Cum ziceam, raspunsul primit de useritza respectiva, de la o alta forumista:
Da, exista multe emisiuni pe tema asta. Dar cand ti se intampla tie, e cu totul altceva pentru ca, intotdeauna cand auzi de la altii, e ca o poveste. Cand traiesti pe pielea ta este mult mai ........ nu stiu cum sa spun.
Poate o sa par nebuna, dar cand eram copil si bunicul meu a murit, il vedeam mereu prin jurul casei. O strigam pe bunica si-i spuneam: "Uite, buni, nu mai fii trista, ca bunicu'-i aici!" Bunica se supara si-mi spunea sa nu mai vorbesc prostii. Nu stiu cum sa spun..... e un sentiment pe care mi-l aduc aminte si acum: eram deznadajduita, trista, confuza fiindca nu ma credeau cei mari. Si nu intelegeam cum de numai eu vad.
Cu timpul, cand am crescut, am incetat sa-l mai vad, dar imi aparea mereu in vise. Atunci stiam ca trebuie sa dau pomana si, daca faceam asta, o perioada nu mai visam nimic. Apoi iar si iar...... Pana intr-o noapte cand, acum cativa ani, in vis, bunicul a aparut ca din senin si m-a imbratisat. Am simtit o iubire imensa. Eram atat de fericita ca sunt cu el..... Atunci mi-a zis ca el a fost cu mine mereu si ca stie tot ce am facut. Mi-a mai zis ca e ultima oara cand ne vedem, pentru ca trebuie sa plece.
Cand m-am trezit aveam lacrimi in ochi. Cred ca am plans in somn. Fusese atat de real, Doamne, nu puteam sa cred ca am visat! Si totusi, nu stiu daca a fost doar un vis pentru ca, intr-adevar, asa cum mi-a zis el, nu l-am mai visat niciodata, nu l-am mai simtit niciodata...... pur si simplu a plecat.
Acum imi lipsesc visele acelea pentru ca era singurul mod de a ma intalni cu bunul meu, insa ma incalzesc cu gandul ca, intr-un fel mi-a vegheat copilaria.
