Se afișează postările cu eticheta preluare. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta preluare. Afișați toate postările

sâmbătă, 6 iulie 2024

E pentru că veniți din Europa de est.



E pentru că veniți din Europa de est.



Cu cât călătorești mai mult spre estul Europei cu atât mai multă fală vezi. E o chestie ciudată la noi - est-europenii: cum încercăm din răsputeri să mimăm că ne-am depășit condiția. E o groază specifică în noi de a nu fi descoperiți, de a nu ne vedea lumea așa cum suntem. În Paris - capitala modei - de exemplu, am văzut pe stradă femei îmbrăcate extrem de simplu. De o frumusețe izbitoare și totuși fără machiaj strident, unghii în diferite culori ori poșete D&G. Intră însă în orice piață din România și dai peste fel de fel de doamne cu ochelari de soare care se târguiesc cu precupețele pentru o ceapă de 1 leu. România e țara în care orice taximetrist are mașină de lux.

De dezavantajele chestiei ăsteia m-am prins prin clasa a VIII-a. Toți colegii mei se îmbrăcau după ultima modă și - prin urmare - toți arătau la fel. Nu voiam să fiu doar o rotiță în angrenaj așa că n-am mai fost atent cu ce mă îmbrac. Și cu ocazia asta am realizat o chestie: cu cât mai sclipitor era celălalt, cu atât mai mult încerca să compenseze fie lipsa banilor, fie a unui statut social. O altă chestie a fost că oamenii noi cu care mă întâlneam mă desconsiderau strict pe baza hainelor; ori a ceasului; ori - mai târziu - a telefonului mobil. Stăteam prin cafenele cu tineri de vârsta mea despre care știam că trăiesc de pe o zi pe alta sau că se trag din familii dezorganizate și - cu toate astea - toți erau încălțați cu adidași de marcă. Eu eram ăla în bocanci.

Toate astea mi-au fost extrem de folositoare ulterior în viață. Pentru că am observat un trend: ori de câte ori mă puneam la masă cu un afacerist care-și trântea iPhone-ul pe masă lângă jaful meu de telefon știam că urmează o negociere dură pentru ăia 150 de euro pe care mi-i datora. Așa că oftam și-mi comandam sucul și-l ascultam: cum nu are, cum ar vrea dar nu poate, cum site-ul/serverul ăla e vital pentru el dar l-ar vrea la preț de ghindă. Prin contrast, oamenii despre care știam că au afaceri înfloritoare veneau îmbrăcați ca mine. Cu ăia mă destindeam instant. Ăia nu-și scoteau MacBook-ul pe masă ostentativ și discuția era scurtă: vreau asta, cât mă costă, ok. Cu ei nici nu apucam să termin cafeaua. Oamenii ăia nu prea aveau timp de cafea, stat la povești, văicărit sau ales haine de prin magazine de renume. Aveau o afacere de condus și restul erau detalii. Nu aveau nimic de demonstrat. Cu oamenii ăia n-a trebuit niciodată să mă târguiesc pentru 150 de euro. Niciodată n-a încercat unul să tragă în jos de preț ci întreba doar ce primește pentru banii dați.

Un alt avantaj în a te prezenta lumii în contrast cu statutul social constă în faptul că ceilalți te desconsideră. Sună nasol dar în realitate am avut doar de câștigat din chestia asta. E haios să te pui la masă cu cinci oameni, toți la patru ace, să taci și să asculți. Înveți multe despre ei: cine-cât supracompensează, cine cam până unde se întinde cu IQ-ul, care ce caracter are. În majoritatea cazurilor se găsește câte unul mai curajos să te testeze. Nu pentru că e curios ci pentru că vrea să le demonstreze celorlalți cine e șeful. Și încearcă mici glume cu tine. Fac pe prostul și le accept. Omul pleacă fericit acasă că te-a dominat, eu plec fericit acasă că știu exact cu cine am de-a face. Mă miră încă faptul că restul nu înțeleg exact cât valorează în viață să știi exact cu cine stai la masă și ce fel de caracter are; asta fără să fii nevoit tu să sondezi sau să pui întrebări. Să afli exact până unde merge un om ca să-și distreze prietenii în timp ce flutură ostentativ o brățară din argint și o bancnotă de 100 de lei. De obicei când realizează săptămâni mai târziu că și-a distrat prietenii pentru că l-am lăsat eu și nu pentru că ar fi fost capabil, comutează pe miere. Te salută respectuos. Vrea să fiți prieteni. Problema e că și-a jucat deja cărțile și atunci începe să te ocolească precaut.

Singurele dăți în care devin alert sunt cele în care la masă cu mine stă cineva care face aceeași chestie. E tăcut. Are și el blugii șifonați și un G2 antic. Nici el nu se dă cu deodorant. Răspunde monosilabic la întrebări și zâmbește. Doar vreo trei oameni de genul am cunoscut. Cu unul am rămas singur la masă la un moment dat și-am stat în tăcere 45 de minute sorbindu-ne cafeaua. A fost un joc mișto: cine vorbește primul. Când s-a întors la masă a treia persoană încă nu câștigase nimeni duelul.

Am o pată de vopsea pe pantoful stâng și refuz s-o șterg. A rămas de la atelier când pictam eu ceva cu acrilice. Port mereu aceiași blugi. La ședințele cu clienții merg cu tricou cu Slayer iar când ies în oraș mă îmbrac în așa fel încât să nu ies în evidență. La mesele din jur fiecare stă pe câte un iPhone și-s ferm convins că n-au auzit de iTunes, Jailbreak ori Cydia. iPhone-ul e o chestie de statut. Mașina e o chestie de statut. Din zece fete opt au blugii rupți după ultima modă. Sau unghii cu gel. Sau fard strident. Tatuaje. Și fiecare chestie îmi spune ceva. E fix cum ai purta o pancartă în jurul gâtului. Uneori nici nu trebuie să vorbesc cu ei ca să știu cam unde lucrează, ce prețuiesc, cât pot duce sau încotro se îndreaptă.

O altă chestie mișto când nu-ți declari statutul social prin îmbrăcăminte ori brelocul legăturii cheilor mașinii e că poți intra oriunde. Pot să-mi beau cafeaua și-n restaurant, și-n cea mai infectă crâșmă a orașului. E un fel de ”access-all-areas”. Cunoști oameni din toate etajele societății și înveți multe de la fiecare.

Am învățat mai multe despre sexualitatea septuagenarilor de la un portar bătrân decât din toate studiile psihologice pe care le-am citit. Mi-a spus ăla tot: ce i-ar face vecinei de 18 ani, a intrat în filmul lui în care aia defapt îl dorește, și-a lins buzele, mi-a descris cum arată fata... Chestii pe care nu le înveți la școală și pe care nu ți le spune nimeni.

Am învățat mai multe despre rromi într-un sfert de oră decât mi s-a predat într-un întreg semestru în facultate stând de vorbă cu unul într-un parc. Ce vor, ce cred, ce speră. Chestii culturale despre care sociologia doar speculează. Omul ăla nu mi-ar fi vorbit deschis dacă aș fi fost îmbrăcat la patru ace.

Am citit o chestie undeva, cândva: ”o casă curată e o viață pierdută”. Extrapolați asta la cum vă prezentați publicului. Pentru că da - ești gătit - dar mie asta îmi spune doar că ai timp să stai o oră să te aranjezi în fața oglinzii. Plătești consumația având grijă să observ teancul de bancnote? Mie îmi spune doar că ești nesăbuit, pentru că un tip care într-adevăr are bani de fluturat e terifiat să nu afli chestia asta și de obicei plătește cu cardul. Teancul de bani îi aduce un deserviciu ori de câte ori iese la o întâlnire de afaceri. Îl crede celălalt snob. Așa că plătește cu cardul pentru că celălalt nu știe exact cât are pe card. Sau plătește în bancnote mici pentru că e dezobișnuit să aibă cash la el așa că se scotocește după mărunțiș. Ți-ai împins sânii prin decolteu? Nu crede nimeni că te îmbraci așa pentru că îți place moda. O faci ca să atragi și vrei să atragi cu un scop. Compensezi pentru lipsa educației sau a banilor sau a caracterului. Plusezi cu singura chestie de valoare pe care o mai ai, iar dacă chestia aia e cum arați nu îmi ești de folos. Ești piatra de la picior, și dacă arunc un chiștoc în public, șansele să o nimeresc în cap pe una fix ca tine e de 80%. De ce tu atunci și nu cealaltă?

Au trecut mulți ani de când eram clasa a VIII-a. Colegii ăia ai mei care se îmbrăcau după moda anilor '90 deși locuiau câte opt într-o garsonieră? N-o duc bine. Oamenii care și-au luat mașini scumpe în rate ca să le arate vecinilor că ei totuși ”au”? Încă plătesc ratele alea. Veți merge într-o zi în Germania. Sau Suedia. Sau Franța. Așa - cu unghii false și gene lungi și iPhone-ul la ureche. Și nu veți înțelege de ce se uită lumea ciudat la voi.

E pentru că veniți din Europa de est. 

 preluata de pe facebook 




Dacă ți-a plăcut, dă mai departe!

Facebook Share pin






sâmbătă, 26 decembrie 2009

Tabloul

Titlul original: În loc de ramă
Povestire postată cu permisiunea autorului.
sursa: blogul Alter ego de pe softpedia

Lumina vine din stânga, aurie, străpungând fereastra uşor prăfuită, poleind încăperea. Draperiile sângerii din pluş greu care o mărginesc dau impresia de tunel. Oraşul care se vede afară, ghicit în strălucirea luminii de dimineaţă, pare trasat cu cărbunele. Impresia pe care o lasă este că lumina ce vine exterioară este cumva neagră şi capătă strălucire abia după trecerea prin geamul subţire, aproape imperceptibil. După impresionantul spaţiu pe care îl scoate în evidenţă, te-ai aştepta ca, odată cu imaginea, un întreg univers de sunete să pătrundă din afară. Te-ai aştepta să auzi freamătul străzii, cu zăngănitul metalic al roţilor de tramvai rostogolite pe şine, cu vibraţii diafragmatice de motoare mari şi brumul de neînţeles al vocilor umane.
            Imaginea este însă complet surdă, numai încărcătura textilă neobişnuit de mare a camerei sugerează temperaturi mai degrabă autumnale. Pe podea se întinde un imens covor de Bukhara, de un roşu aprins şi el, pe care se întrevăd miriadele de linii curbe ale motivului principal al moscheii Masjed-e Shah din Isfahan. Străjuind pereţii tapetaţi în culoarea smaraldului cu desene înfăţişând păuni şi raţe sălbatice stau două fotolii Biedermaier, un armoire şi in imens dulap Empire târziu.            
În centrul încăperii, direct pe covor stă aşezat într-un cot un bărbat oacheş, îmbrăcat într-o replică modernă a unei uniforme militare de la sfârşitul secolului al XIX – lea. El priveşte parcă rugător în dreapta sa şi mâna i se întinde după degetele unei femei. Acesta, îmbrăcată după moda tinerelor de la începutul mileniului al treilea, cu pardesiu lung şi negru care coboară până spre cizme îşi lasă în urmă la rându-i degetele în timp ce trupul păşeşte hotărât a se despărţi de bărbatul care o priveşte de jos. Faţa nu i se zăreşte, numai mişcarea părului negru care îi saltă pe umeri arată că tocmai s-a întors.           
       Ce-or fi vorbit cei doi şi ce s-a întâmplat în cameră nu putem decât să încercăm a ghici. Că s-a întâmplat ceva cu adevărat exemplar în acea cameră însă a devenit evident pentru că imaginea din tablou – despre un tablou este vorba – s-a umplut de steluţe de mare şi de globuri de toate dimensiunile. Acestea, ca nişte ornamente de pom, plutesc în aer înconjurându-i pe cei doi şi sclipesc poleite de lumina aurie ce intră pe fereastra din stânga. Umbrele lor lasă să se întrevadă nervurile din braţele steluţelor şi semitansparenţa globurilor. Ceea ce rămâne complet necunoscut, întărind atmosfera de irealitate a scenei, o constituie ce anume face aceste ornamente să plutească liber, ce forţă acvatică le menţine suspendate pentru a conferi greutate spaţiului acesta uluitor.             
Apariţia podoabelor face ca, dintr-odată, siluetele celor doi să capete ceva inedit, uluitor. E ca şi cum între ei ar fi avut loc un eveniment unic şi exemplar. Dintr-odată, fiecare a devenit unic şi gesturile lor, s-au dovedit a fi irepetabile şi pline de sens.            
„- Bărbatul este proprietarul camerei în care s-a întâmplat totul” – îmi spune o pacientă căreia i-am cerut să extragă tot ce se putea extrage ca sugestie din imaginea prezentată. „- Îndrăznesc să spun asta pentru că este lucrul cel mai evident din tot tabloul. Este, poate, chiar proprietarul spaţiului pentru că s-a aşezat cu extraordinară familiaritate pe covor. Naturaleţea cu care se mişcă arată că, în ciuda faptului că a trăit un moment de remarcabilă sărbătoare, aceasta a venit întrucâtva natural. Faptul că nu stă aşezat pe unul din fotolii, ci întins pe covorul persan demonstrează că, în ciuda preţioaselor elemente de decor, el se consideră îndreptăţit să adopte o atitudine extrem de degajată. Apoi, modul în care o priveşte pe fată demonstrează că regretă nespus plecarea acesteia. I-ar fi convenit mai degrabă ca ea să-şi lepădat haina lungă de exterior pe unul din braţele fotoliilor şi să se fi aşezat alături de el pe ţesătura moale de lână. De fapt, aproape că aş putea băga mâna în foc că aşa a stat aceasta până cu o clipă înainte şi că această intimitate a fost responsabilă de apariţia steluţelor şi a globurilor care plutesc liber prin jurul lor. Faptul că el întinde mâna pentru o ultimă atingere iar degetele ei îi răspund cu aceeaşi mişcare de alint demonstrează că între cei doi nu a intervenit o ruptură. Ea pleacă, într-adevăr, părăseşte încăperea dar face asta pentru că fiecare din ei rămâne un om liber. Relaţia lor nu i-a încătuşat, nu le-a conferit sentimentul acela de posesiune de la care pornesc aşteptările ca fiinţa iubită să se comporte exclusiv după pretenţiile tale, aşteptări care sunt în stare să demoleze definitiv tot ce-au reuşit să înalţe magiile marilor iubiri.
Dacă el este proprietar, atunci este fără îndoială, un tip bogat. Poate că a moştenit camera, mobilele de anticariat, covorul... Dacă le-a achiziţionat singur însă, atunci este un om cu gusturi fine pentru că niciun element de decor nu distonează, nu creează stridenţe. Modul în care este îmbrăcat, ca şi când ar fi modificat pe măsura lui o uniformă extrem de veche arată că bunul său gust este dus până dincolo de pedanterie şi că, în spatele unei simple haine se ascunde măcar inspiraţia unui creator de talent.
            În continuare ar trebui spus ceva şi despre fată, pentru că despre ea continuăm să ştim extrem de puţine. Este, evident, zveltă iar gesturile sale sunt făcute cu uşurinţă. Şi pasul hotărât şi întoarcerea bruscă a capului sugerează tinereţea, însă mai multe nu putem şti. Faptul că-şi lasă afectuoasă degetele în urmă nu ne spune decât că păstrează o relaţie tandră cu bărbatul. În rest, nici că se putea sublinia mai bine misterul care, dealtfel, trebuie să învăluie un personaj feminin.
Aş mai putea să spun ceva poate despre cameră. Acesta poate fi un spaţiu magic cu adevărat pentru că reuşeşte să facă ruptura dintre monocromia oraşului şi afectivitatea luxuriantă a spaţiului interior. De unde ştiu că este vorba de afectivitate? Din complementaritatea culorilor. Draperiile şi covorul roşii, tapetul verde, împlinesc spectrul auriului cu care sunt învelite parcă toate din încăpere.
Despre ornamente, ei bine, dacă ele nu ar fi sfidat cu atâta ostentaţie legea gravitaţiei, aş fi spus că sunt din oţel. Numai că plutesc, că au transparenţă, aşa că puterea gândului te împinge să te gândeşti că sunt reale şi sunt alcătuite din materiale rare. Tocmai faptul că nu au greutate dar se supun cu uşurinţă legilor reflexiei luminii, că lasă umbră şi au neîndoios dimensiune, mă face să cred că au „carne”, că au substanţă într-adevăr ...Chiar dacă această substanţă este una care ţine de subtilităţile lumii înfăţişate aici. Tocmai aceste caractere dau metafizică tabloului, îţi sugerează că aceste elemente ale vieţii sunt şi nu sunt în acelaşi timp obişnuite spaţiului şi lumilor din realitatea la care participăm noi, privitorii...
Din punctul acesta de vedere forţa imaginii este superioară forţei cuvântului. Puţin contează care cuvinte anume s-au spus între cei doi. Noi ştim că s-a petrecut ceva exemplar şi ne este totuna dacă ei au rostit cuvinte obişnuite sau dacă au vorbit într-o limbă interzisă neofiţilor...”
„- Ce spui, doctore, mai am vreo şansă?” - a întrebat pacienta stânjenită parcă de lungimea nesperată a monologului său.
„- Poţi să fii liniştită” – i-am răspuns. „- Nu este absolut nimic patologic în comportamentul tău. Mai mult, nici nu cred că vreo halucinaţie ar reuşi vreodată să te păcălească asupra calităţilor reale ale pământului pe care calci. Ai destulă imaginaţie ca să nu te plictiseşti niciodată. Totodată, ai destul bun simţ şi vei fi în stare să suporţi ingratitudinea oricărui adevăr pe care universul ţi-l dezvăluie şi pe care va trebui să-l accepţi pentru a-ţi putea continua existenţa. Tot ceea ce te deosebeşte de restul lumii este coeficientul mai mare de inteligenţă. Dar vei putea trece şi peste asta!”
Să iei un tablou metafizic şi să-i montezi în loc de ramă, povestea.