Hotel Moldova, Iași - recenzie

vedere cu Palatul Culturii, de la camera mea de la etajul 6 a hotelului Moldova

Așadar, e vorba despre vechiul, și noul, hotel Moldova, construit pe vremuri și rămas, la exterior, la fel de urât ca întotdeauna. O clădire înaltă, în stil comunist, ca un dinozaur mort în centrul Iașilor și neluat de nimeni în seamă să-l transforme. Pe afară, mă refer, că în interior au mai fost făcute ceva renovări în ultimii 30-35 de ani, presupun. Azi aparține trustului hotelier Unita-Turism Holding și este un hotel de 3 stele. Eu m-am cazat acolo 3 nopți în luna iulie, venită fiind în Iași pentru unele investigații medicale.

hotelul Moldova. sursă foto facebook

Ce oferă (oficial)

Hotelul este situat lângă Palatul Culturii și Palas Mall și are 12 etaje și un mezanin, cu 5 apartamente, 77 camere single cu pat matrimonial, 66 camere duble cu 2 paturi.
Toate camerele sunt modernizate, dotate cu minibar, TV Satelit, conexiune Internet. Așa scrie pe site-ul hotelului și așa am găsit și eu în cameră. Pe booking scrie ceva de aer condiționat; da, este, însă la baie. Camera se răcorește deschizând fereastra. Sau dacă ceea ce am crezut eu că este masca de la calorifer, era tot aer condiționat, mea culpa, nu-mi place zgomotul și nici curentul de aer de la AC, așa că nu mă pricep să butonez unul.
Hotelul mai are restaurant, bar, și oferă acces la o piscină interioară cu saună și sală de sport. Pe acestea din urmă nu le-am vizitat, dat fiind că nu eram într-o vacanță de plăcere acolo și nici nu mi-am amintit de existența lor, măcar să mă fi dus să văd, de curiozitate, cum arată.

Ce obții în realitate

Am sunat pentru rezervare cu cca o săptămână înainte să ajung în Iași și am cerut o cameră single. Mi s-a spus că este 252 de lei pe zi cu tot cu micul dejun (pe Booking sunt alte prețuri și-mi pare rău că nu am rezervat prin ei). Când am fost întrebată dacă vreau cu vedere spre Palat, am zis că nu, pentru că vin pentru motive medicale și nu sunt interesată de vederea camerei. Și am cerut fără mic dejun, pentru că aveam să fac analize de sânge și plăteam un m-d doar la restaurant direct, atunci când coboram la masă. Pentru cine nu știe, camerele cu vedere la Palat sunt mai scumpe.

Când am ajuns acolo, mi se pregătise o cameră twin cu vedere spre Palat, dar circumstanțele au fost de așa natură încât am crezut că e hotelul plin și nu au avut ce am cerut eu. Din acest motiv nu m-am dus la recepție să pun să-mi fie schimbată camera, dar la plată mi-am dat seama că aceea a fost strategia recepționerelor, ca să-mi scoată mai mulți bani din buzunar (hotelul era departe de a fi plin. Vin grupuri de vârstnici în circuite prin țară, dar nu sunt foarte mulți oaspeți.). În plus, m-au taxat cu un mic dejun fără să mă întrebe. Abia când am ajuns în cameră, furioasă că prețul era diferit de ce știam eu că trebuie să plătesc, am analizat facturile (erau două pentru că am plătit și cu card Sodexo Turist și cu bani cash) și am avut surpriza să văd acel m-d facturat. Nu e ca și cum nu ar fi trebuit, dar înțelegerea fusese să plătesc direct la restaurant.

  

 

Camera era destul de mare, curată, cu mobilier modern, în baie erau 4 feluri de prosoape, uscător de păr, săpun, șampon, hârtie igienică. Nu am ce să reproșez la acest capitol, singurul lucru foarte deranjant pentru mine a fost faptul că ceasul de tip pendulă al Palatului bate la fiecare oră și din când în când se aude Hora Unirii, cam la 4 ore odată, nu pot preciza, însă în prima noapte chiar nu am putut dormi deloc din cauza zgomotului acestuia.
A doua zi dimineață, deși știam că mi se va preleva sânge pentru analize, am băut o cafea fără zahăr (comandată de cu seară prin Glovo de la McDonalds - apropo, dacă nu știați, livratorii Glovo nu urcă în camerele de hotel, tu trebuie să cobori la recepție) ca să nu adorm pe sălile unității spitalicești pe unde am fost investigată.

Cameristele vin pe la ora prânzului să ia gunoiul și să schimbe prosoapele, ori să aranjeze patul așa cum știu ele (cum l-am lăsat eu, nu era bine :D ). Internetul funcționează brici, televizorul are o grămadă de canale, în frigiderul din dulăpior sunt mai multe sticle și doze cu băuturi răcoritoare sau apă minerală, mie totul mi-a plăcut în cameră.

Restaurantul este foarte ok, dimineața se servește fiecare cu ce dorește de pe platouri, oferta este foarte variată (brânzeturi, salate de mai multe feluri, șuncă, omletă, ouă ochiuri, ouă fierte, lapte cu cereale, iaurt, miere, gemuri, unt, cafetiere automate cu mai multe feluri de cafea, crenvurști, pâine prăjită, pâine feliată, integrală, albă, cu semințe, chifle, etc). Prețul micului dejun a fost de 24 de lei. La prânz există o listă cu meniul zilei, mai multe variante, dar poți servi și altceva, din meniul a la carte. Prețurile sunt foarte rezonabile, eu am dat 35 de lei pe o friptură de pui la grătar cu cartofi prăjiți și salată de varză plus o apă plată la jumătate. Ospătarii sunt de asemenea foarte amabili și cu bun simț, spre deosebire de unele dintre recepționere.

  

Cotlet a la zingara cu salată și un fresh de portocale, la cină

Lifturile sunt încăpătoare, rapide și au funcționat perfect în zilele în care am fost eu acolo. Alte facilități - la recepție se poate comanda taxi, în exterior, pe colțul din dreapta cum ieși din hotel este un bancomat Raiffeisen, taxiul de la/până la gară (autogara Codreanu) m-a costat 15 lei cu tot cu un bacșiș nesemnificativ pe sens, și în general, nu am nimerit taximetriști care să încerce să te plimbe prin oraș ca să înregistreze aparatul prețuri mai mari decât ar trebui. Și nici nu au comentat că bacșișul e prea mic (ceva de genul un leu si câțiva bani), așa cum fac bucureștenii, de exemplu, care sunt în stare să te ducă înapoi de unde te-au luat dacă nu le dai minim 10 lei la o cursă mai scurtă.

Per total, am fost mulțumită de micul meu sejur la hotelul Moldova din Iași, dar din cauza ceasului de la Palat mă îndoiesc că voi mai alege vreodată această unitate de cazare, cu toate că este amplasată excelent. Acolo unde am fost bine primită, am lăsat bacșiș (la restaurant, la cameristă). La recepție, nu am lăsat nimic, dar am spus că am consumat o apă plată de la frigider și mi s-au cerut 5 lei pe care nu am primit chitanță. Altfel, două din recepționerele cu care am interacționat au avut o atitudine arogantă și țâfnoasă, de parcă ele mi-ar fi plătit mie șederea, nu eu lor salariul! Prea des unii uită din banii cui își primesc lună de lună salariul, totuși!

Nu pot să spun că recomand sau nu acest hotel. Pe internet sunt destule recenzii, și în funcție de ele și de ce dorește turistul, poate fi un loc bun de stat o perioadă, sau poate fi de evitat. Eu nu sunt foarte pretențioasă, important este să am un pat curat unde să mă odihnesc noaptea și să am sală de baie proprie. Multe lucruri - gen prosoape, săpun, șampon, șlapi, etc, mi le iau cu mine în bagaj, că așa m-am învățat (minte) dintr-un concediu de coșmar la mare de acum vreo 20 de ani. Alte nimicuri și chițibușuri, sunt lipsite de importanță.

Personal, mi s-a părut cam scumpă camera. La același preț, 250 lei, aceeași categorie, 3 stele, la Eforie Nord un hotel oferă cazare în single, 3 mese și 3 proceduri de tratament. Nu or fi câini cu colaci în coadă, sunt conștientă de asta. Dar mă aștept la ceva cât de cât decent. Când aflu, vă povestesc ;)

Dacă ți-a plăcut, dă mai departe!

Forsyte Saga. Recenzie

Deși am ales să ilustrez acest articol cu afișul serialului Forsyte Saga din 2002, produs de britanici, în cele ce urmează voi scrie despre trilogia cu același nume de romancierul englez John Galsworthy (1867-1933), trilogie care, în ciuda faptului că autorul a fost prolific și foarte popular la vremea sa, este astăzi cea mai cunoscută, poate singura, lucrare a sa.

Povestea acoperă evenimentele și istoria unei familii din clasa mijlocie între epoca victoriană târzie și anii 1920. Interesul se concentrează pe căsătoriile nefericite, problematica divorțului și influența puternică a unei generații asupra următoarei, în timp ce discret, autorul creionează în linii fine fundalul socio-politic al epocilor traversate de personaje, de la epoca victoriană până la societatea nouă de după Primul Război Mondial.

De-a lungul timpului, Forsyte Saga a fost ecranizată de mai multe ori, în special serializată, pentru că întinderea acțiunii romanului nu se pretează cu ușurință unei transpuneri cinematografice de 2 ore. Cea mai recentă, dacă se poate spune așa, ecranizare fiind cea din anul 2002, care poate fi vizionată în prezent pe Happy Channel duminica seara de la ora 20.00.

Cel mai important personaj al romanului este Soames Forsyte, un avocat din a doua generație a familiei, iar firul poveștii urmărește, de fapt, viața lui, până la bătrânețe. El este căsătorit cu frumoasa Irene, care nu-l iubește, care nu-i face copii și care după câțiva ani, după o tragică întâmplare, îl părăsește definitiv. Soames se căsătorește ulterior cu o franțuzoaică, Annette, și au o fiică, pe Fleur. În paralel, mai există o ramură a familiei, întruchipată de Jolyon Forsyte, fiul bătrânului Jolyon, care datorită unei iubiri nepotrivite cu statutul lui de bogătaș, este renegat de familie și își croiește propriul drum. Undeva, firele acestea se întretaie, pentru că la niște ani distanță după ce tânărul Jolyon devine văduv, se va căsători cu Irene.

Anumiți critici literari, văd un alt paralelism în trilogie, anume relațiile psiho-incestuoase dintre Soames și Fleur pe de o parte, și Irene și Jon, fiul ei cu Jolyon, pe de altă parte. Ca o cititoare a cărții, și ca o amatoare de istorie, nu pot spune că John Galsworthy s-a gândit atât de departe, chiar dacă relațiile dintre cei doi copii și părinții lor de sex opus sunt poate suspect de strânse, totuși să nu uităm că autorul a fost contemporan cu Freud și că această tentă de a ilustra raporturile mamă-fiu și tată-fiică, aveau ceva din moda vremii, poate mai mult sau mai puțin stângaci redat.

Aceasta este, în esență, saga familiei Forsyte, care începe și se termină cu figura ambiguă din punct de vedere moral a lui Soames, un om care dorește să mențină valorile etice ale epocii victoriene pe care a moștenit-o, chiar și atunci când e vorba despre propria nefericire.

Dar să vedem despre ce este vorba în fiecare din cele trei cărți ale trilogiei. (Atenție urmează spoilere!)

Prima carte - Proprietarul.
Este anul 1886 și toți cei din familia Forsyte s-au adunat la casa bătrânului Jolyon Forsyte pentru a celebra logodna nepoatei sale, June, cu Philip Bosinney, un tânăr arhitect. Tânărul Jolyon Forsyte, tatăl lui June, s-a înstrăinat de familie pentru că a fugit cu o guvernantă, cu care s-a căsătorit după moartea mamei lui June. Din cauza scandalului care a urmat, June a fost crescută de bunicul ei.

Bătrânul Jolyon fiind singur, încearcă să se împace cu fiul său, tânărul Jolyon, pe care nu l-a mai văzut de mulți ani. Își găsește fiul pictând acuarele și lucrând la Lloyd’s. Tânărul Jolyon are doi copii, Holly și Jolly, de la a doua sa soție, iar bătrânul Jolyon, văzându-i, își dă seama că dorește o împăcare completă cu fiul său.

Soames, fiul lui James, fratele lui Jolyon cel bătrân, are probleme cu minunata sa soție, Irene. Ea s-a căsătorit numai din interes cu el, pentru că era lipsită de orice mijloace financiare și pentru că mama sa vitregă a împins-o către acest gest. Cu toate că e conștientă că nu-l iubește pe Soames, acceptă căsătoria ca pe o unică soluție, cu toate că înainte de a accepta îi cere lui Soames să o lase liberă dacă mariajul nu va merge. În timp, Irene dezvoltă o aversiune profundă pentru soțul ei ceea ce o face să folosească, cu succes, unele mijloace contraceptive și chiar să dorească să locuiască în camere separate. Disperat să-i facă pe plac, Soames, care nu-și imaginează că Irene simte silă față de el, intenționează să construiască un conac deosebit la Robin Hill și îl angajează pe Bosinney, logodnicul lui June, să proiecteze și să construiască casa.

Pe parcursul construcției conacului, arhitectul și Irene se îndrăgostesc profund unul de celălalt. Din acest moment, viața deja insuportabilă a lui Irene cu Soames devine imposibilă, iar Philip nu-și mai dorește căsătoria cu June, pe care o evită constant. Irene și Bosinney încep să se întâlnească în secret la casa în construcție, la început fără ca cineva să bănuiască ceva. Pe măsură ce aventura celor doi progresează, June devine mai nefericită dar și mai suspicioasă, astfel că prietenia ei profundă cu Irene devine tensionată. Relația dintre Irene și Bosinney începe să nu mai fie așa de secretă, și atunci bătrânul Jolyon vrea să știe clar care sunt intențiile arhitectului față de din ce în ce mai nefericita June. În acest scop îl folosește pe fiul său, Jolyon cel tânăr, dar acesta nu-l luminează mai deloc.

Când casa este finalizată, Soames îl dă în judecată pe Bosinney pentru că a depășit cu foarte mult prima estimare de preț, însă adevărul este că bârfele despre aventura lui Irene au ajuns și la urechile lui. Irene refuză să se mute la Robin Hill tocmai ca să fie în Londra, aproape de Phil. Când procesul asupra casei ajunge la final, Soames câștigă fără dificultate, dar în aceeași noapte, Bosinney, după ce a petrecut după-amiaza cu Irene și stabilesc să fugă împreună în lume, este accidental lovit și ucis de către o trăsură. Există o suspiciune că moartea sa ar fi putut fi o sinucidere, ca soluție la toate problemele provocate, dar autorul nu ne dă explicit indicii despre asta. Irene îl părăsește pe Soames în ziua procesului, dar în aceași seară se întoarce acasă, pentru că nu are unde să se ducă, dar după un scurt răgaz, ea pleacă de tot din casa soțului ei, la Paris.

După moartea lui Bosinney, June își convinge bunicul să cumpere Robin Hill pentru familia lui și pentru Jolyon cel tânăr. După patru ani, Irene revine la Londra sub numele ei de fată și, după ce se întâlnește cu Jolyon cel bătrân pe stradă, se apropie de el văzând că bătrânul are o slăbiciune pentru ea și o acceptă așa cum este, oferindu-i prietenia lui. Petrec împreună o vară, pe când Jolyon cel tânăr și June sunt plecați în Spania. Între timp, Irene făcuse inclusiv prostituție la Paris, dar acum își câștigă traiul ca profesoară de pian. Bătrânul Jolyon așteaptă cu oarecari temeri sosirea fiului său și a lui June din Spania, însă moare liniștit în grădină, cu o zi înainte de sosirea celor doi. Prin testament, Jolyon îi lasă lui Irene 15.000 de lire iar restul afacerilor, fiului său, Jolyon cel tânăr. June este invidioasă că nu a primit nimic.

Cartea a doua - Cancelaria. Acțiunea are loc între 1899 și 1901.
Prima generație de bogătași Forsyte aproape că nu mai există. Mulți au murit, iar acțiunile bătrânului Jolyon scăzuseră în timp ce averea lui Soames crește. Deși știe că Irene a revenit în Londra, n-o caută, ci vrea să-și ia o altă soție care să-i dăruiască un copil. Astfel o curtează pe Anette, o franțuzoaică, a cărei mamă ține un restaurant în Soho, cartier de mahalale pe vremea aceea. În timp ce pregătește divorțul surorii lui de Dartie, care pierduse sume imense la jocurile de noroc, Soames se gândește și la cum să divorțeze de Irene, de care este în fapt despărțit de 12 ani, ca să-și împlinească dorința. Însă pentru a face aceasta are nevoie de niște dovezi de infidelitate.

Jolyon cel tânăr are succes cu picturile sale, este acum foarte bogat și de ceva vreme, văduv. June se implică și ea în lumea artistică și își dorește să dețină un salon de belle-arte. Soames îi face o vizită, împreună cu Bel Dartie, nepotul său de pe soră, care urmează să fie student la Oxford, așa cum este Jolly, băiatul lui Jolyon. Dar adevăratul motiv al vizitei este să-l informeze pe Jolyon despre divorț și să-l roage să poată obține dovezile necesare pentru asta, insinuând că poate Irene a avut și o altfel de relație cu bătrânul Jolyon, și că de asta i-ar fi lăsat o parte din avere prin testament.

Jolyon se duce la Irene, pe care nu a văzut-o de 12 ani și rămâne surprins și impresionat de frumusețea nobilă a femeii din fața lui. Fără să poată face ceva concret, Jolyon îi pasează lui Soames ștafeta și acesta se întâlnește cu Irene, care îi readuce în inimă vechile sentimente pentru ea. La a doua întrevedere, când Irene împlinește 37 de ani, Soames îi dăruiește o broșă cu diamante, împreună cu oferta de a reveni acasă și de a-i dărui un fiu. Irene refuză categoric, ulterior plecând într-o călătorie în străinătate ca să scape de Soames. Însă acesta apelează la o agenție de detectivi care pun să fie urmărită.

Irene ajunge la Paris unde vine și Jolyon și se întâlnesc. Cei doi dezvoltă o prietenie profundă care are șanse să evolueze într-o relație frumoasă. Soames o ajunge din urmă iar ea se simte nevoită să se ascundă ca să-i evite prezența. Între timp, Dartie, care fugise cu o metresă spaniolă, revine acasă iar Winnifred, sora lui Soames, renunță la divorț, primindu-l înapoi.

Pe scena politică izbucnește al doilea război al burilor (între Anglia și coloniile sud-Africane), iar June se pregătește să devină soră medicală pe front, unde pleacă împreună cu Holly, sora ei vitregă. Jolly pleacă și el pe front, unde moare mai târziu de dizenterie. Jolyon rămâne singur și pe acest fond de solitudine, reapare Irene care-i propune să stea împreună la Paris, o vreme. Soames profită de această ocazie și găsește a venit vremea de a o învinui pe Irene de infidelitate, deși la acel moment nu exista o legătură sentimentală între cei doi buni prieteni. Și cum Irene și Jolyon decid să se plimbe prin Europa, Soames începe procedurile de divorț, tocmai ca să nu poată Irene să se apere de toate pe care i le va pune în cârcă. După 6 luni, se pronunță divorțul în lipsa Irenei, iar Soames se însoară cu Anette. În fundalul socio-politic englez, moare regina Victoria.

Holly se căsătorește în Africa cu Val, fiul unui rival de-al lui Soames, iar acesta din urmă primește vestea ca pe o lovitură. Anette naște o fetiță pe care cuplul o botează Fleur. Pentru că nașterea a fost dificilă, Anette nu va mai putea avea copii, deci visul lui Soames de a avea un băiat se spulberă, dar chiar și așa, îl minte pe taică-său, bătrânul James Forsyte, care este pe moarte, că are un fiu.

Peste câțiva ani, Irene este măritată cu Jolyon și împreună au un fiu, Jon care crește la Robin Hills.

Cartea a treia - De închiriat. Acțiunea se petrece în 1920.
Jolyon are 72 de ani, Soames are 65 iar Anette 40. Fleur este singura mare iubire din inima lui Soames, care s-a înstrăinat complet de soția lui. Din vechea generație mai trăiește doar Timothy, senil la cei 101 de ani. Val se reîntoarce din Africa, a vândut ferma de acolo și a cumpărat o proprietate în Sussex.

Fleur îl cunoaște pe Jon într-o zi, întâmplător, iar Soames se vede obligat să-i explice fetei lui că ei și familia lui Jolyon Forsyte sunt inamici. Dar Fleur îl place pe Jon și între ei se înfiripă o idilă. Soames este foarte categoric împotriva acestei legături și o tot împinge pe fiica sa în brațele unui anume Michael Mont, care o curtează de ceva vreme dar fără succes. Nici Irene nu vede cu ochi buni această prietenie așa că își ia fiul în Spania, într-o vacanță de câteva luni. Pe de altă parte, June rămâne acasă cu Jolyon care este bolnav grav și îl convinge că dacă cei doi tineri se iubesc, ar trebui să-i ajute să fie împreună, nu să îi despartă în numele unui trecut nefericit. Anette îl înșală pe Soames cu un belgian, iar Fleur îi surprinde împreună. Încă odată Soames are parte de o soartă crudă în privința relației matrimoniale.

Fleur, care nu știe nimic despre trecutul tatălui ei, găsește poze cu el și cu Irene, din tinerețe, întrebându-se cu uimire ce-i ascunde taică-său. Ulterior, din bârfe, ea află multe din cele ce Soames nu-i spusese. Pe de altă parte, văzând că Jon și Fleur sunt cât pe ce să-și anunțe căsătoria, care pare iminentă, Jolyon găsește cu cale să-i scrie adevărul fiului său și îi cere s-o părăsească pe Fleur, sub amenințarea că dacă face altfel, mama lui, Irene, va rămâne cu inima frântă pentru totdeauna. Jon plănuiește să discute cu tatăl său aceste chestiuni, dar Jolyon moare subit, iar fiul său citește scrisoarea după această dramă. Până la urmă are loc o confruntare între Irene, Jon și Soames cu Fleur, dar Jon spune că între el și Fleur totul s-a terminat pentru că trebuie să respecte ultima dorință a tatălui său decedat.

Fleur, dezamăgită, acceptă căsătoria cu Michael Mont, are loc o nuntă superbă și cei doi pleacă în călătorie de nuntă. După ce venerabilul Timothy moare lăsând în urmă o avere imensă, casa familiei Forsyte este scoasă la licitație. Lucrurile se vând pe mai nimic pentru că tânăra generație nu apreciază lucrurile vechi. După licitație, Soames o vede pentru ultima dată pe Irene, care pleacă în Canada, unde Jon a cumpărat pământ. Conacul de la Robin Hill este acum de vânzare.

Soames merge la cimitir, reflectând asupra valorilor victoriene, fără strălucire în noul secol.

sursă foto: www.filmaffinity.com/

Dacă ți-a plăcut, dă mai departe!

The 100. Recenzie serial

Titlul original: The 100
Traducere - Cei 100
Gen: SF, acțiune
Episoade: 7 sezoane , +93 episoade de cca 40 de minute
Producător: CBS, Alloy Entertainment, Bonanza Prod. SUA
Rețeaua de distribuție: The CW, SUA, 2014 - prezent
Regia: multipli regizori
Scenariul: bazat pe romanul The 100 de Kass Morgan
Distribuția: Eliza Taylor (Clarke), Bob Morley (Bellami), Marie Avgeropoulos (Octavia), Christopher Larkin (Monty), Henry Ian Cusik (Kane), etc.

Serialul se difuzează pe Netflix, deocamdată până la sezonul 5.

Citisem câteva recenzii și comentarii cu păreri bune despre serial și m-am decis să-l urmăresc. Mai am câteva episoade din sezonul 7, care deocamdată pare sa fie ultimul. Cu toate că la început mi-a plăcut și l-am urmărit cu interes, pe parcurs dezamăgirea a luat locul suspansului. Și să vă spun de ce - nu înțeleg cum un grup de oameni susțin că îi apără pe ai lor ca să salveze omenirea, dar se măcelăresc între ei până aproape de exterminare. Numai despre a salva specia umană nu mi se pare că este acest serial.

În primele 2 sezoane facem cunoștință cu tematica generală și cu eroii poveștii. La un moment dat într-un viitor nu foarte îndepărtat, când omenirea ajunsese la 11 miliarde de oameni, o inteligență artificială (NU război, cum spun unii care ori nu au văzut serialul, ori nu sunt atenți la detalii) cu o secvență de cod având, neintenționat, potențialul de distrugere al umanității, declanșează toate rachetele nucleare existente pe Terra și astfel omenirea este distrusă într-o proporție covârșitoare. Se pare că anumite grupuri știau că acest lucru este inevitabil și au pregătit un fel de plan de salvare.

Astfel, rămân 3 tipuri de supraviețuitori:
- cei de la suprafață, care intră în niște buncăre izolate contra radioactivității
- o parte sunt trimiși în spațiu, pe niște stații spațiale plasate pe orbite circumterestre, pentru 300 de ani, perioada presupusă că ar trebui să treacă până când Pământul va deveni locuibil din nou
- o parte ajung pe alte planete asemănătoare cu Pământul prin activarea unor găuri de vierme, dar aceștia provin din buncăre și trimiterea lor în spațiu se face ulterior Apocalipsei nr. 1. Că va mai fi o apocalipsă, care va distruge planeta de tot și pentru totdeauna, prin sezonul 5.

După 97 de ani stațiile spațiale de pe orbită, care se uniseră într-o mare stație botezată Arca, se confruntă cu o scurgere de oxigen, lucru pe care conducătorii stației îl ascund supraviețuitorilor. Astfel, populația trebuie redusă și se apelează la pedeapsa cu expulzarea în spațiu pentru orice delict, oricât de neînsemnat. Doar tinerii sub 18 ani aveau dreptul să stea la închisoare. Când mai erau câteva luni de supraviețuire, iar sistemul de generare de oxigen tot nu se putea repara, cancelarul Jaha împreună cu un fel de consiliu de administrație al Arcăi decid ca 100 din tinerii aflați în închisoare să fie debarcați pe Pământ, ca să vadă dacă se poate trăi. De fapt, cancelarul, care-și trimite și fiul acolo, vrea să scape de 100 de suflete ca să mai dea o șansă la viață celor rămași pe Arcă.

Cei 101, că până la urmă Bellami se infiltrează între ei ca să-și protejeze sora, pe Octavia, ajung la sol unde constată că se poate trăi, dar în scurt timp află că există supraviețuitori la sol.

De aici încolo tot serialul nu este decât o permanentă luptă pentru putere și un cvasi-continuu război între facțiunile rivale, dacă-mi este permis să spun așa. Puteți să-i spuneți și luptă pentru supraviețuire, deși nu înțeleg de ce câteva mii de oameni, că atât mai rămăsese din cele 11 miliarde, trebuie să se omoare între ei pentru un același teritoriu mic, și nu să se împrăștie în alte zone locuibile ca să poată să repopuleze planeta.

În serialul ăsta ni se arată cum în numele iubirii, al prieteniei și al apartenenței la un grup, specia și planeta, sunt distruse cu bună știință. Cei care vor să reconstruiască într-adevăr, să facă agricultură, de exemplu, ori sunt uciși, ori li se dă foc la munca lor (vezi episodul când Octavia dă foc la ferma în care Monty reușise să cultive din nou plante și pomi fructiferi). Iar când ajung pe o planetă locuită de o mână de oameni, care trăiau în liniște, cei 100, să-i numim așa, încep, bineînțeles războiul și crimele.

Eu asta văd, că serialul ne spune în subtext că omenirea este o specie violentă, că fiecare vrea să domine absolut și că cei care conduc nu acceptă decât soluția lor războinică de supraviețuire în detrimentul păcii. Părerea mea - asta nu este luptă pentru perpetuarea speciei, este nebunie și exterminare.

Ce mi-a plăcut la serial:
- interpretarea în stil tehno a religiei. Ideea cu unitățile de memorie introduse la baza craniului care conțin codurile minților posesorilor anteriori ai respectivelor unități (pe care doar cei cu sânge negru, mutanți, le puteau purta fără să moară), sau care fiind puse în corpuri succesive asigurau nemurirea, mi s-a părut strălucită. Oamenii cu sânge roșu îi considerau pe cei cu sânge negru, purtători ai implantului de IA, un fel de zei.
- ideea acelui paradis, numit Orașul Luminilor, unde doar mintea putea pătrunde, pentru că era o lume virtuală, creată de ALIE (acea IA care a distrus omenirea), dar care avea darul să te facă să uiți durerea și toate senzațiile negative. Păcat că nu s-a răspuns la întrebarea, pusă de un personaj la un moment dat, după distrugerea ALIE și a realității ei virtuale, de ce a creat ALIE acel oraș? De la această idee din serial se poate face un exercițiu de imaginație: oare noi, pe Pământ, trăim cu adevărat sau totul este un fel de spațiu virtual, realitatea fiind ALTCEVA? Și filmele Matrix au indus aceeași idee - că trăim într-un spațiu creat de un super-calculator. Doar că acolo, anomalia era Neo.
- faptul că te pune pe gânduri, oare chiar suntem o specie atât de violentă și însetată de sânge și de dominare a celui de lângă noi încât să fim în stare de orice?
- cuplul Lincoln-Octavia

Ce nu mi-a plăcut:
- violența, războaiele dintre diversele grupuri, trădările din partea celor la care te așteptai cel mai puțin
- deciziile absolut aberante și neverosimile ale Octaviei după ce a devenit Bloodreina (sezonul 5 mi s-a părut cel mai neverosimil și mai violent dintre toate).
- uciderea în masă pentru a salva câțiva prieteni, sub deviza salvării poporului meu (care popor?! despre ce vorbim, mai erau vreo 2 mii de oameni rămași în viață!..)
- deși trebuie să ducă specia mai departe, eroii serialului nu fac copii, ba chiar avem și cupluri gay la un moment dat. Singura care rămăsese însărcinată era Diyoza, o teroristă, dar fata ei se naște și trăiește într-un spațiu halucinant, unde timpul e foarte dilatat față de normal și unde în afară de ele două mai sunt Octavia și un fost soldat, sălbăticit.
- că multe lucruri se fac fără să fie nevoie de ele - Hope, fiica Diyozei, învață diverse ca și cum ar fi la școală, când nici nu are nevoie de așa ceva pe o planetă unde sunt 4 oameni.
- faptul că absolut toți cei care conduc sunt sau devin ucigași și apoi continuă să omoare tot mai mulți oameni, inclusiv nevinovați.

- la modul general, cam tot serialul pot spune că nu mi-a plăcut, deși are forța de a te ține cumva lipit de ecranul calculatorului. Dar per total m-a dezamăgit din ce în ce mai mult, și nu cred că ultimele episoade vor aduce schimbări în acest sens.

Clarke ar fi cheia rezolvării... a ceva, nu știu ce, pentru mine nu mai contează. Oricât s-ar strădui scenariștii și producătorii să o scoată la capăt și să dea un final mai roz serialului, cu atâta violență în urmă, cu eroi care nu sunt decât niște criminali în masă, nu în serie, făcători de genocid și de xenocid, orice tentativă de a da un sens acțiunilor lor ultra teroriste, este sortită eșecului.

La un moment dat, prin sezonul 4, parcă, personajul Jasper spune că oamenii sunt problema pe planetă, nu radiațiile. E, poate, singura replică foarte profundă, pe care un serial maraton precum The 100 o demonstrează cu vârf și îndesat.

Dacă ți-a plăcut, dă mai departe!

Pacienta tacuta de Alex Michaelides. Recenzie

Titlu - Pacienta tăcută
Titlul original - The silent patient
Autor - Alex Michaelides
Traducerea - Dana Ligia Ilin
Editura - Litera
Colecția - Buzz Books
Preţ - 47 lei / 368 pagini
Anul apariţiei - 2019 
ISBN - 978-606-33-3606-5
Gen - thriller psihologic
Comercializată pe Libris

Pacienta tăcută de Alex Michaelides îți arată exact ce tip de carte își propune să fie încă de la prima frază: „Alicia Berenson avea treizeci și trei de ani când și-a ucis soțul.”

Pentru persoanele cărora le plac misterele și thrillerele psihologice, această carte este ceea ce le trebuie. De la lansarea sa din februarie 2019, romanul a urcat în topul celor mai bine vândute cărți și se pare că s-a făcut și un film pe această temă, sau cel puțin există o propunere în acest sens.

Acțiunea romanului (atenție, spoilere!)

În urmă cu șase ani, Alicia Berenson, o cunoscută pictoriță, și-a ucis soțul (toate indiciile duc la această concluzie, deși nu există martori la crimă și nici probe concludente) și nu a mai rostit niciun cuvânt de atunci. Gabriel a fost găsit legat de un scaun și plin de răni de gloanțe pe față, iar ea a fost condamnată la scurt timp după aceea. Prețul tablourilor ei crește, deși ea este închisă într-un centru psihiatric de maximă securitate din apropiere de Londra.

Theo Faber este un psihoterapeut criminalist care speră să o trateze pe Alicia, s-o determine să vorbească și să descopere misterul din spatele uciderii soțului ei. Că poate, până la urmă, ea doar se afla la locul faptei, dar nu l-a ucis pe bărbat și nici nu poate spune cine a făcut-o, de aceea a ales să tacă. Singurul indiciu este un unic tablou pe care Alicia l-a pictat de când a murit soțul ei, și pe care l-a semnat cu numele Alcesta (un personaj din mitologia greacă care se sacrifică în locul soțului ei, pentru a-l salva de la moarte).

Recenzie

Acțiunea cărții începe molcom și am citit-o fără prea mare interes la început, dar pe măsură ce povestea curgea, am accelerat ritmul. Theo Faber, naratorul romanului, este obsedat de Alicia („pacienta tăcută”) și este hotărât să fie terapeutul care o va face să vorbească pentru prima dată de când și-a ucis soțul. Simte că ea este cineva de care trebuie să aibă grijă, pentru că prin ea se vor vindeca și unele traume personale ale lui Theo. În acest proces, el încalcă regulile profesionale despre relația cu pacienții, dar aceea este calea care îl va duce către succes.

În roman aflăm despre viața lui Theo și cum decurge relația lui sentimentală, iar la un anumit punct totul începe să se lege. Nu întâmplător Theo vrea să se ocupe de Alicia. Există un soi de cerc vicios aici, și personajele sunt legate între ele. Cartea are mai multe răsturnări de situație și pasaje care cer o anume atenție, pentru că sunt relatări din trecut, deși eu, una, mi-am dat seama de asta ceva mai târziu. Poate că aceste răsuciri ale acțiunii și stările de suspans pe care Michaelides le crează în mintea cititorului pot să pară enervante, depinde la ce te aștepți de la această carte.

Adevărata bogăție a romanului constă în personajele în sine. Alex Michaelides creionează excelent personajele și are talentul de a-l face pe cititor să le iubească sau să le urască; în plus, cititorul nu știe, la un moment dat al lecturii, în cine să aibă încredere. Este o schimbare revigorantă față de multitudinea de thrillere psihologice clasice. Pacienta tăcută, în schimb, își poartă personajele feminine cu un comportament uluitor de puternic, evaziv și șmecheresc, dacă-mi permiteți.

Cărții îi lipsește un anume element romantic, deși acesta nu este neapărat un minus al romanului. Totuși, maniera în care terapeutul se luptă cu căsătoria sa și amintește despre cât de mult își iubește soția, este cu adevărat uimitoare. Contrastul dintre pacient și terapeut și asemănările tragediilor cu care s-au confruntat la vârste fragede contribuie la disperarea și revolta cititorului, în timp ce complotul se dezvăluie alături de secrete, trădări și alianțe.

O temă plăcută de-a lungul romanului este aluzia la mitologia grecească și a naturii sale convingătoare, în pofida faptului că autorul este parțial grec. În ciuda concentrării sale psihologice, romanul este profund tragic, ușor de citit. Cartea atrage cititorul spunându-i povestea unei femei care nu o poate s-o spună singură. Cireașa de pe tort este conștientizarea faptului că acest roman este complex, inteligent și, de ce nu?, distractiv. Dezvăluirea finală din Pacienta tăcută nu este dezamăgitoare, deși previzibilă cumva. Bine scrisă, în ciuda faptului că este o carte de debut, bine închegată - autorul este scenarist de film - nu e de mirare că deja se lucrează la ecranizarea sa, pentru că garantat va fi un film care te va ține cu sufletul la gură până la final.

Dacă ți-a plăcut, dă mai departe!

Dolores Claiborne de Stephen King. Recenzie

Titlu - Dolores Claiborne
Titlul original - Dolores Claiborne
Autor - Stephen King
Traducerea - Carmen Toader
Editura - NEMIRA
Colecția - suspans
Preţ - 20 lei, 240 pagini
Anul apariţiei - 2009
ISBN - 973-8073-54-5
Gen - horror, suspans
Comercializată pe Libris


Dolores Claiborne este una dintre cele mai bune cărți de suspans pe care am citit-o și aici aș vrea să adaug că mi se pare greșită încadrarea ei ca roman horror. Nu am văzut nimic horror în carte, dimpotrivă. În schimb suspansul desăvârșit creat de King este asemeni suspansului cinematografic creat de marele regizor Alfred Hitchcock în filmele sale unice.

Dolores Claiborne este o femeie trecută bine de prima tinerețe care poartă după ea misterul unei crime din trecut. Ea este de zeci de ani menajera unei bătrâne foarte bogate și foarte severe, dar bătrâna moare în condiții suspecte, Dolores fiind surprinsă de către poștaș alături de Vera Donovan, moartă, cu un vătrai pe care-l ține deasupra capului, ca și cum tocmai ar fi lovit-o. Trecutul se deschide din nou asupra lui Dolores, ca un hău care se pregătește s-o înghită. Poliția o consideră vinovată datorită mărturiei poștașului și datorită suspiciunii că, în tinerețe, și-ar fi ucis soțul. Detectivul care anchetează cazul știe despre moartea lui Joe St George și este convins că Dolores e autoarea ambelor crime.

Cartea este scrisă la persoana întâi, așa că știm ceea ce s-a petrecut în viața lui Dolores pentru că ea, căutată de fiică-sa după moartea Verei și după ce acuzația de crimă împânzește ziarele de scandal, îi povestește acesteia, treptat, cele întâmplate în trecut. Ea spune povestea din tinerețe cu Joe și angajarea ei la incredibil de dificila Vera Donovan. S-a obișnuit cu pretențiile bogătașei, a muncit din greu și a pus aproape orice ban deoparte pentru educația fetei ei. A suferit pentru o vreme din cauza abuzurilor repetate ale bețivului său soț, dar în cele din urmă totul a încetat odată cu moartea acestuia într-o noapte neagră, pe o eclipsă de lună, la scurt timp după ce ea descoperă că Joe îi furase banii, cu complicitatea oficiantului bancar, ca să aibă ce bea.

Confesiunea are rol dublu: o ajută pe Dolores să scape de povara secretului din trecut și restabilește relația de mult ruptă cu fata ei, care la un moment dat a ales să creadă gura lumii, în loc să-și susțină mama, abuzată de soțul alcoolic.

Într-adevăr, moartea lui Joe nu este întâmplătoare. Confesiunea lui Dolores continuă, și fiica ei, într-un moment de sinceritate, îi dezvăluie că taică-său o abuza sexual. Dolores este criminala, dar nu direct, și dacă Joe nu s-ar fi dus în grădină în noaptea fatidică, groapa săpată și pregătită pentru el nu i-ar mai fi devenit mormânt. Dar acum? Vera Donovan, femeia care devenise singura prietenă a lui Dolores, a murit de mâna ei sau nu? Știa Dolores că Vera îi lăsase averea? De ce nu a părăsit-o pe Vera mai devreme, de ce ar fi omorât-o după atâta timp petrecut alături de ea? Romanul vă va da în final răspunsul la întrebările pe care vi le stârnește lectura alertă și plăcută a acestei cărți.

Stephen King a creionat o femeie puternică, însingurată, care a trebuit să se descurce fără niciun alt ajutor în viață. E poate unul dintre personajele feminine remarcabile ale literaturii contemporane și, citind cartea, nu se poate să nu o îndrăgești pentru istețimea și curajul ei.
Dolores Claiborne este un roman care nu ar trebui să lipsească din biblioteca unui cititor pasionat de mistere, crime, psihologie și suspans.

Dacă ți-a plăcut, dă mai departe!

Amn3zia de Cristina Lincu. Recenzie

Titlu - Amn3zia
Autor - Cristina Lincu
Editura - Univers
Preţ - 25 lei, 191 pagini
Anul apariţiei - 2018
ISBN - 9789733410713
Gen - psihologic

O carte bună în adevăratul sens al cuvântului. Amn3zia este un roman despre viață, cu o poveste care poate fi adevărată pentru oricare dintre noi. Deși nu este un roman foarte simplu de descifrat, e ușor de citit, pentru că frazarea curge molcom, fără meandre inutile. Acțiunea este îndeajuns de complex prezentată, ceea ce dă o oarecare încâlceală și confuzie a lecturii până intri în ritm.

Ana este un personaj negativist, poate nu neapărat prin natura ei, ci datorită loviturilor primite de la viață prea devreme. O femeie emoțională fiind, ea poate fi mult mai ușor de rănit, așa că atunci când viața dă cu ea de pământ, Ana nici nu mai luptă să iasă la suprafață. În acest context, greșeala unei secretare o face să renunțe la pasiunea și la talentul ei în pictură, chiar și atunci când aceasta este descoperită și se dorește remediată.

Ajunsă în pragul crizei de la patruzeci de ani, Ana se aruncă cu trup și suflet în vâltoarea unei iubiri clandestine, fără să mai țină cont de cutumele societății. Însă, ca-n viață, dă peste un escroc sentimental care o manipulează cum dorește, văzând cât de îndrăgostită este Ana de reflexia lui din sufletul ei, o imagine ideală și ruptă de realitate. Șantajul sentimental merge până într-acolo încât Ana, care rămâne însărcinată pentru că soția lui Radu nu reușise să aibă copii, naște doi gemeni și în cele din urmă va fi de acord să-i dea familiei iubitului ei spre creștere, ca și cum ar fi fost doar o mamă purtătoare.

Apoi, prietena ei, Ioana, Radu și Maria, soția lui, toată lumea din jurul Anei, mai mult sau mai puțin apropiată, contribuie la o cădere psihică, pe care Ana o are în urma unui accident. realitatea se disociază în două planuri paralele, se instalează o amnezie, iar din viața din trecut, Ana are doar flashuri de memorie, uneori. Iar peste toate, Adrian, omul care nutrea o iubire profundă pentru Ana și care era constant respins, se retrage în sfârșit din calea ei, cu viața distrusă de o așteptare fără sens.

Despre acest roman editura Univers notează:

Prietenia între două femei, un triunghi amoros în care lucrurile sunt la fel de neclare ca în viaţă, o protagonistă sfâșiată între maternitate și dorinţa de a-și trăi viaţa, doi copii gemeni despre care nu știm dacă sunt reali sau plăsmuirea unei imaginaţii marcate de psihoză: în câteva rânduri, despre aceste lucruri este AMN3ZIA.

Ana este femeia care renunţă la propriii săi copii în favoarea tatălui lor și a soţiei sale infertile, în urma unui aranjament complex, din care nu lipsesc nici banii și nici șantajul. O decizie pe care Ana o regretă profund, încă din primul moment, și care o va face să pornească o luptă inegală, absurdă și inutilă pentru regăsirea lor, în timp ce iubirea obsesivă pentru tatăl gemenilor îi întunecă mintea.

Roman psihologic care urmărește evoluţia Anei în cursul unei serii de întâmplări peste care se suprapun decizii complicate, AMN3ZIA este o carte despre sens și alienare, dedicată „tuturor acelor femei pentru care viaţa este o luptă fără de sfârșit“.

Despre autoare:

Cristina Lincu, după o carieră în jurnalism, marketing etnic și comunicare, a ales meseria de scriitor profesionist. Fiică de traducători (tatăl ei, Alexandru Lincu, a tradus și a publicat, în 1989, tot la Editura Univers, romanele Sclava Isaura. Căutătorul de diamante de Bernardo Guimarães, iar mama ei a tradus pentru aceeași editură), în prezent Cristina coordonează proiecte online (bloguri personale, reviste online pentru femei). Aproape un deceniu din viaţa ei a fost dedicat comunităţilor românești din diaspora, prin intermediul proiectului „Român în Lume“, în cadrul căruia a coordonat un ziar de limbă română, emisiuni radio, precum și antologia bilingvă de poezie – Român în Lume – Poezia diasporei române după 1990, Spania (Editura Fundaţiei Culturale Ideea Europeană, în 2004).

În mai 2017, Cristina Lincu a debutat editorial cu cartea Mamă de 3, femeie de 10! Sau… invers, la editura Bookzone (reeditată în septembrie 2018 cu titlul Eu, o mamă (im)perfectă?). În prezent lucrează la un nou roman și are planul pentru cel de-al treilea.

Dacă ți-a plăcut, dă mai departe!

Povestea mea de Michelle Obama. Recenzie

Titlu - Povestea mea
Titlul original - Becoming
Autor - Michelle Obama
Traducerea - Corina Hădăreanu
Editura - Litera
Colecția - Memorii Jurnal
Preţ - 37 lei / 620 pagini
Anul apariţiei - 2018
ISBN - 978-606-333-00-8
Gen - biografie
Comercializată pe Libris

Abia am așteptat să apară această carte și la noi, să citesc și eu ce înseamnă să fii primă doamnă, să fii soția președintelui țării celei mai puternice din lume. Dar Michelle Obama nu descrie doar perioada celor două mandate ale lui Barack, ci o ia încet, din copilăria ei, de la părinții care au învățat-o să fie corectă, să judece lucrurile cât de obiectiv este posibil și să nu renunțe niciodată la visele ei. Pentru că, până la urmă, despre asta este vorba: despre o poveste a visului american împlinit cum nu se poate mai frumos. Dar și mai responsabil.

Michelle trece apoi la anii de facultate și de după, la relația ei cu Barack, la logodnă, căsătorie, nașterea celor două fete, concepute in vitro, ascensiunea politică a lui Barack, a relației lor, a antagonismelor dintre ei și a ceea ce i-a apropiat. Cartea Povestea mea este scrisă din perspectiva vieții personale, fără detalii despre urcușul politic, fără dedesubturi și intrigi care în anumite momente le-au afectat viața. Firește că toate se leagă, dar lupa este pusă pe familie, pe viața lor de cuplu, și mai apoi pe îndatoririle sociale și politice pe care și le-a asumat alături de soțul ei. În ultima parte a cărții, în care descrie anii din cele două mandate și viața la Casa Albă, politica este ceva mai prezentă în carte decât în rest.

Cea mai mare parte a cărții este o poveste fascinantă a unei fete de culoare și de origine relativ umilă din Chicago, care a lucrat la Princeton și la Harvard Law School și și-a făurit o carieră plină de satisfacții înainte de a deveni Prima Doamnă a Americii. Ea scrie deschis despre tot, de la înstrăinarea care poate veni odată cu locuitul în Casa Albă, până la dificultățile revenirii la o viață normală, după ce Donald Trump a câștigat alegerile din 2016. La fel de franș povestește Michelle despre un avort spontan - prima ei sarcină, ca și despre fericirea de a deveni mamă prin fertilizarea in vitro sau despre experiența vizitei în Kenya, la familia de origine a lui Barack.

Aceste momente de onestitate sinceră sunt ceea ridică această carte deasupra celorlalte de acest gen. Cum am mai spus, Povestea mea este o poveste despre visul american, cât de departe te poate duce și ce te poate costa. Este povestea unei familii de culoare conștientă de limitările impuse de societate și de niște tradiții uneori bine înrădăcinate. Este despre a descoperi că dacă știi să vorbești pe limba tuturor celor din jur, culoarea pielii sau originea familiei nu mai contează. Este despre povestea unor oameni obișnuiți pe care viața și munca proprie, i-a urcat foarte sus pe scara socială. Este povestea unor oameni care au trăit experiența visului american la maximum, și care, așa cum spunea Barack Obama în primul său discurs ca președinte ales, drumul este liber pentru toți, indiferent de rasă, iar faptul că un politician de culoare a ajuns președintele SUA, în întrecere electorală cu o femeie (Hillary Clinton), dovedește că noi, ceilalți, putem spera să atingem orice culmi visăm.

Ceea ce Michelle omite să spună, este că dacă ea și Barack s-ar fi născut cu zece ani mai devreme, visele lor nu ar fi ajuns niciodată atât de departe. Dar soarta a făcut ca ei să prindă un vânt prielnic al schimbării și deschiderii, și astfel să scrie istorie cu propriile lor vieți.

Povestea mea este o carte foarte bine scrisă, de o mână de expert, probabil după confesiunile înregistrate ale lui Michelle. O recomand cu toată căldura și sinceritatea, ca pe una dintre cele mai bune cărți (auto)biografice pe care am citit-o vreodată.

Fragmente din Povestea mea de Michelle Obama:

"Aveam prieteni de la Sidley, prieteni din liceu, prieteni pe care mi-i făcusem prin relații profesionale și prieteni pe care-i cunoscusem prin intermediul lui Craig, care era proaspăt căsătorit și lucra ca bancher de investiții în oraș. Eram un grup vesel, ne întâlneam când se putea într-un bar din centru sau altul, iar în weekenduri recuperam cu mese lungi și îmbelșugate. Ieșisem cu câțiva băieți în facultate, dar nu întâlnisem pe cineva special după întoarcerea la Chicago și, oricum, nu mă interesa prea mult. Anunțasem pe toată lumea, inclusiv pe potențialii pretendenți, că prioritatea mea era cariera. Aveam, totuși, o mulțime de prietene care căutau pe cineva cu care să se întâlnească.

Într-o seară de vară, l-am luat cu mine pe Barack la happy hour într-un bar din centru, care servea neoficial ca loc de făcut cunoștință pentru specialiștii de culoare și unde mă întâlneam deseori cu prietenii. Am observat că își schimbase costumul de birou și purta un veston alb de in care arăta de parcă ar fi fost din garderoba serialului Miami Vice. Ce să-i faci, asta e.
Nu se poate nega faptul că, inclusiv prin stilul lui deconcertant, Barack era o țintă ce merita urmărită. Arata bine, avea atitudine și era un bărbat de succes. Era atletic, interesant și amabil. Ce și-ar fi putut dori cineva mai mult? Am intrat în bar convinsă că le fac tuturor o favoare - și lui, și doamnelor prezente. Aproape imediat a fost încolțit de o cunoștință de-a mea, o femeie frumoasă și influentă care lucra în finanțe. Am văzut-o cum s-a înviorat instantaneu stând de vorbă cu Barack. Mulțumită de cum mergeau lucrurile, mi-am luat o băutură și m-am îndreptat spre alții pe care îi cunoșteam.

Douăzeci de minute mai târziu, am dat cu ochii de Barack, prins în ceea ce arăta ca o conversație nesfârșită cu femeia aceea, ce părea sa vorbească mai mult decât el. El mi-a aruncat o privire care sugera că ar fi vrut să scape. Dar era om în toată firea. L-am lăsat să se salveze singur.
"Știi ce m-a întrebat?", mi-a spus în ziua următoare, când a apărut în biroul meu, părând că încă nu-i venea să creadă. "M-a întrebat dacă îmi place să merg la călărie. Adică pe cal." Mi-a spus că discutaseră și despre filmele ei preferate și că nici partea aceasta nu mersese bine.

Barack era cerebral, poate prea cerebral pentru cei mai mulți oameni. (Aceasta avea să fie, de fapt, evaluarea pe care i-o va face prietena mea, cu următorul prilej în care am stat de vorbă.) Nu era genul amator de baruri și poate ar fi trebuit să îmi dau seama de asta mai devreme. Lumea mea era plină de oameni încrezători și care munceau din greu, obsedați de propria ascensiune socială. Aveau mașini noi, își cumpărau primele apartamente și le plăcea să vorbească despre asta la un pahar de Martini, după serviciu. Barack era mai mulțumit să petreacă o seară singur, citind despre politicile de gospodărie urbană. În cariera lui de până atunci petrecuse săptămâni și luni în șir ascultându-i pe oamenii săraci care îi descriau problemele lor. Insistența lui pentru speranță și potențial de mobilitate venea, după cum am ajuns să înțeleg, dintr-un loc cu totul diferit și deloc ușor accesibil.

A fost o vreme, mi-a spus el, în care fusese mai nechibzuit, mai sălbatic. Își petrecuse primii 20 de ani din viață sub porecla Barry. Fumase marijuana la poalele colinelor vulcanice din Oahu. La Occidental se lăsase purtat de reminiscențele energiei din anii 1970, îmbrățișându-i pe Hendrix și pe Rolling Stones. Undeva de-a lungul drumului, însă, avusese revelația numelui său complet - Barack Hussein Obama - și a complicatei lui identități. Era alb și negru, african și american. Era modest și trăia modest, dar era, totuși, conștient de bogăția minții lui și de universul de privilegii care avea să i se deschidă. Pot spune că lua totul în serios. Putea fi relaxat și glumeț, dar nu se îndepărta niciodată de un profund simț al datoriei. Se afla într-un fel de explorare, cu toate că nu știa încă unde avea să îl ducă aceasta. Tot ce știam era că astfel de lucruri nu se puteau discuta la un pahar. Când a venit momentul următoarei întâlniri la bar, pe el l-am lăsat la birou."

"Era fix zece seara când televiziunile au început să difuzeze imagini cu soțul meu zâmbind, anunțând că Barack Hussein Obama avea să fie al patruzeci și patrulea președinte al Statelor Unite. Am sărit toți în picioare și, instinctiv, am început să țipăm. Echipa de campanie a năvălit în cameră, la fel și soții Biden cu însoțitorii lor, fiecare dintre noi aruncându-se dintr-o îmbrățișare în alta. Era ireal. Mă simțeam ca și cum mi-aș fi părăsit corpul și pluteam deasupra, doar ca să văd reacțiile tuturor.

Reușise. Cu toții reușisem. Victoria care păruse aproape imposibilă era acum o certitudine. Acela a fost momentul în care am simțit că familia noastră fusese lansată ca un proiectil dintr-un tun într-un bizar univers subacvatic. Totul părea încetinit, fluid și ușor distorsionat, chiar și când ne mișcam rapid și cu gesturi sigure, ghidați de agenții Serviciului Secret spre un lift de marfă, apoi în afara hotelului, pe ușa din spate, și într-un SUV care ne aștepta. Am tras aer în piept când am ieșit afară? I-am mulțumit persoanei care ne-a deschis ușa? Zâmbeam? Nu mai știu. Era ca și cum aș fi încercat zadarnic, iar și iar, să găsesc drumul înapoi spre realitate. Presupun că mă simțeam așa și din cauza oboselii. Așa cum mă așteptasem, fusese o zi foarte lungă.

Vedeam năuceala și pe chipurile fiicelor mele. Le pregătisem pentru această parte a nopții, explicându-le că și dacă tata câștiga, și dacă pierdea, urma să mergem în parc, la o mare sărbătoare. Câteva minute mai târziu, alunecam într-o coloană escortată de poliție pe Lake Shore Drive, mergând în viteză spre sud, către parcul Grant. Făcusem drumul acela de sute de ori în viață, de la călătoriile cu autobuzul de la Whitney Young spre casă până la drumurile cu mașina la sala de gimnastică, înainte să se ivească zorile. Era orașul meu, pe care îl cunoșteam atât de bine, și, totuși, în noaptea aceea, îl simțeam diferit, transformat în ceva neobișnuit de tăcut. Era de parcă am fi fost suspendați în timp și în spațiu, ca într-un vis.

Malia se uita pe geamul mașinii, absorbind totul. „Tati“, a spus ea, cu un ton neliniștit. „Nu e nimeni pe stradă. Nu cred că vine cineva la sărbătoarea ta!“ Barack și cu mine ne-am uitat unul la celălalt și am început să râdem. Abia atunci ne-am dat seama că mașinile noastre erau singurele de pe șosea. Barack era de-acum președintele ales. Serviciul Secret golise drumul, închizând o porțiune întreagă din Lake Shore Drive și blocând fiecare intersecție de-a lungul drumului – o procedură standard pentru președinte, după cum aveam să aflăm în curând. Dar pentru noi era ceva nou. Totul era nou."

„Sunt multe lucruri pe care încă nu le știu despre America, despre viață, despre ce ar putea să aducă viitorul. Dar mă cunosc pe mine însămi. Tatăl meu, Fraser, m‑a învățat să muncesc din greu, să zâmbesc des și să mă țin de cuvânt mereu. Mama mea, Marian, mi‑a arătat cum să judec singură lucrurile și cum să‑mi fac vocea auzită. Împreună, în apartamentul nostru înghesuit din sudul orașului Chicago, ei doi m‑au învățat să descopăr ceea ce e important în povestea noastră, în povestea mea, în marea poveste a țării noastre. Chiar dacă nu e totul frumos sau perfect. Chiar dacă este mai real decât ai vrea să fie. Povestea ta este tot ce ai, tot ce vei avea vreodată. Este ceva ce merită prețuit.”



Dacă ți-a plăcut, dă mai departe!

NESUPUSELE. 100 de femei pentru 100 de ani de Romanie moderna. Recenzie

Titlu - NESUPUSELE. 100 de femei pentru 100 de ani de Românie modernă, vol. 1
Autoare - Adina Rosetti, Victoria Pătrașcu, Iulia Iordan, Laura Grunberg, Cristina Andone
Ilustratoare: Sorina Vazelina, Szabo Zelmira, Maria Surducan, Ileana Surducan, Cristina Radu, Anabella Orosc, Kurti Andreea, Keszeg Agnes, Oana Ispir, Livia Coloji, Maria Brudașcă, Criss Barsony
Graphic Design: Faber Studio
Editura - Univers
Preţ - 47 lei, format mare (27/20 cm) 167 pagini
Anul apariţiei - 2018
ISBN - 9789733410690
Gen - biografii

Cristina Andone, de la editura Univers, spune despre această carte așa: "Cele cinci scriitoare De Basm ne aduc o sută de poveşti care merită să fie spuse copiilor. Despre modele feminine, despre valori, despre alegeri de viață, despre întrebări. Cum să rămâi într‑un mediu care îți livrează impecabile uniforme? Cum să creezi armonii când partitura lumii pare să‑şi fi scuturat toate notele? Cum să trăieşti cu demnitate când nu mai ai nimic? Cum să aduci poveste şi lumină când ți se iau toate cuvintele? Cum să‑ți spui adevărul când nimeni nu e pregătit să asculte? Și mai ales – cum să‑l asculți?
O sută de poveşti despre femei remarcabile din România. De fapt, tot atâtea rostiri răspicate: „Da, se poate“, „Da, acum şi aici“, „Da, eu".
Pentru că împlinirea nu se măsoară în cifre, ci în cuvinte de poveste: cât de mult crezi, cât de mult speri, cât de mult faci, cât de mult ai grijă, cât de mult iubeşti."

Autoarele ei spun așa: <<"Cine sunt „Nesupusele"? Sunt femei din România de ieri și de azi, de vârste, profesii, etnii, religii diferite, care au creat, au făcut știință, au militat pentru diverse drepturi, au crescut copii și au avut grijă de familiile lor, au alinat suferințele celor de pe front, au plecat în lume căutând un trăi mai bun pentru cei din jurul lor, au făcut performanțe în sport, au fost deschizătoare de drumuri pentru alte femei. Sunt femei cu nume și prenume sau "femei colective", aparent fără renume, pe care am dorit să le recuperăm istoric și cultural. Sunt femei "de succes" în sensul obișnuit al termenului, dar și într-un sens mai generos - în care reușita înseamnă diplomație, adaptare la vremuri, empatie, grijă pentru aproape, implicare, discreție, coloană vertebrală, modestie.

Cele 100 de povești, grupate în două volume, au fost imaginate pornind de la realități documentate. Am citit despre viețile acestor femei, am vorbit cu ele sau cu rude ale lor, ne-am sfătuit cu specialiști și apoi ne-am lăsat fantezia să lucreze. Fiecare poveste este conturată în cuvinte și imagini, fiind însoțită de scurte informații biografice și de un cuvânt-cheie. Am căutat ca prin fiecare poveste imaginată să iluminăm o scenă semnificativă din viața acestor femei. [...]
Credem că aceste povești pot să-i motiveze pe copii, fete și băieți deopotrivă, dar pot fi folosite de părinți și profesori pentru a discuta teme de interes pentru cei mici: Ce înseamnă o viață de succes? Diplome, funcții, premii? Sau înseamnă și a face lucruri mărunte, dar importante, indispensabile în viața de zi cu zi, apreciate (sau nu) de cei din jurul tău? Ce înseamnă performanță? Să faci, să ai, să dăruiești, să crezi? De ce sunt atât de puține femei despre care se învață în cărțile de istorie, literatură sau științe? [...]
Uitați-vă în trecut, dar și în jurul vostru! Mai ales... îndrăzniți! Trăiți pentru a fi într-o poveste, nu într-o paranteză.">>

  

Iar eu spun că Nesupusele este o carte pe care nu copiii, ci fiecare femeie care se respectă ar trebui s-o aibă aproape. Este o carte despre femei care au reușit în viață, mai ales unele trăitoare într-o lume dominată de bărbați. Sunt femei care au făcut altceva decât să stea la bucătărie și să crească copii. Sunt femei care și-au depășit condiția, s-au depășit pe sine și acum sunt puse la loc de onoare pe catifeaua de celebrități ale lumii.

Printre ele, Nadia Comăneci, Simona Halep, Martha Bibescu, Maria Tănase, Herta Müller, Principesa Ileana, Maria Brâncoveanu, Ana Blandiana, Sabrina Cantacuzino. Poveștile de viață sunt captivante, relaxante și motivante. Dacă ele au putut, trebuie să putem și noi. Exemple avem din plin, în jurul nostru, în viața noastră și în trecutul acestui popor. E nevoie de un strop de determinare și de un vis pe care să-l urmăm.

Dacă ți-a plăcut, dă mai departe!