, pt ca cei mai tineri nu au avut cum) plangand de mama focului si crămăluindu-se dupa moartea "conducatorului iubit". Pentru ca la fel au facut si acum 17 ani cand a murit Kim Ir Sen, tatal lui Jong-Il, fondatorul Coreei comuniste.
Atunci chiar credeam ca oamenii il plang sincer (deh! :D minte cruda! ...) desi ma miram de lucrul asta, dar imi ziceam ca dom'ne, cine stie ce o fi facut bun pt popor de-l plang in halul asta.
Acum, vazand aceleasi scene la moartea lui Kim Jong Il, ma intreb oare cat teatru poate sa joace un om? Bine, or fi si cativa sinceri printre ei, nu zic, dar presupun ca majoritatea nu sunt. Presupun ca fac asta ori din traditie, ori din obligatie de partid si teama. Probabil ca daca nu fac asta, isi pierd si ce mai au, serviciul, libertatea, viata.
Ca printr-o ceata fina, ma vad in toamna lui 1989 la serviciu, ca stagiara cu 2 luni de vechime, in timpul celor 3 zile ale ultimului Congres al PCR. Era o informare politica, o sedinta, nu de partid, ca nu am fost membra niciodata, ci o sedinta la care eram obligati sa participam absolut toti adultii din scoala. Si la care dupa ce se citea cate un paragraf din rezumatul a ceea ce se discutase la Congres in ziua precedenta (nimic nou si nimic interesant, de altfel, doar minciunile si propaganda de partid cu care eram obisnuiti ca si cu un zgomot de fond de care nu puteai scapa), eram obligati sa aplaudam indelung ca si cum Ceausescu ar fi fost prezent acolo, in sala noastra de clasa unde eram adunati.
Nu stiu ce mi/ni s-ar fi intamplat daca nu aplaudam. Nu am vrut sa aflu si nici acum nu vreau sa stiu cum ar fi fost daca...