Dolores Claiborne de Stephen King. Recenzie

Titlu - Dolores Claiborne
Titlul original - Dolores Claiborne
Autor - Stephen King
Traducerea - Carmen Toader
Editura - NEMIRA
Colecția - suspans
Preţ - 20 lei, 240 pagini
Anul apariţiei - 2009
ISBN - 973-8073-54-5
Gen - horror, suspans
Comercializată pe Libris


Dolores Claiborne este una dintre cele mai bune cărți de suspans pe care am citit-o și aici aș vrea să adaug că mi se pare greșită încadrarea ei ca roman horror. Nu am văzut nimic horror în carte, dimpotrivă. În schimb suspansul desăvârșit creat de King este asemeni suspansului cinematografic creat de marele regizor Alfred Hitchcock în filmele sale unice.

Dolores Claiborne este o femeie trecută bine de prima tinerețe care poartă după ea misterul unei crime din trecut. Ea este de zeci de ani menajera unei bătrâne foarte bogate și foarte severe, dar bătrâna moare în condiții suspecte, Dolores fiind surprinsă de către poștaș alături de Vera Donovan, moartă, cu un vătrai pe care-l ține deasupra capului, ca și cum tocmai ar fi lovit-o. Trecutul se deschide din nou asupra lui Dolores, ca un hău care se pregătește s-o înghită. Poliția o consideră vinovată datorită mărturiei poștașului și datorită suspiciunii că, în tinerețe, și-ar fi ucis soțul. Detectivul care anchetează cazul știe despre moartea lui Joe St George și este convins că Dolores e autoarea ambelor crime.

Cartea este scrisă la persoana întâi, așa că știm ceea ce s-a petrecut în viața lui Dolores pentru că ea, căutată de fiică-sa după moartea Verei și după ce acuzația de crimă împânzește ziarele de scandal, îi povestește acesteia, treptat, cele întâmplate în trecut. Ea spune povestea din tinerețe cu Joe și angajarea ei la incredibil de dificila Vera Donovan. S-a obișnuit cu pretențiile bogătașei, a muncit din greu și a pus aproape orice ban deoparte pentru educația fetei ei. A suferit pentru o vreme din cauza abuzurilor repetate ale bețivului său soț, dar în cele din urmă totul a încetat odată cu moartea acestuia într-o noapte neagră, pe o eclipsă de lună, la scurt timp după ce ea descoperă că Joe îi furase banii, cu complicitatea oficiantului bancar, ca să aibă ce bea.

Confesiunea are rol dublu: o ajută pe Dolores să scape de povara secretului din trecut și restabilește relația de mult ruptă cu fata ei, care la un moment dat a ales să creadă gura lumii, în loc să-și susțină mama, abuzată de soțul alcoolic.

Într-adevăr, moartea lui Joe nu este întâmplătoare. Confesiunea lui Dolores continuă, și fiica ei, într-un moment de sinceritate, îi dezvăluie că taică-său o abuza sexual. Dolores este criminala, dar nu direct, și dacă Joe nu s-ar fi dus în grădină în noaptea fatidică, groapa săpată și pregătită pentru el nu i-ar mai fi devenit mormânt. Dar acum? Vera Donovan, femeia care devenise singura prietenă a lui Dolores, a murit de mâna ei sau nu? Știa Dolores că Vera îi lăsase averea? De ce nu a părăsit-o pe Vera mai devreme, de ce ar fi omorât-o după atâta timp petrecut alături de ea? Romanul vă va da în final răspunsul la întrebările pe care vi le stârnește lectura alertă și plăcută a acestei cărți.

Stephen King a creionat o femeie puternică, însingurată, care a trebuit să se descurce fără niciun alt ajutor în viață. E poate unul dintre personajele feminine remarcabile ale literaturii contemporane și, citind cartea, nu se poate să nu o îndrăgești pentru istețimea și curajul ei.
Dolores Claiborne este un roman care nu ar trebui să lipsească din biblioteca unui cititor pasionat de mistere, crime, psihologie și suspans.

Dacă ți-a plăcut, dă mai departe!

Biblia pierdută, de Igor Bergler. Recenzie

Titlu - Biblia pierdută
Autor - Igor Bergler
Editura - RAO
Preţ - 47 lei, 554 pagini
Anul apariţiei - 2017
ISBN - 973-606-609-903-5
Gen - aventură, thriller
Comercializată pe Libris

Acum câteva luni am văzut prima dată mai multe reclame pe net la Biblia pierdută și cartea a început să-mi atragă atenția. Mi-am dat seama că era o carte de mare succes la public, însă aveam impresia că Igor Bergler e numele unui autor rus. Și mă întrebăm, oare ce-o fi scris acela așa de bine că i se vinde romanul ca pâinea caldă! :) Când am mai citit despre ea că e ceva oarecum din aceeași zona ca și romanele lui Dan Brown, m-am decis să o comand online. Numai că între timp aflasem că autorul e român și începeam să am unele îndoieli. Cartea a venit, am început s-o citesc, și... n-am mai lăsat-o din mână decât ca să fac mai repede hârțoagele pentru serviciu și să mă pot întoarce la deliciul lecturii acestui roman românesc teribil de bun.

Mulți recenzori și cititori spun că Biblia pierdută seamănă cu romanele lui Dan Brown, mă repet. Însă nu e un fel de copiere cu mici modificări, nici pe departe. Da, sunt niște asemănări, așa, la modul foarte general, cartea aparține genului mixt aventură, thriller, policier, suspans, spionaj, istorie, la fel ca și cele ale lui Brown, eroul, profesorul Charles Baker este profesor la universitatea Princeton, tot așa cum Langdon este profesor la Harvard. Amândoi se trezesc în mijlocul unor situații detectiviste fără voie, amândoi sunt ajutați de personaje feminine în rezolvarea misterelor, și amândoi au o pasiune - Baker pentru istorie, Langdon pentru simbolistică. Iar asemănările se cam opresc aici. Baker nu este o copie a lui Langdon și nici întâmplările pe care le trăiește acest personaj nu sunt o replică a acelora imaginate de Dan Brown pentru eroul său.

Revenind la Biblia pierdută, Bergler își plimbă personajul într-o Românie contemporană, unde acesta a venit din două motive, unul oficial, o conferință științifică, și altul neoficial și relativ secret. Însă secretul fusese deja descoperit și de alții iar ceea ce caută Charles Baker - o sabie, care ar aparține familiei sale, și o biblie, prima tipărită de părintele tiparului, Johannes Gutenberg și finanțată, se pare, de însuși Vlad Țepeș - sunt artefacte căutate și de alții, care au interesul ca acea Biblie să stea ascunsă bine și să nu fie relevată omenirii.

Romanul începe într-un stil aș zice neo-gotic, cu un bărbat care se trezește într-un fel de cavou lipsit de lumină și descoperă că se află lângă niște cadavre mutilate și intrate întrucâtva în putrefacție, dar o umbră vine și îl suprimă și pe el. Apoi intră în scenă Charles Baker și se urmărește un alt fir al cărții. Însă chiar și așa, alte crime teribile se întâmplă iar lui Baker, agentul Interpol Christa îi atrage atenția că lui îi sunt adresate, ca și cum cineva ar vrea să-i transmită un mesaj. Christa aflase că la locul crimelor s-au găsit niște elemente comune, și în ultimul caz, o carte de vizită a profesorului cu un diavol verde, ciudat desenat pe ea.

   

Aventura continuă în afara țării, iar în călătoria pe care cei doi o fac cu un tren internațional, aflăm date istorice despre Vlad Țepeș și despre vremea lui, pe care nu cred că le-am găsi în niciun manual școlar. Bergler are un talent deosebit de a împleti ficțiunea și aventura detectivistă cu istoria povestită în așa fel încât nu cred că există cititor să nu fie atras de ea.

Cu toate că există unele scăpări, sau unele lucruri care mie mi s-au părut scăpări scriitoricești - Baker este destul de emfatic și de teatral uneori, așa cum sunt românii, și nu așa cum sunt occidentalii, modești și profesioniști desăvârșiți în ceea ce fac, apoi crimele adiacente, anterioare momentului la care începe romanul mi s-au părut inutile și puțin credibile - adică de ce ar omorî cineva câte 3-4 oameni odată, în mai multe rânduri, doar ca să îi atragă atenția profesorului, când există modalități mult mai discrete de a o face? - per ansamblu Biblia pierdută nu e un roman de ratat, dimpotrivă, este una dintre cele mai bune cărți scrise vreodată de un autor român, și tirajul de cca 100.000 de exemplare o dovedește din plin. Stilul autorului e foarte cinematografic, cartea se citește rapid, cu toate că mustește de informație de valoare, totul se vizualizează ușor cu ochii minții, de parcă ai vedea un film.

Recomand romanul oricui este pasionat de genul în care scrie Dan Brown, de aventură, thriller, poate și un pic de horror; celor care adoră să citească ficțiune împletită cu istorie, ca și celor care caută suspansul dintr-un roman bun.

Iar pentru cei care au citit deja cartea, am o întrebare - cine este umbra din prologul romanului ? :P


Dacă ți-a plăcut, dă mai departe!

Origini, de Dan Brown. Recenzie

Titlu - Origini
Titlul original - Origin
Autor - Dan Brown
Traducerea - Adriana Bădescu
Editura - Rao
Preţ - 49 de lei (pe Libris), cca 600 pagini
Anul apariţiei - 2017
ISBN - 978-606-8905-49-5
Gen - fictiune, mister, suspans, teoria conspiratiei
Comercializata pe Libris

Dintre cărțile lui Dan Brown am citit Codul lui Da Vinci pe nerăsuflate; n-am lăsat cartea aceea din mână până când n-am terminat-o, adică o zi și o noapte, până pe la 3-4 dimineața. Cu Origini a fost aproximativ la fel, doar că n-am mai reușit să o citesc neîntrerupt. Însă cum găseam o breșă, fie noaptea, fie în timpul zilei, citeam cu nesaț. Inutil să mai spun că mie stilul lui Dan Brown îmi place foarte mult și că este printre scriitorii mei preferați. Dar să vedem ce ne propune Origini, romanul a cărui acțiune se petrece în Spania: [Atenție! Urmează spoilere!]

Robert Langdon, profesor de simbolistică la Harvard, sosește la Muzeul Guggenheim din Bilbao, pentru a participa la un anunț important - dezvăluirea unei descoperiri care "va schimba fața științei pentru totdeauna". Gazda serii este Edmond Kirsch, un milionar excentric, fost student al lui Langdon, ale cărui invenții uimitoare de înaltă tehnologie și predicții îndrăznețe l-au transformat într-o celebritate mondială. Kirsch, este pe punctul de a dezvălui lumii o descoperire uimitoare, care promite să răspundă la două dintre întrebările fundamentale ale existenței umane: de unde venim și încotro ne ducem?

Înainte cu câteva zile de acest eveniment, Edmond, datorită faptului că prezentarea lui avea să demonstreze că nu avem nevoie de Dumnezeu, pentru că, de fapt, nu există, solicită o întâlnire în mănăstirea de la Montserrat cu 3 lideri religioși de răsunet și le prezintă descoperirea lui cerându-le părerea și ținerea în secret a descoperirii până avea și el s-o facă publică. Cei trei sunt, așa cum era de așteptat, tulburați de ceea ce văd și unul dintre ei, Valdespino, un apropiat al casei regale a Spaniei, mentorul viitorului rege Julian, le propune celorlalți trei să-l ucidă pe Kirsch cât mai repede. Însă cineva care rămâne în umbră, prin interpuși angajați pe internet, îi ucide pe ceilalți doi lideri religioși, în așa fel încât, la un moment dat, Valdespino apare ca păpușar al acțiunii.

Evenimentul care are loc în muzeul Guggenheim din Bilbao, muzeu patronat de nimeni alta decât Ambra Vidal, frumoasa logodnică a lui Julian și viitoarea regină a Spaniei, este anunțat după trei zile, astfel că Valdespino e în criză de timp. Langdon și câteva sute de oaspeți se simt captivați de o prezentare absolut originală și extrem de spectaculoasă, într-un holo-spațiu (= sală decorată holografic, cu imagini 3D care crează iluzia realității). Langdon, ca și toți ceilalți invitați, sunt conectați prin căști la un supercomputer inventat de Edmond, care se poate partiționa la infinit pentru a discuta simultan cu oricâți oameni este nevoie și care are toate caracteristicile unui om. Acest amănunt, că Winston e o mașinărie și nu o persoană reală, va fi cunoscut numai de Langdon și mai apoi de Ambra. Evenimentul este transmis și online, așa că vreo 3 milioane de oameni din toată lumea văd prezentarea în direct.

Seara, orchestrată cu meticulozitate de Edmond, intră brusc în haos, pentru că un anume Avila, fost amiral de marină, pus în ultima clipă pe lista invitaților de către Ambra Vidal, la cererea cuiva de la Palat, îl împușcă mortal pe Kirsch, cu un pistol nemetalic, chiar înainte ca savantul să spună ce a descoperit. Astfel, prețioasa informație și demonstrație a lui Kirsch se află în pragul pierderii. Cum Ambra Vidal și Langdon sunt conectați la Winston care le dă unele detalii, iar Ambra își dă seama că este în pericol de a fi acuzată de crimă, aleg să fugă amândoi ca să nu fie arestați, sau chiar eliminați. Acum, ei doi sunt singurii, care, ajutați de Winston, cu care țin legătura prin telefonul lui Edmond, ar putea face ceva să ajungă la el, care nu se află în Bilbao, ci la Barcelona, și să-i acceseze partiția unde se află stocată toată prezentarea lui Edmond. Această partiție este parolată cu o parolă de 47 de litere, ale unui vers preferat de savant, pe care nimeni n-o știe. Cei doi fug spre Barcelona într-o căutare periculoasă pentru a găsi mai întâi parola, și apoi locul unde se află supercomputerul Winston, care în sfârșit va dezvălui secretul lui Kirsch.[Aici se termină spoilerele!]

Romanul Origini are mai multe planuri paralele, care se desfășoară simultan și care nu întotdeauna au multe puncte comune. Controversa stârnită de Edmond, culisele palatului regal, iubirea lui Valdespino pentru bătrânul rege, care este pe moarte, relația Ambra-prințul Julian, site-ul de internet conspiracynet.com care este alimentat cu informații de un anume monte@iglesia.org, moartea ciudată a gărzilor Ambrei, toate se dezvăluie temporizat cu atenție, cu mult suspans, cu accente de cultură spaniolă în scurte intermezzo-uri.

Adevărul descoperit de Kirsch, însă, este unul pe care îl știm. Mie nu mi s-a părut nimic extraordinar, nimic care să schimbe fața lumii. Dar asta nu înseamnă că romanul e mai puțin captivant. Doar că, părerea mea, rezultată doar din lectura cărții, este că Dan Brown a intenționat inițial să dea o altă formă acelui secret descoperit de Kirsch, pentru că de la un anumit punct încolo, niște lucruri rămân neexplicate: la început se anunță că descoperirea va demonstra că Dumnezeu este inutil, ceea ce, după mine, nu se întâmplă, iar anunțul integral înregistrat de Edmond este unul banal. Apoi, Dan Brown vorbește prin Langdon despre teoria panspermiei (= viața provine din spațiu) și se întreabă oare cum ar face o specie să trimită în spațiu ceva minuscul care odată ajuns pe o planetă să ducă la evoluție și la apariția acelei specii? Sub ce formă? Dar răspunsul nu va veni niciodată în carte. Sau, nu se răspunde la întrebarea de pe la începutul cărții, de ce are loc evoluția? Ca să crească entropia, e răspunsul din final. Dar de ce trebuie să crească această entropie și să nu rămână aceeași? Ca un copil neștiutor, am dece-urile mele, la care Dan Brown nu va răspunde, la fel ca eroul său Kirsch, poate pentru că ar zgudui cu adevărat lumea religioasă, așa cum a făcut-o în Codul lui Da Vinci, care a zdruncinat niște credințe și care a trebuit să fie insistent categorisit drept o ficțiune sută la sută. Oare chiar așa să fie?

Recomand Origini de Dan Brown, luată de mine de pe Libris, spiritelor libere, iubitorilor de enigme și decriptări, de intrigi și de teorii ale conspirației. Acelora care ies din tipare, cărora comoditatea unor tradiții și credințe transmise din generații, nu le este de ajuns. Dar o recomand și acelora profund religioși, pentru că așa cum spunea Edmond Kirsch, știința și religia spun aceeași poveste, într-un limbaj diferit, iar în lume este loc pentru amândouă.

later edit: și pentru ca totul să fie și mai ambiguu, ceva tipic pentru Dan Brown, pe internet chiar există un site conspiracy-net[punct]com .....




Dacă ți-a plăcut, dă mai departe!

Rebecca: Hitchcock, 1940

Rebecca, ecranizare după romanul omonim al autoarei Daphne du Maurier, publicat în 1938, ar fi fost un excelent film polițist dacă nu era o dramă gotic-romantică mai presus de orice. Iar asta nu s-ar fi datorat maestrului peliculelor de suspans, Alfred Hitchcock, ci romanului însuși.

Un domn bogat, între două vârste, Maxim de Winter (Lawrence Olivier), se recăsătorește în pripă cu o fată frumoasă de condiție modestă (Joan Fontaine), pentru a uita de moartea în condiții suspecte a primei sale soții. Filmul, ca și cartea, merge pe firul poveștii Rebeccăi prin intermediul acestei tinere, nenumite altfel decât my darling, my dear, sau pur și simplu dna Winter. Privită atât ca un personaj nesemnificativ, dar în prezența căruia se petrece toată acțiunea, cât și ca vocea și ochiul autoarei/regizorului, tânăra doamnă de Winter descoperă treptat o altă realitate despre soțul cunoscut într-un Monte Carlo aflat într-o veșnică vacanță. La Manderley, conacul care-i va fi casă, lucrurile stau cu totul altfel decât în luxosul și superficialul Monte Carlo. Conacul este bântuit de amintirea Rebeccăi, fosta doamnă de Winter, care, deși fizic nu mai există, predomină încă în viața celor din jur ca un veritabil personaj principal.

Servitorii lui de Winter nu văd în noua lui soție o doamnă, ci mai degrabă o fetișcană timidă pusă să joace un rol nepotrivit. Dintre toți, dna Danvers, cea care are grijă de casă, pare de-a dreptul paranoică, obsedată de personalitatea Rebeccăi și inflexibilă la schimbări. Pentru ea, nimeni nu o poate înlocui pe Rebecca, și astfel, oricine ar dori să-i ia locul ar trebui să moară. Așa încât nu mai este decât un pas până la a o manipula psihic pe cea de-a doua soție a lui Max, și de a încerca s-o facă să se sinucidă.

Treptat Rebecca se dezvăluie. Din umbra măreață și amenințătoare pe care o aruncă amintirea ei la începutul filmului, cețurile se risipesc și adevărul despre ea iese la lumină: Rebecca era o femeie de o moralitate inexistentă, cu o viață erotică extrem de bogată, avea inclusiv o relație cu propriul său văr, iar mariajul dintre ea și Maxim este un contract nescris: aparența de doamnă în public contra libertatea ei sexuală.

Când ea îi spune lui Max că așteaptă un copil de la Favell, vărul ei, Max se enervează și îi dă o palmă. Rebecca se dezechilibrează și cade cu capul de colțul unei mese din marmură. La scurt timp, moare. Acest aproape-final este un compromis făcut de producătorul David O. Selznick cutumelor americane care spun că un soț nu-și poate omorî partenerul de viață fără să-și cunoască pedeapsa. Romanul este cu mult mai explicit: Max pur și simplu își împușcă nevasta. După care pleacă pe mare cu cadavrul, răstoarnă barca și face ca totul să pară un accident stupid. Însă corpul Rebeccăi nu este găsit imediat, astfel că avea să fie înmormântată o altă femeie în locul ei. Barca și cadavrul ies la suprafață tocmai după cea de-a doua căsătorie a lui Max, tulburând liniștea tuturor.

Și pentru că trebuia să se termine frumos, anchetatorii, deși îl suspectează pe Max de crimă, în frunte cu antipaticul de Favell, ajung la medicul ginecolog al Rebeccăi care se vede nevoit să le dezvăluie tuturor că femeia avea cancer și că plănuia să se sinucidă.
Deci... cazul se clasează ca fiind sinucidere, iar Max poate trăi fericit cu cea de-a doua soție în tot restul zilelor sale. Fericire pe care dna Danvers, un personaj recreat de Hitchcock și făcut să semene, fie și aluziv, cu bisexuala scriitoare Daphne du Maurier, nu o suportă. Atunci incendiază Manderley-ul, pierind în flăcări odată cu el, pentru ca nimeni, în afară de Rebecca, să nu mai poată fi fericit acolo.

Suspansul hithcockian e prezent în atmosfera filmului, în privirile personajelor, în jocul de lumini și umbre specific filmelor alb-negru. Este primul film al regizorului pe tărâm american. Nu e o capodoperă, dar e un film bine făcut, care prefigurează geniul regizoral al tânărului Alfred. Dacă mai punem la socoteală că scenariul original i-a fost respins de Selznick care voia o replică cinematografică foarte apropiată de roman, este și mai de înțeles de ce tușele de mister nu sunt la mare înălțime, de ce Joan Fontaine e pe alocuri ștearsă iar Lawrence Olivier face un rol de fiecare zi.

Totuși e un film de văzut. Este un film de referință în cinematografie și în ciuda minusurilor, povestea Rebeccăi este captivantă chiar și azi, la circa 65 de ani de la lansarea ei.


Dacă ți-a plăcut, dă mai departe!