Anul Nou care nu a fost. Amintiri care nu se sterg

Acum câteva zile l-am văzut pe Netflix.
Redă foarte bine ce se întâmpla în acei ani, însă eu nu am perceput în film nici pe departe frica aia viscerală din zilele premergătoare Revoluției și de după.

Aveam 25 de ani atunci, mă dusesem la postul luat prin repartiție în com. Corbu de Constanța. Toată lumea asculta Europa Liberă, toată lumea vorbea, în casele lor, despre ce se întâmpla la Timișoara, și asta la scurt timp după 16 decembrie '89. Deja apăreau patrule de militari în termen peste tot. Nimeni nu știa de ce, doar bănuiam. Era o liniște apăsătoare pe străzi. Doar ochii vorbeau celor pe lângă care treceam. Ne încurajam unii pe alții din priviri, strângeam rândurile, intuiam ce ne aștepta.

Venea vacanța de iarnă și nu știam dacă voi putea ajunge acasă, la ai mei, pentru că Ceaușescu dăduse un decret prezidențial ca nimeni să nu părăsească locul de muncă. Directorul școlii din Corbu mi-a scris o hârtie - nici în ziua de azi nu știu ce era pe ea, nu știu de ce nu am citit-o niciodată - și mi-a zis să o arăt dacă mă ia cineva la întrebări în tren. Eram cu inima cât un purice. Că vara nu era tren direct Constanța - Piatra Neamț, ci numai cu legătură din București. Așa că, pe 20 decembrie, eram în Gara de Nord. Cred că niciodată gara aia nu a fost mai aglomerată, de nu puteai respira, aproape, și era plină de militari care patrulau câte 3 sau 4. Aveau armele la umăr și se zvonea că aveau gloanțe de război. Nimeni cu îndrăznea să scoată vreun cuvânt, în toată gara aia în care eram ca sardelele, tot ceea ce se auzea era foșnetul hainelor și al bagajelor. Nici la informații nu îndrăzneam să întrebăm decât cu glas mic și jos, dacă aveam ceva de întrebat.

bilete de tren dinainte de 1990

M-am urcat în trenul de Suceava Nord, care, ca întotdeauna, avea vagoane de Piatra, după ce mi-am luat tichetul de supliment de viteză și loc. Răsuflam ușurată, credeam eu, că, în sfârșit peste un sfert de oră aveam să plec spre casă. Trenul, arhiplin, porni pentru ca după vreo sută de metri să se oprească. Au fost cele mai lungi 60 de minute din viața mea. Nu știu nici azi de ce s-a oprit; militarii îl controlau, însă nu ne întreba nimeni nimic. Apoi, trenul porni cu o întârziere de o oră. Am ajuns acasă.

Și, deodată, a doua zi, Ceaușescu a avut cea mai proastă idee (pentru el) - mitingul din București. Ne uitam la televizor și vedeam cum se prăbușește totul, tot sistemul construit cu migală și teroare în zeci de ani. Teroarea creștea, pentru că se dăduse ordin să se tragă în populație, să se intre cu tancurile peste oamenii ieșiți în stradă cu piepturile goale! Apoi, din Jos Ceaușescu azi, lumea a început să strige Jos comunismul a doua zi și în zilele care au urmat. A fost o baie de sânge la Inter, au venit cu mașinile de pompieri să curețe sângele din piața Universității cu furtunurile cu apă. Valurile roșii se scurgeau in canale și în stația de metrou. N-am să uit cum vedeam la televizor săpându-se gropi în cimitire, zeci, care erau umplute imediat cu cadavrele celor uciși în Revoluție. Eroii datorită cărora azi suntem liberi! Da, așa arată libertatea, imperfectă, cu lumini și umbre, dar este de mii de ori mai frumoasă decât dictatura pe care am trăit-o noi, cei născuți mai înainte de '89!

imagine de la Revoluție

În marile orașe, ca peste tot, de altfel, se trăgea. Și la noi s-a tras, mă temeam să ies pe stradă, iar dacă eram nevoită, după pâine sau alte alimente necesare, care deodată, se găseau la liber, mergeam pe lângă ziduri. Se auzeau din când în când rafale de mitralieră. Ani de zile în sticla groasă a ușilor blocului meu au stat martore tăcute două găuri de gloanțe. Locuiam (și azi sunt tot aici) la parter și mă temeam pentru viața mea și alor mei. Nu puteam dormi noaptea, ațipeam câte un pic, cu un cuțit mare de bucătărie sub pernă și cu capul spre radioul deschis pe Europa Liberă. Mă simțeam cumva în siguranță știind că dacă venea vreun terorist (eram intoxicați de povești cu teroriști, deși nu vedeam nici unul) puteam să mă apar cu acel cuțit (așa credeam eu! în naivitatea mea).

Eram intoxicați cu fel de fel de vești din toate părțile. Atunci le credeam pe toate, ulterior ni s-a spus că erau doar menite să amplifice frica. Dar parcă poți să știi care a fost adevărul? Auzeam de la vecini care pretindeau că știau de la rude sau prieteni, că au murit 70.000 de oameni la Timișoara, că se trăgea în tot ce mișcă. Apoi am auzit că ar fi ajuns la Mangalia o garnitură de tren plină cu cadavre, care au fost incinerate. Nu am să uit cum o vecină de la un bloc de lângă al meu a înnebunit când fiul, militar în termen, i-a venit acasă mort, împușcat în cap. Asta era ceva obișnuit înainte de fuga lui Ceaușescu, aproape toți morții Revoluției erau împușcați în cap!! Nu știm nici azi cine și de ce! Femeia a țipat apoi zile în șir la orice bărbat care trecea prin fața blocului ei, că este securistul care i-a omorât băiatul. Că noi așa știam, că securitatea loială lui Ceaușescu trăgea în toți revoluționarii.

imagine de la Revoluție

Până când nu a fugit Ceaușescu și nu a fost împușcat la Târgoviște (și aici e o altă poveste, am aflat de la o prietenă din București, la ani de zile după Revoluție, că de fapt, acela a fost un film, execuția văzută la televizor. Că, în realitate, Ceaușeștii ar fi fost trimiși în America de Sud, sub alte identități, și că au murit de moarte bună peste ani.), focul asupra propriului popor nu a încetat. Și azi îmi răsună în urechi lozinca "21-22, cine-a tras în noi?" Răspunsul adevărat nu l-am aflat niciodată.

Asta am trăit atunci, iar filmul redă foarte puțin din acele zile. Însă spune câteva povești de viață extrem de comune în acei ani - cei care alegeau să fugă din țară dar erau prinși pe graniță, cei care erau scoși din casele lor și mutați cu forța în apartamente, pentru că urma demolarea sau pentru că fuseseră înstăriți înainte de război, cei care nu aveau încotro și trebuiau să se supună fără derapaje ordinelor venite de sus, pentru că altfel îți pierdeai serviciul, sau aveai probleme mari și multe.

 captură de film

Mi-a plăcut alegerea Boleroului de Ravel ca leitmotiv sonor pentru film, care culminează cu ziua în care Ceaușescu a fugit și totul s-a schimbat - sper că pentru foarte multă vreme - în țara noastră. Noi, cei care am trăit Revoluția și vremurile cenușii dinaintea ei, cu siguranță nu ne dorim ca acel întuneric să mai revină vreodată în viața noastră sau a copiilor și nepoților noștri. Chiar dacă nimic nu se compară cu a trăi ceva pe propria piele, este bine că acest film există. Măcar așa, generațiile de azi pot înțelege, chiar și parțial, ceea ce a fost atunci.

#Netflix #anulnoucarenuafost

surse foto - olx.ro , digi24.ro , cinematimis.ro , hotnews.ro

Dacă ți-a plăcut, dă mai departe!

Don't look up / Nu privi în sus - recenzie film

Titlul original: Don't look up
Traducere: Nu privi cerul/Nu privi în sus
Gen: comedie, satiră
Durată: 2 ore și 20 de minute
Producție: Netflix, 2021
Rețeaua de distribuție:Netflix
Regia, scenariul, co-producător: Adam McKay
Distribuția: Leonardo DiCaprio, Jennifer Lawrence, Meryl Streep

Filmul stârnește controverse aprinse pe rețelele de socializare, deși, părerea mea, nu prea are de ce. Mare lucru nu este de capul lui, chiar dacă sunt fani care îl găsesc extraordinar. Dar ca întotdeauna, părerile diferă și e normal să fie așa. Eu, una, l-am văzut din întâmplare, habar nu aveam că era un film așteptat. Deschisesem Netflix-ul și era acolo, pe prima jumătate de ecran de laptop, derulându-se câteva scene. L-am recunoscut pe DiCaprio și mi-am zis hai să văd filmul. Deci nu am avut absolut niciun fel de așteptări, nici măcar nu m-a interesat genul filmului. Am vrut un film cu Leonardo DiCaprio și am apăsat pe redare.

Dar să facem un pic de istoric, că văd pe rețele fel de fel de părerologi (mnah, chit că am mii de filme văzute la activ, tot o păreroloagă sunt și eu, doar că am o vârstă de la care îmi permit să dau cu tifla unui film dacă așa simt că trebuie să fac) care afirmă asumat că filmul are un mesaj legat de pandemie. Aș zice că e o coincidență, în mare parte. Și să vă spun de ce.

În noiembrie 2019, zice wikipedia, a fost anunțat filmul Don't look up de către casa de producție Paramount Pictures. Producătorii inițiali erau Hyperobject Industries și Bluegrass Films. Ulterior, din cauza pandemiei, Paramount vinde drepturile către Netflix. Scenariul a fost rescris iar filmările s-au făcut între noiembrie 2020 - februarie 2021.

Subiectul, în mare, este cam așa - un astronom (DiCaprio) și o studentă jucată de J. Lawrence descoperă că o cometă se apropie de Terra și în câteva luni va intra în coliziune cu planeta distrugând-o. Ei vor să atragă atenția lumii despre acest fapt dar li se bagă constant pumnul în gură, iar când reușesc s-o facă sunt ridiculizați de toată lumea, de la trolii de pe rețele până la președinta Americii. Până la urmă nimeni nu face nimic. Și ce-ați fi vrut să facă? Mă și vă întreb. Să zicem că apare cineva la tv și ne spune că peste câteva luni o cometă va lovi Pământul. Ce faceți? Vă văicăriți, vă puneți fuștele în cap, vă aruncați de la etaj, vă rugați non-stop, faceți asane yoga 24 din 24, ce faceți, zic? Eu mi-aș vedea mai departe de viață, exact așa cum arată și filmul. Și tocmai asta îi reproșez - că nu vine cu nimic nou față de realitate.

Unii trăncăne pe rețele că președinta Americii este parodie a lui Trump. Bun, și? Cu ce-mi schimbă mie existența informația asta? 

Alții că acolo e vorba despre pandemie și nu despre cometă și că aceia care vor să exploateze minereurile rare ale cometei, sunt cei care profită de pe urma vaccinării. Că acolo este vorba despre antivaxxerii care nu cred în știință. O fi, și ce-i neobișnuit în asta? La noi sunt destui din ăștia, de ce m-aș uita la un film care-mi arată fix ce se vede și la mine în bloc, în familie sau în cancelarie?

Altora li se pare finalul mișto. Într-adevăr față de alte filme apocaliptice cu cometa sau asteroidul care vine să bubuie planeta, e un alt fel de final. Bășcălios și tembel. Cel puțin al doilea, cel de la urmă când un supraviețuitor, așa pare, scapă de sub moloz, iese la aer, strigă după mă-sa și își face un selfie. Și ce-i cu asta, nu știm că asta suntem, că aici am ajuns, trăim ca să ne facem poze cu duiumul (mă rog, cei care-și fac) cu același zâmbet tâmp, ca să ne vadă lumea pe rețele?

Un fan înfocat crede că mă pune la punct pe facebook pentru că mi-am scris părerea. Că filmul nu e clișeistic - ei, nu zău! Sunt zeci de filme asemănătoare, adică având același subiect despre cum ceva din spațiu vine să distrugă planeta. Rețin aici Armagheddon, Deep Impact, Asteroid, 2012, etc. În linii mari, toate sunt la fel. Vezi unul, îți ajunge, doar dacă nu vrei să urmărești jocul unui Bruce Willis sau mai știu eu ce efecte speciale. Am enumerat filme de după 1990, că sunt și altele cu același subiect și înainte, de exemplu Planeta maimuțelor, film de referință în istoria cinematografiei, cu Charlton Heston, este cam la fel, dar are o abordare diferită și e interesant din perspectiva acelor ani (1968) în care efectele speciale erau foarte limitate. De o mie de ori prefer să văd într-un film ce s-ar întâmpla după o astfel de apocalipsă decât înainte. Eroul american care distruge asteroidul și salvează planeta recunoscătoare e un subiect fumat de mult în industria cinematografică, așa că mi-ar plăcea să văd altceva.

În Don't look up după ce că subiectul este răs-exploatat, nici personajele nu duc filmul spre o calitate cât de cât bună. Cred în continuare că Leonardo DiCaprio face un rol onorabil într-o partitură anostă a unui astronom care nu iese cu nimic din anonimat, personaj plat, fără sare și piper (adică fără să fie spumos și efervescent, temperamental și pasional, ca Jack Dawson din Titanic sau ca Jordan Belfort în Lupul de pe Wall Street, rol pentru care eu i-aș fi dat Oscarul lui DiCaprio fără niciun fel de dubiu). Și ce face astronomul care a descoperit cometa? Păi nici el nu face altceva decât să-și ducă mai departe viața, ba chiar își înșală nevasta cu moderatoarea emisiunii unde este invitat de mai multe ori, că nu? măcar acum să guste adulterul, că oricum n-o să mai aibă ocazia, și la felul cum arată (personajul, nu actorul), nu avea nicio șansă să fie adulterin într-o viață în care cometa nu venea.

Cât despre Meryl Streep, ei, bine, vreo două zile după ce am văzut filmul habar nu am avut că ea era în rolul președintei Americii, dar am văzut informația tot undeva pe facebook. Așa de mult m-a enervat personajul ei și felul în care îl joacă; un personaj schematic până la caricaturizare și decredibilizare totală. O fi fost Trump un fel de bufon cam nebun și exagerat de mercantil, dar nici chiar așa.

În concluzie, un film prost, despre o realitate pe care o trăim și o vedem cu ochiul liber. Mă aștept la altceva de la un film, nu să-mi arate ce văd zilnic peste tot. De ce are nominalizări la Globul de Aur și foarte probabil la Oscar și de ce bag mâna-n foc că îl vom vedea premiat, nu înțeleg. Sau mi-e lene să mai scriu. Că de fapt, am scris prea mult pe marginea unui film care nu merită atenție nici 5% din cât are.

Ori o fi din cauză că pe mine comediile și satirele nu mă impresionează cu absolut nimic.

 
Epilog: revenind la analogia cu pandemia a filmului - deci pe vaccinați ("elita") îi mănâncă bronterocii peste 22.000 de ani iar supraviețuitorii - antivaxxerii imuni, vor fi extrem de puțini ca să mai renască civilizația. Puah, ce film bun! 🤮

Iar mesajul, după mine este clar: nu mai sta cu ochii în soare, nu mai visa tâmpenii! Cască ochii la lumea reală și fă ceva, dacă poți, măcar să nu mori prost!

sursă foto: ea.md

Dacă ți-a plăcut, dă mai departe!

Ce am mai văzut pe Netflix (2)

Jocul / The Game

1. Jocul. Thriller 1997, cu Michael Douglas și Sean Penn. Un film foarte bun, la care se adaugă un joc foarte bun al marelui Michael Douglas. Ca să nu dau spoilere - pentru că e un film care merită din plin văzut, o să spun doar atât: Jocul este o farsă a la Daniel Buzdugan oferită de ziua unui magnat bancar chiar de către fratele său, însă o farsă care este dusă la cu totul alt nivel și în care lucrurile ar putea scăpa urât de sub control în orice clipă, de la un moment dat încolo.

2. Van Helsing. Serial, 2016-2021. Sezonul 5 și ultimul, cel puțin așa se vede de la mine. Aventuri, vampiri, întoarceri în timp, vindecări instantanee și învieri din morți, magie de toate culorile. O contesă Bathory, palidă corespondentă a contesei din realitatea transilvană a Evului Mediu (sec. 16-17) și o luptă între bine și rău foarte alambicat și aiuristic pusă în scenă în ultimele două sezoane ale serialului. Și cât de bun fusese începutul!

Bucatareasa din Castamar

3. Bucătăreasa din Castamar. Serial spaniol, 2021, un singur sezon. Și din câte bănuiesc, nu va avea o continuare pentru că nu văd de ce ar avea, serialul se încheie frumos în finalul sezonului. De epocă, acțiunea se petrece în Madridul secolului 18 și este povestea unei femei care datorită unei traume nu poate să suporte să iasă din casă. Ea devine bucătăreasa ducelui de Castamar, grande de Spania, rămas văduv în împrejurări ciudate și ajunge să dea peste cap viețile tuturor, inclusiv a ei, punând totul pe un făgaș mai normal.

Unii zic că acest serial se poate compara cu sofisticatul Downton Abbey. Da, însă doar în câteva pasaje minore unde niște lucruri seamănă izbitor de mult, dar ăsta e un fleac pe lângă acțiunea principală care nu are nimic de-a face cu numitul serial britanic. Însă pentru publicitate, merge comparația. Cine vede serialul, știe dacă e sau nu e un alt fel de Downton Abbey.

Armata celor morti

4. Armata celor morți. Film american 2021 cu zombie. Părerea mea e că după ce vezi mega serialul The Walking Dead, nimic nu mai merge pe tema asta, mie filmul Armata celor morți nu prea mi-a plăcut, adică aveam alte așteptări. Pe imdb.com are un rating de 5,8 în acest moment dar eu i-aș da și mai puțin. Și cică urmează un sequel. Mă rog, dacă nu aveți ce face, puteți să vă uitați, dar așa, pe repede înainte la viteză dublă sau triplă, că nu merită pierdut timp mult cu el.

Vincenzo

5. Vincenzo. Serial polițist coreean, 1 sezon, 2021. Vincenzo Cassano este un avocat originar din Coreea care trăiește o vreme în Italia și lucrează pentru un mare mafiot. Când acesta moare, el pleacă înapoi în țara lui, dar pentru că a răzbunat foarte urât moartea șefului său, mâna lungă a mafiei italiene îl ajunge din urmă. Bun serialul, cu vendete la care nici nu te gândeai, de acțiune, cu mult suspans. Aud că se pregătește sezonul doi.

Comisarul Grom

6. Comisarul Grom. Ciuma. Film rusesc 2021. Inspirat din comics-uri rusești și acum aflu și eu că rușii au reviste cu benzi desenate și super-eroi ca americanii. Comisarul Grom este despre un fost polițist care devine super-erou așa, un pic dincolo de jumătatea desfășurării acțiunii, ca să-i pedepsească pe cei care scăpau de mâna legii prin mită. Recunosc că nu m-a captivat așa de tare filmul, în special pentru că mă deranjează auditiv limba rusă (dar nu-mi place nici să aud engleză și să văd o mimică diferită a buzelor) încât e posibil ca acțiunea să nu fie ce am înțeles eu din ea. N-am avut nici răbdarea să-l văd până la capăt, poate că este mai bun decât mi s-a părut mie.

7. Pasiune în orașul înghețat. În engleză se numește Silver skates/Patinele de argint. Film rusesc, de epocă, 2020. Are acțiune, eroii principali sunt niște băieți care tâlhăresc lumea aristocrată pe patine, dar filmul este o poveste frumoasă de dragoste, până la urmă. Pentru copiii mici și mari deopotrivă.

8. Lupin. Serial polițist, francez, 2021, 2 sezoane până acum. Un serial bun, chiar bun. Assane Diop este, de fapt, hoț, dar îl are drept mentor pe hoțul gentilom Arsene Lupin, personajul unei serii celebre de romane polițiste. Mai mult, nu am ce să vă spun decât că dacă veți urmări cele două părți, n-o să vă pară rău. Acțiune, travestiuri, întorsături ingenioase de situații, comedie, dramă, de toate bune și ingenios înlănțuite.

9. Vara întunecată, Black summer. Serial american cu zombie, 2019, 2 sezoane până acum. Repet ce am zis mai sus - după TWD nimic nu merge. Primul sezon a fost mai inteligibil, dar cel de-al doilea o tot lungește prezentând aceleași întâmplări din perspective diferite și asta pe parcursul mai multor episoade. Iar acțiunea oricum bate pasul pe loc. Nu am reușit să-l văd până la capăt, la sezonul doi mă refer. Dar mă voi strădui, cât de cât.

10. Lucifer sezonul 5 partea a doua. Și aici nu știu ce aș putea să spun în plus față de alți fani. Dacă zic că este al doilea serial pe care l-am văzut din nou în toată viața mea? Se pune? Adică mie asta mi se întâmplă foarte rar, așa de mult îmi place. Primul pe care l-am reluat de drag este Străina/The Outlander. Serial american, polițist în fond, cu accente biblice foarte ingenios interpretate, în formă. Diavolul, adică Lucifer Morningstar, vine pe Pământ și, nah!, ce să vezi? se îndrăgostește de Chloe Decker, detectiv în LAPD (dep. de poliție din Los Angeles). Și cum iubirea învinge totul.... nici diavolul nu mai este ce era odată! Și dacă Lucifer ar fi așa cum îl portretizează serialul, zău că lumea asta ar fi cea mai bună și dreaptă și frumoasă dintre toate!

surse foto: amazon.com , imdb.com , tvmania.ro, cinemagia.ro , dramamilk.com , rbth.com , pinterest , buradabiliyorum.com

despre alte seriale și filme Netflix AICI

Dacă ți-a plăcut, dă mai departe!

Ce-am mai văzut pe Netflix

Mă uit la filme și seriale în fiecare seară, ori noapte, depinde de cât de mult nesomn am. Că eu noaptea nu dorm, ca să parafrazez un șlagăr celebru. Și uneori mă apucă 5 dimineața pe Netflix, fără dorința de a pune geană pe geană. Așa că, să trec în revistă câteva din filmele și mai ales serialele pe care le-am vizionat în ultima vreme. Poate că dacă nu le-ați văzut, vă ajută să vă faceți o idee.

1. Oxygen. Coproducție franco-americană, 2021. L-am văzut aseară. Un film bunicel, cu suspans și cu un singur personaj. Da, pe generic apar câteva nume la distribuție, dar alea sunt niște voci, personaj principal avem unul singur, o femeie închisă într-o capsulă criogenică. Și alte două-trei apariții ale unor persoane din amintirea ei. 

Liz se trezește dintr-un somn criogenic și foarte greu începe să-și amintească frânturi despre cine este și ce face. În capsulă are un robot cu care vorbește și care o ajută să afle ce vrea. Însă din păcate, trezirea prematură se datorează faptului că generatorul de oxigen s-a deteriorat și Liz mai are cca trei sferturi de oră de trăit. Unde se află capsula și dacă vine cineva s-o salveze pe Liz aflați văzând filmul. Care pentru un film cu o singură persoană e chiar bun.

2. Moștenirea lui Jupiter.  Serial SF american, 2021, 1 sezon. Vechea poveste - niște supereroi se adună laolaltă ca să învingă alți supereori. Unii sunt nemuritori. De unde și până unde titlul și legătura cu Jupiter, fie planeta, fie zeul, încă nu m-am prins. Am o bănuială, dar în serial nu e clar ce și cum. Pare a fi un fel de tărâm paralel de unde cei buni și-au căpătat puterile, tărâm care are în loc de Lună un Jupiter imens. Bun de văzut când chiar nu ai altceva de făcut. Dar dacă și pe voi vă enervează pendulările între trecut și prezent, mai bine treceți peste.

3. Metoda Kominski.  Serial american, 2018, 2 sezoane și urmează. Serial de comedie cu babalâci. Și cu Michael Douglas. Care e și producător și a luat nush ce premiu pentru serial. Cum ar veni, el și-a dat singur premiul - ok, joacă foarte bine rolul profesorului de actorie cu probleme la prostată, dar încă romantic - însă serialul e slăbuț, după gusturile mele. Iar scenele când se chinuie să se pișe, sunt penibile și ultrascârboase. Probabil ăsta e cine-verite-ul modern. Pe vremurile de aur ale cinematografiei italiene cine-verite-ul era cu totul altceva decât să vadă lumea cum micționează intermitent un moș.

4. Grace și Frankie. Serial american, 2015, 6 sezoane. Serial de comedie cu babe și babalâci, în care se bagă oarece LGBT (asta-i ordinea literelor???) mai soft, totuși. Adică soții celor două babe (cei patru sunt prieteni de familie din tinerețe) le anunță că de fapt, ei sunt gay și că divorțează din cele două căsnicii hetero ca să se căsătorească la bătrânețe. Oameni dați în mintea copiilor, sau așa ceva. Oricum, am văzut vreun sezon și ceva acum o lună și încă nu mi-e dor de el, deși are și multe scene ok. 

Cu Jane Fonda și Lili Tomlin. Mă întreb de ce nu stau pe acasă cu stră-strănepoții actorii ăștia celebri. Și de ce acceptă să joace roluri de seniori plini de hormoni - presupun că artificiali - care-i fac dornici să și-o tragă. Ok, anumite lucruri sunt omenești, dar parcă ți-e scârbă să le vezi în filme, mai ales când orice ai face, pielea e plină de riduri, iar actrițele și actorii par mai bătrâni decât mumiile egiptene. Adică nu par, chiar sunt.

5. Bodyguardul. Film indian, 2011, comedie romantică și cu ceva caft. Dar mai ales cu Salman Khan. Nu mă dau în vânt după serialele sau filmele indiene, însă mi-e drag Salman. Filmul e pe muchie de cuțit, dacă nu cumva chiar slab, dar așa o fi moda la Bollywood. Subiectul, în schimb, e bunicel, chiar mă mir că nu l-au preluat turcii să scoată un serial cu jde-mii de întorsături de situație din el. S-ar preta.

6. Cele văzute și auzite. American, 2021. Film horror și nu numai. Bun, dom'ne, bun. Pe scurt, ilustrează proverbul românesc care zice că mănânci dooj' de ani pâine și sare cu cineva și nu-l cunoști bine.

7. Cine a ucis-o pe Sara? Mexican, 2021, 1 sezon și urmează. Și ăsta e bun rău. Dacă vă place genul. De acțiune, dar o acțiune așa încurcată că deocamdată nu pare să se descurce, ci dimpotrivă. Sara e o adolescentă de vreo 16-17 ani, dintr-o familie săracă, iubita unui tip din înalta societate, Rodolfo Lazcano. Într-o împrejurare care pare o distracție, cineva îi facilitează moartea, care la prima vedere este un accident, dar se crede că Rodolfo l-ar fi provocat, neintenționat, totuși. 

Alex, fratele Sarei, care face parte din anturajul celor doi iubiți, este convins să se declare vinovat, promițându-i-se de către bogata familie Lazcano că după doi ani va scăpa de pușcărie. Bineînțeles, lucrurile stau cu totul altfel, și Alex face 18 ani de închisoare. Când iese - și de aici începe serialul - Alex caută să-l descopere pe adevăratul criminal, încercând acum să se răzbune pe toată familia Lazcano pentru promisiunea neonorată. 

Colac peste pupăză, între el și fiica rebelă a familiei se naște o idilă, iar restul acțiunii se complică atât de mult încât vezi că la vremea respectivă erau cel puțin 4-5 persoane interesate ca Sara să moară. Deci... cine a fost cel care și-a materializat intenția? Abia aștept sezonul doi.

8. Shadow and bone. American, 2021, 1 sezon. Fantasy. Serialul începe binișor dar o continuă lamentabil. Cică e după un roman. Mie nu mi-a plăcut, deși am rezistat să văd tot sezonul. Se vrea prețios, dar nu este. Undeva în non-timp - adică nu poți stabili cu precizie o epocă anume, deși costumele sunt de inspirație medievală, un melanj de personaje rusești, americane și de alte nații conlucrează laolaltă ca să repare ceva numit falia (dacă-mi amintesc bine - că la producțiile slabe, chiar dacă le văd azi, până mâine uit mai tot) și să lupte contra unui bad guy întunericit și aproape nemuritor, dar foarte arătos, care nu e chiar așa de rău pe cât pare. Un fel de fantome nașpa, o ceață neagră, puțină magie, și un plictis general. Poate dacă aveți 16 ani, vă prinde. Pe mine nu prea m-a impresionat cu nimic, deși îl așteptam cu o anume nerăbdare.

9. Tarzan. Film american, 2016. Nostalgic și reinterpretat. Tarzan este acum integrat în înalta societate britanică, este căsătorit cu Jane Porter, e un gentleman perfect. Dar corupția din Africa (și Anglia, of course) îl cheamă înapoi în junglă ca să rezolve o problemă, ajutat de fiarele sălbatice între care a crescut. Că de fapt, el câștigă o luptă, dar nu tot războiul, nu este important. E povestea frumoasă în care binele învinge întotdeauna. Ca-n povești, nu?

10. La limita realității. Documentar Netflix 2018, 2 sezoane și urmează. Paranormal, horror. Pe wikipedia scrie că este un pseudo-documentar, nu-mi dau seama cam ce să însemne asta, că e o minciună? Or fi exagerări, dar pare măcar inspirat din realități greu verosimile. Fenomene poltergeist au fost raportate și studiate, nu e un fals. Însă poate felul în care ni se prezintă anumite evenimente, este. Oricum, generează ceva adrenalină, la gândul că poveștile alea sunt adevărate.

Dacă v-ați decis ce să vedeți în seara asta, eu vă zic vizionare plăcută și pe data viitoare!

surse foto: capturi de ecran, youtube, netflix, theatlantic, vanderbilthustler

Dacă ți-a plăcut, dă mai departe!

365 de zile. Recenzie film.

Titlul original: 365 dni
Traducere - 365 de zile
Gen: actiune, romantic, dramă
Producător: Ekipa Sp. z o.o. Future Space Next Film TVN, Polonia-Italia 2020
Rețeaua de distribuție: Next Film
Regia: Barbara Bialowas, Tomasz Mandes
Scenariul: Tomasz Klimala și alții, după un roman de Blanka Lipinska
Distribuția: Anna Maria Sieklucka (Laura), Michele Morrone (Massimo)
Filmările s-au făcut în Polonia și San Remo, Italia.

Filmul se difuzează și pe Netflix din iunie 2020.

M-am uitat la filmul ăsta pentru că am văzut comentarii pe Facebook de unde rezultă că lumea se împarte în două după ce l-a vizionat - cei care îl găsesc un film bun, chiar foarte bun, și ceilalți. Bine, o să ziceți că de fiecare dată e așa, unii gustă, alții nu. Da, dar taberele sunt strict delimitate, de data asta, și uneori se aruncă cu roșii stricate de la o tabără la alta. 😊

Așadar, despre ce-i vorba - filmul începe cu o scenă în care un bătrân mafiot discută o tranzacție pe terasa unei clădiri istorice la malul mării. Fiul mafiotului se află prezent la întâlnire, dar nu este neapărat atent la ce se vorbește, ci la o femeie aflată pe plajă, care îi atrage privirile și de care se îndrăgostește fulgerător. Ideea întâlnirii pe acea terasă se pare că este total neinspirată, pentru că locul e o țintă perfectă, iar mafiotul este ucis de un lunetist. Acum fiul lui, Massimo, trebuie să preia frâiele grupării.

După cinci ani o vedem pe Laura, o tânără poloneză, care se află într-o relație lipsită de strălucire și poate chiar de viitor cu un tip arogant, mârlan, gras și având legături cu mafia italiană. Ea își petrece ziua de naștere în Italia, mai mult alături de Olga, prietena ei, decât de Martin, iubitul care o ignoră și o umilește cu aerul că face glume bune. Massimo o vede și își dă seama că este femeia de pe plajă, pentru care el a făcut un fel de obsesie și pe care a sperat s-o găsească într-o zi.

Zis și făcut, Massimo observă că Laura este nefericită alături de Martin și drept urmare, o răpește de la propria ei aniversare și o duce într-o vilă mai mult decât somptuoasă, îi oferă o viață de super-lux și îi acordă 365 de zile în care ea ar trebui să se decidă dacă va rămâne cu el sau nu. Trebuie menționat aici că Massimo arată mai frumos ca un zeu, are foarte multă putere și influență și știe să se poarte cu Laura. Răpirea este un fel de a spune, ea are libertate, deși nu poate să fugă de Massimo. După aceea, între cei doi începe un fel de joc de-a șoarecele și pisica.

Nu vă mai spun dacă Laura se lasă în cele din urmă sedusă de frumosul Massimo și de luxul în care o ține acesta, ori dacă ea va alege să rămână cu el. Doar că finalul filmului este neașteptat și trist, pentru că povestea n-o să curgă lin și cineva vrea răzbunare cu orice preț.

Mulți compară acest film cu 50 de umbre ale lui Grey - pe care nu l-am văzut și nu pot spune dacă se aseamănă sau nu, dar înțeleg că această asemănare se face din cauza scenelor dese și cât se poate de explicite de sex (deci ați înțeles că Laura acceptă să vină în brațele lui Massimo, nu?). Iar eu spun cu mâna pe inimă că e un film care mi-a plăcut, chit că mulți internauți lovesc cu pietre în el și consideră că place doar unor femei frustrate, lipsite de gust sau mai știu eu de ce anume lipsite. Treaba lor, mie povestea mi-a plăcut și dacă finalul era cel previzibil, probabil că rămâneam și eu agățată cu gândul de mușchii lui Massimo încă vreo câteva minute după generic apoi nici nu-mi mai aminteam bine despre ce a fost vorba. Dar revenind la comparația cu 50 Shades of Grey, țin să precizez că 365 de zile nu este un film erotic, în ciuda relativ numeroaselor scene de sex.

Dar felul în care se termină povestea, răstoarnă toate previziunile și face din 365 de zile un film pe care nu-l uiți a doua zi. Dimpotrivă. Îți pare rău că a fost ca-n viață, că iubirea doare, că life sucks, și te gândești că mafioții sunt și ei, oameni, la urma urmei (vaaai, sărmanii de ei! 😆 ). În fine, deci mie mi-a plăcut mult, povestea, actorii, luxul din film, cu alte cuvinte, totul. Nu e un film de Oscar, evident, dar atinge o coardă sensibilă, cel puțin la publicul feminin, și de data asta zic că nu degeaba a ajuns în top 3 filme dintre cele mai vizionate pe Netflix în Germania, Brazilia, Arabia Saudită, Liban, Lituania, Elveția, Olanda, Belgia, Turcia, Suedia, Austria, Cehia, Slovacia, Grecia, România, Africa de Sud, Portugalia, Pakistan, Bangladesh, India, Emiratele Arabe Unite, Regatul Unit, Mauritius, Canada, Israel, Noua Zeelandă, Malaezia și Statele Unite.

Cu toate acestea, critica de specialitate dă de pământ cu el și spune că este "oribil" (Vanity Fair) "cel mai prost film văzut vreodată și cu personaje slab dezvoltate" (The Guardian și Cosmopolitan), însă este foarte comun ca publicul să aibă o cu totul altă părere decât critica. (sursă citate, wikipedia)

Wikipedia zice că se lucrează la o urmare, deși, după părerea mea, scena finală nu lasă loc unei urmări, dar va fi ca-n filme, nu? Însă orice fel de urmare va fi, eu o aștept cu nerăbdare.

Dacă ți-a plăcut, dă mai departe!

Pompeii, 2014. Recenzie film

Titlul original: Pompeii
Traducere - Pompeii
Gen: dramă, romantic
Producție: Canada-Germania, 2014
Distribuția: Kit Harington, Emily Browning, Carrie-Ann Moss, Adewale Akinnuoye-Agbaje, Jessica Lucas, Jared Harris, Kiefer Sutherland
Regia: Paul W. S. Anderson
Scenariul: Janet Scott Batchler, Lee Batchler
Îl vezi pe: netflix
Etichetă +13

Rezumat: În anul 79, filmul Pompeii spune povestea lui Milo (Kit Harington), un sclav celt devenit gladiator, care se află într-o cursă contra cronometru pentru a-și salva dragostea, pe frumoasa Cassia (Emily Browning), fiica unui comerciant bogat, logodită fără voia ei cu un senator roman corupt. Acțiunea se petrece pe parcursul câtorva zile, în timp ce Vezuviul e pe cale să erupă. Milo împreună cu un alt sclav, Atticus, cu care se împrietenește, trebuie să-și înfrunte destinul în arenă, ca să-l omoare pe senatorul care în copilărie i-a măcelărit familia. Dar trebuie și să supraviețuiască pentru a-și salva iubita, în timp ce Pompeii, odinioară un oraș-port prosper, dispare înghițit de vălătucii de lavă și fum.

Pe scurt, filmul urmează aceeași rețetă de succes din Titanic, dar mult mai diluat și mai schematic. Sclavul Milo, poreclit Celtul, nu are dreptul să-și ridice privirea la fata frumoasă cu rang mult mai mare ca al lui, dar ea îl încurajează pentru că s-a îndrăgostit de el. Luptele din arenă se contopesc cu mici cutremure și cu un Vezuviu nervos, pe cale să izbucnească de furie. La momentul culminant, al unui fel de reconstituire a unei bătălii, în care trupele romane din arenă ar trebui să-i măcelărească pe gladiatorii care reprezintă inamicii învinși pe câmpul de luptă, Milo și Atticus se războiesc în așa fel încât soldații romani sunt uciși. Un gest prea temerar de nesupunere față de Roma din partea lui Milo este cât pe ce să-l facă să-și piardă viața, dar Vezuviul scuipă cenușă și bombe vulcanice la foc automat. Lumea, îngrozită, intră în panică. Deja sunt victime destule, părinții Cassiei mor mână în mână, dar Atticus și Milo se luptă mai departe cu senatorul Corvus. Finalul filmului este apoteotic și vă las să-l descoperiți.

Pentru a face legătura cu istoria reală, regizorul pune pe genericul filmului, la început, un motto, citat din Pliniu cel Tânăr (consul roman), unul dintre extrem de puținii supraviețuitori ai dezastrului de acum două mii de ani. Deși pelicula se dorește, probabil, una de mare calibru, filmul e doar unul bunicel. Dialogurile nu sunt cine știe ce, personajele nu au timp să se închege și să fie memorabile, însă poate că până la un punct asta o fi fost și ideea: personajul principal nu e altul decât Vezuviul. După ce se termină filmul, rămâi cu imaginea dezastrului și a colosalei erupții în memorie.

Nici unul din actori nu are ocazia să facă un rol de excepție: Kit Harington e un palid Jon Snow în haine de gladiator, Kiefer Sutherland e mai bun în filme contemporane iar personajul său, Corvus, este un clișeu slab conturat, în timp ce Emily Browning face și ea ce poate din Cassia, fata frumoasă și deșteaptă care se opune măritișului aranjat de părinți. Mai memorabili sunt aceștia doi, Jared Harris și Carrie-Ann Moss, tatăl și mama Cassiei, care, cel puțin în scena lor finală, au o partitură frumoasă de jucat. Aurelia, rănită grav de o bombă vulcanică și țintuită de o coloană a arenei care se prăbușise peste ea, cu ultimele puteri îi spune lui Severus, care se poate mișca, să-l omoare pe Corvus. Însă Corvus doar se preface leșinat, după care urmează o scurtă luptă în care Severus este ucis. În ultimele clipe de viață, Aurelia îi indică lui Milo locul unde a fost dusă Cassia, sperând că o va salva de la dezastru. În același registru grav și bine interpretat, Adewale Akinnuoye-Agbaje face un joc bun în rolul gladiatorului Atticus, prietenul lui Milo, care-i răzbună în final familia, omorându-l pe Corvus, dacă mai era necesară această acțiune, ținând cont că în minutele care urmau lava avea să acopere orașul.

În concluzie, filmul lui Anderson este un pic paradoxal - personajele secundare dau mai bine decât cele principale, povestea de iubire scârțâie, și per ansamblu, deși filmul e bunicel, cum ziceam, cred că dacă faci un film despre o asemenea catastrofă, trebuie să ai și o poveste pe măsura dezastrului natural pe care-l ilustrezi. Oricum, filmul e ok, trece de nota minimă, să zicem un 6 din 10. De văzut în vacanță și în orele de plictis ori de nesomn, noaptea.

Una din marile calități, din punctul meu de vedere, este că îndeamnă lumea mușcată de microbul călătoriilor, ca mine, să viziteze sudul Italiei și implicit ceea ce a mai rămas din, odinioară, falnicul Pompeii.

sursa foto: capturi video de pe netflix

Pentru articole asemănătoare vă rog accesați pagina Recenzii de filme.

Dacă ți-a plăcut, dă mai departe!

Rudolf Valentino: legenda. Recenzie film

Gabriel Garko în rolul lui Rudolph Valentino

Titlul original: Rodolfo Valentino: la leggenda
Traducere - Rudolf Valentino: legenda
Gen: dramă, romantic, biografic
Producție: Italia, 2014
Regia: Alessio Inturri și Luigi Parisi
Scenariul: Teodosio Losito, Paola Pascolini, Giuseppe Badalucco, Antonio Consentino, Franca De Angelis și Emanuela Del Monaco
Distribuția: dați scoll paginii, este la sfârșitul articolului

Rudolf Valentino-legenda, miniseria în două (sau patru) părți care va fi transmisă la TVR 2 la începutul lui ianuarie 2019, prezintă viața de dansator și actor a acestuia, cunoscut în istoria cinematografiei ca primul sex simbol de la Hollywood și primul bărbat care a purtat eticheta de latin lover. Protagonistul, Gabriel Garko, a declarat că a fost mândru și entuziasmat de acest rol.

Gabriel Garko în timpul turului de prezentare a miniseriei

Miniseria respectă doar pe alocuri adevărul despre legendarul Rudolf Valentino, prezentând o versiune romanțată și pozitivă a eroului. Despre Rudolf se știe că n-a fost un elev strălucit, că nu-i plăcea să muncească și că trăia la limita legalității, motiv pentru care a plecat în America. Filmul prezintă o altfel de copilărie și adolescență, și îl arată în Castellaneta, locul său de naștere, ca pe un copil foarte iubit de mamă - fostă dansatoare de cabaret, căsătorită cu un nobil italian. Rebel de mic, Rodolfo este trimis la o școală cu internat de către tatăl său, care nu-l iubește deloc pentru că îl vede prea răsfățat. La școală, din cauza felului său libertin de a fi, primește pedepse frecvent, dar colegii și mai ales colegele sale îl admiră pentru talentul deosebit pe care îl are ca dansator, talent moștenit de la mama sa. Până să ajungă să termine liceul, taică-său moare, iar asta aduce probleme pe capul lui și al mamei sale, pentru că bătrânul nu le lasă lor averea, ci fetelor dintr-o căsătorie anterioară. Oricum, comunitatea n-o considera pe mama lui nobilă, datorită profesiei ei din tinerețe.

Rudy și Betty, dansatoarea profesionistă din New York (secvență de film)

Cei doi încep să fie angajați pentru munci umilitoare, de servitori. Rodolfo ajunge la un moment dat argat în casa marchizului Banzi, tatăl Caterinei, fostă colegă de școală și prietenă din copilărie. Dar până să apară Caterina în scenă, Nina, marchiza, remarcă frumusețea și șarmul băiatului, și, deoarece era constant neglijată de bătrânul ei soț, începe o relație amoroasă cu el. Rodolfo acceptă, fiind conștient de acum încolo de efectul de seducție pe care îl are asupra femeilor. Când Caterina vine acasă, el rupe relația cu Nina și se iubește cu draga lui colegă de școală, undeva, într-o grădină amenajată de el doar pentru ei. Caterina este logodită de taică-său cu un tânăr aristocrat, pe care nu-l iubește, dar este obligată de cutumele vremii să se mărite cu acesta. Cei doi plănuiesc să fugă în America, însă Nina află, și drept răzbunare pentru că a fost părăsită, țese o intrigă urâtă. Astfel, Rodolfo pleacă singur peste ocean.

Tânărul emigrant ajunge la New York, se cazează într-un dormitor comun în cartierul italian și începe să facă diverse munci pe la restaurante. Uneori, doarme în stradă când este concediat, deși poate găsi ușor job-uri de giggolo pentru doamne mature dar cu mulți bani, datorită puterii sale de seducție. Totuși, mereu își spune că Rodolfo Guilelmi nu e de vânzare și nu acceptă un astfel de compromis. Caterina este însărcinată cu fiica lui, îi scrie despre asta, dar scrisoarea nu ajunge la el. Când marchizul descoperă că ginerele lui toacă averea pe amante și jocuri de noroc, Caterina are curaj să spună adevărul despre fetița ei și pleacă, cu tot cu copil, în America să-l caute pe Rodolfo.

Gabriel Garko în timpul turului de prezentare a miniseriei

Între timp, acesta, aflând că mama lui e bolnavă și că mătură curtea unei mănăstiri, lasă mândria la o parte ca s-o poată ajuta cu bani. Își schimbă numele în Rudolf Valentino, Rudy, ajungând să alcătuiască o trupă de dansatori italieni cu care dă spectacole numai pentru femei (probabil ceva asemănător spectacolelor de stripperi de azi) în anumite localuri private, conduse de mafie. Doamnele plăteau bani grei pentru câteva ture de dans cu el, astfel că el și Tony, prietenul său din cartierul italian al New York-ului, care acum îi este agent, ajung destul de rapid să trăiască o viață de lux. De aici începe ascensiunea sa și accesul la lumea filmului mut.

Ceea ce este cel mai departe de adevăr în miniserie, din punctul meu de vedere, este faptul că Rudolf iese, la un moment dat, timp de doi ani din lumina reflectoarelor și se ascunde de public, căutându-i-se un înlocuitor. De altfel, cu această scenă începe filmul, apoi un băiat care vinde ziare îl recunoaște și îl întreabă de ce face asta, iar el începe să-și amintească viața sa... În realitate așa ceva n-a existat, Rudolf îmbolnăvindu-se brusc și murind la 31 de ani în spital (1926), datorită unei infecții abdominale și a unor complicații, pentru care la data respectivă nu erau soluții.

Mi-a plăcut mult rolul făcut de Gabriel Garko și asemănarea sa izbitoare cu legendarul actor pe care îl joacă. Aș spune chiar că Garko e mai atrăgător decât era Valentino, deși magnetismul intens și privirea languroasă nu le-a putut copia. Miniseria creionează un Valentino plin de talent și de caracter, fără vicii, deși după ce află despre moartea mamei sale, îl vedem pe Rudy cu pahare de alcool golite, cu toate că America se afla în plină eră a prohibiției. Această latură nu este clar exploatată de film, care se concentrează pe viața lui Rudolf și mai puțin pe ceea ce se întâmplă colateral. Se spune că adevăratul Rudy ajunsese să bea whisky, era fumător, afemeiat și cele două căsnicii ale sale ar fi fost de fațadă, pentru că, cel puțin a doua soție, Natașa Rambova, era lesbiană (amănunt care în prezent naște controverse privind orientarea sexuală a lui Valentino, despre care biografii lui și cei care l-au cunoscut au afirmat fără echivoc că era hetero. De ce astăzi se încearcă introducerea lui și a altor celebrități în tabăra celorlalți, nu-mi este foarte clar). Așadar, dacă Valentino ajunsese consumator de alcool, înseamnă că și relațiile lui cu mafia erau strânse.


Să nu uităm că în 1920 în America se dă legea prohibiției, iar mafia, condusă de Al Capone, controlează tot ceea ce este ilegal în domeniul fabricării băuturilor spirtoase și în domeniul cazinourilor, jocurilor de noroc și a lumii show-biz-ului. Filmul ne arată cumva, acest lucru, dar nu spune explicit că persoanele care i-au asigurat succesul lui Rudolf ca dansator și mai apoi actor erau capi ai mafiei. În acest context socio-istoric, moartea sa prematură și subită, poate căpăta o altă lumină, deși nu există dovezi în acest sens, ori nu le-am căutat eu îndeajuns.

Una peste alta, miniseria Rodolfo Valentino: la leggenda este un succes. Iar farmecul lui Valentino rezistă peste ani și este neștirbit: când Gabriel Garko, machiat și costumat în personajul Rudy, face un tur prin Italia pentru promovarea acestui film biografic, sute de femei îl așteaptă și țipă isteric la vederea lui, ca și acum o sută de ani, la vederea lui Rudolph Valentino....

Pentru împătimiții de cinema și mai ales de începuturile acestuia, recomand filmul ca pe ceva ce nu trebuie ratat.

Distribuția:

        actorii  ------   rolul jucat

Gabriel Garko: Rudolf Valentino
Victoria Larchenko: Caterina Banzi
Cosima Coppola: Betty
Asia Argento: Natacha Rambova
Ángela Molina: Gabrielle Guglielmi
Yari Gugliucci: Tony Vitiello
Giuliana De Sio: Alla Nazimova
Giulia Rebel: Jean Acker
Alessandra Barzaghi: Dolly Papavero
Elena Russo: Rosa Cuccurullo
Orso Maria Guerrini: Conte Banzi
Dalila Di Lazzaro: contessa Nina Banzi
Mario Cordova: Giovanni Guglielmi Di Valentina
Adua Del Vesco: Sally
Federica Sabatini: Dorothy
Maria Letizia Gorga: June Mathis
Gianluca Soli: Marchese Alberto Pavoni
Andrea Gherpelli: Padre Marino
Anita Pititto: Rosina
Isa Gallinelli: Peppina

surse foto: www.davidemaggio.it, tumblr.com, capturi de ecran de pe trailerul miniseriei și de pe canalul youtube al Ares Films (pozele din turul promo al seriei).

surse articol: wikipedia, davidemaggio.it .

Pentru articole asemănătoare accesați pagina Recenzii de filme.

Dacă ți-a plăcut, dă mai departe!