Povestea mea de Michelle Obama. Recenzie

Titlu - Povestea mea
Titlul original - Becoming
Autor - Michelle Obama
Traducerea - Corina Hădăreanu
Editura - Litera
Colecția - Memorii Jurnal
Preţ - 37 lei / 620 pagini
Anul apariţiei - 2018
ISBN - 978-606-333-00-8
Gen - biografie
Comercializată pe Libris

Abia am așteptat să apară această carte și la noi, să citesc și eu ce înseamnă să fii primă doamnă, să fii soția președintelui țării celei mai puternice din lume. Dar Michelle Obama nu descrie doar perioada celor două mandate ale lui Barack, ci o ia încet, din copilăria ei, de la părinții care au învățat-o să fie corectă, să judece lucrurile cât de obiectiv este posibil și să nu renunțe niciodată la visele ei. Pentru că, până la urmă, despre asta este vorba: despre o poveste a visului american împlinit cum nu se poate mai frumos. Dar și mai responsabil.

Michelle trece apoi la anii de facultate și de după, la relația ei cu Barack, la logodnă, căsătorie, nașterea celor două fete, concepute in vitro, ascensiunea politică a lui Barack, a relației lor, a antagonismelor dintre ei și a ceea ce i-a apropiat. Cartea Povestea mea este scrisă din perspectiva vieții personale, fără detalii despre urcușul politic, fără dedesubturi și intrigi care în anumite momente le-au afectat viața. Firește că toate se leagă, dar lupa este pusă pe familie, pe viața lor de cuplu, și mai apoi pe îndatoririle sociale și politice pe care și le-a asumat alături de soțul ei. În ultima parte a cărții, în care descrie anii din cele două mandate și viața la Casa Albă, politica este ceva mai prezentă în carte decât în rest.

Cea mai mare parte a cărții este o poveste fascinantă a unei fete de culoare și de origine relativ umilă din Chicago, care a lucrat la Princeton și la Harvard Law School și și-a făurit o carieră plină de satisfacții înainte de a deveni Prima Doamnă a Americii. Ea scrie deschis despre tot, de la înstrăinarea care poate veni odată cu locuitul în Casa Albă, până la dificultățile revenirii la o viață normală, după ce Donald Trump a câștigat alegerile din 2016. La fel de franș povestește Michelle despre un avort spontan - prima ei sarcină, ca și despre fericirea de a deveni mamă prin fertilizarea in vitro sau despre experiența vizitei în Kenya, la familia de origine a lui Barack.

Aceste momente de onestitate sinceră sunt ceea ridică această carte deasupra celorlalte de acest gen. Cum am mai spus, Povestea mea este o poveste despre visul american, cât de departe te poate duce și ce te poate costa. Este povestea unei familii de culoare conștientă de limitările impuse de societate și de niște tradiții uneori bine înrădăcinate. Este despre a descoperi că dacă știi să vorbești pe limba tuturor celor din jur, culoarea pielii sau originea familiei nu mai contează. Este despre povestea unor oameni obișnuiți pe care viața și munca proprie, i-a urcat foarte sus pe scara socială. Este povestea unor oameni care au trăit experiența visului american la maximum, și care, așa cum spunea Barack Obama în primul său discurs ca președinte ales, drumul este liber pentru toți, indiferent de rasă, iar faptul că un politician de culoare a ajuns președintele SUA, în întrecere electorală cu o femeie (Hillary Clinton), dovedește că noi, ceilalți, putem spera să atingem orice culmi visăm.

Ceea ce Michelle omite să spună, este că dacă ea și Barack s-ar fi născut cu zece ani mai devreme, visele lor nu ar fi ajuns niciodată atât de departe. Dar soarta a făcut ca ei să prindă un vânt prielnic al schimbării și deschiderii, și astfel să scrie istorie cu propriile lor vieți.

Povestea mea este o carte foarte bine scrisă, de o mână de expert, probabil după confesiunile înregistrate ale lui Michelle. O recomand cu toată căldura și sinceritatea, ca pe una dintre cele mai bune cărți (auto)biografice pe care am citit-o vreodată.

Fragmente din Povestea mea de Michelle Obama:

"Aveam prieteni de la Sidley, prieteni din liceu, prieteni pe care mi-i făcusem prin relații profesionale și prieteni pe care-i cunoscusem prin intermediul lui Craig, care era proaspăt căsătorit și lucra ca bancher de investiții în oraș. Eram un grup vesel, ne întâlneam când se putea într-un bar din centru sau altul, iar în weekenduri recuperam cu mese lungi și îmbelșugate. Ieșisem cu câțiva băieți în facultate, dar nu întâlnisem pe cineva special după întoarcerea la Chicago și, oricum, nu mă interesa prea mult. Anunțasem pe toată lumea, inclusiv pe potențialii pretendenți, că prioritatea mea era cariera. Aveam, totuși, o mulțime de prietene care căutau pe cineva cu care să se întâlnească.

Într-o seară de vară, l-am luat cu mine pe Barack la happy hour într-un bar din centru, care servea neoficial ca loc de făcut cunoștință pentru specialiștii de culoare și unde mă întâlneam deseori cu prietenii. Am observat că își schimbase costumul de birou și purta un veston alb de in care arăta de parcă ar fi fost din garderoba serialului Miami Vice. Ce să-i faci, asta e.
Nu se poate nega faptul că, inclusiv prin stilul lui deconcertant, Barack era o țintă ce merita urmărită. Arata bine, avea atitudine și era un bărbat de succes. Era atletic, interesant și amabil. Ce și-ar fi putut dori cineva mai mult? Am intrat în bar convinsă că le fac tuturor o favoare - și lui, și doamnelor prezente. Aproape imediat a fost încolțit de o cunoștință de-a mea, o femeie frumoasă și influentă care lucra în finanțe. Am văzut-o cum s-a înviorat instantaneu stând de vorbă cu Barack. Mulțumită de cum mergeau lucrurile, mi-am luat o băutură și m-am îndreptat spre alții pe care îi cunoșteam.

Douăzeci de minute mai târziu, am dat cu ochii de Barack, prins în ceea ce arăta ca o conversație nesfârșită cu femeia aceea, ce părea sa vorbească mai mult decât el. El mi-a aruncat o privire care sugera că ar fi vrut să scape. Dar era om în toată firea. L-am lăsat să se salveze singur.
"Știi ce m-a întrebat?", mi-a spus în ziua următoare, când a apărut în biroul meu, părând că încă nu-i venea să creadă. "M-a întrebat dacă îmi place să merg la călărie. Adică pe cal." Mi-a spus că discutaseră și despre filmele ei preferate și că nici partea aceasta nu mersese bine.

Barack era cerebral, poate prea cerebral pentru cei mai mulți oameni. (Aceasta avea să fie, de fapt, evaluarea pe care i-o va face prietena mea, cu următorul prilej în care am stat de vorbă.) Nu era genul amator de baruri și poate ar fi trebuit să îmi dau seama de asta mai devreme. Lumea mea era plină de oameni încrezători și care munceau din greu, obsedați de propria ascensiune socială. Aveau mașini noi, își cumpărau primele apartamente și le plăcea să vorbească despre asta la un pahar de Martini, după serviciu. Barack era mai mulțumit să petreacă o seară singur, citind despre politicile de gospodărie urbană. În cariera lui de până atunci petrecuse săptămâni și luni în șir ascultându-i pe oamenii săraci care îi descriau problemele lor. Insistența lui pentru speranță și potențial de mobilitate venea, după cum am ajuns să înțeleg, dintr-un loc cu totul diferit și deloc ușor accesibil.

A fost o vreme, mi-a spus el, în care fusese mai nechibzuit, mai sălbatic. Își petrecuse primii 20 de ani din viață sub porecla Barry. Fumase marijuana la poalele colinelor vulcanice din Oahu. La Occidental se lăsase purtat de reminiscențele energiei din anii 1970, îmbrățișându-i pe Hendrix și pe Rolling Stones. Undeva de-a lungul drumului, însă, avusese revelația numelui său complet - Barack Hussein Obama - și a complicatei lui identități. Era alb și negru, african și american. Era modest și trăia modest, dar era, totuși, conștient de bogăția minții lui și de universul de privilegii care avea să i se deschidă. Pot spune că lua totul în serios. Putea fi relaxat și glumeț, dar nu se îndepărta niciodată de un profund simț al datoriei. Se afla într-un fel de explorare, cu toate că nu știa încă unde avea să îl ducă aceasta. Tot ce știam era că astfel de lucruri nu se puteau discuta la un pahar. Când a venit momentul următoarei întâlniri la bar, pe el l-am lăsat la birou."

"Era fix zece seara când televiziunile au început să difuzeze imagini cu soțul meu zâmbind, anunțând că Barack Hussein Obama avea să fie al patruzeci și patrulea președinte al Statelor Unite. Am sărit toți în picioare și, instinctiv, am început să țipăm. Echipa de campanie a năvălit în cameră, la fel și soții Biden cu însoțitorii lor, fiecare dintre noi aruncându-se dintr-o îmbrățișare în alta. Era ireal. Mă simțeam ca și cum mi-aș fi părăsit corpul și pluteam deasupra, doar ca să văd reacțiile tuturor.

Reușise. Cu toții reușisem. Victoria care păruse aproape imposibilă era acum o certitudine. Acela a fost momentul în care am simțit că familia noastră fusese lansată ca un proiectil dintr-un tun într-un bizar univers subacvatic. Totul părea încetinit, fluid și ușor distorsionat, chiar și când ne mișcam rapid și cu gesturi sigure, ghidați de agenții Serviciului Secret spre un lift de marfă, apoi în afara hotelului, pe ușa din spate, și într-un SUV care ne aștepta. Am tras aer în piept când am ieșit afară? I-am mulțumit persoanei care ne-a deschis ușa? Zâmbeam? Nu mai știu. Era ca și cum aș fi încercat zadarnic, iar și iar, să găsesc drumul înapoi spre realitate. Presupun că mă simțeam așa și din cauza oboselii. Așa cum mă așteptasem, fusese o zi foarte lungă.

Vedeam năuceala și pe chipurile fiicelor mele. Le pregătisem pentru această parte a nopții, explicându-le că și dacă tata câștiga, și dacă pierdea, urma să mergem în parc, la o mare sărbătoare. Câteva minute mai târziu, alunecam într-o coloană escortată de poliție pe Lake Shore Drive, mergând în viteză spre sud, către parcul Grant. Făcusem drumul acela de sute de ori în viață, de la călătoriile cu autobuzul de la Whitney Young spre casă până la drumurile cu mașina la sala de gimnastică, înainte să se ivească zorile. Era orașul meu, pe care îl cunoșteam atât de bine, și, totuși, în noaptea aceea, îl simțeam diferit, transformat în ceva neobișnuit de tăcut. Era de parcă am fi fost suspendați în timp și în spațiu, ca într-un vis.

Malia se uita pe geamul mașinii, absorbind totul. „Tati“, a spus ea, cu un ton neliniștit. „Nu e nimeni pe stradă. Nu cred că vine cineva la sărbătoarea ta!“ Barack și cu mine ne-am uitat unul la celălalt și am început să râdem. Abia atunci ne-am dat seama că mașinile noastre erau singurele de pe șosea. Barack era de-acum președintele ales. Serviciul Secret golise drumul, închizând o porțiune întreagă din Lake Shore Drive și blocând fiecare intersecție de-a lungul drumului – o procedură standard pentru președinte, după cum aveam să aflăm în curând. Dar pentru noi era ceva nou. Totul era nou."

„Sunt multe lucruri pe care încă nu le știu despre America, despre viață, despre ce ar putea să aducă viitorul. Dar mă cunosc pe mine însămi. Tatăl meu, Fraser, m‑a învățat să muncesc din greu, să zâmbesc des și să mă țin de cuvânt mereu. Mama mea, Marian, mi‑a arătat cum să judec singură lucrurile și cum să‑mi fac vocea auzită. Împreună, în apartamentul nostru înghesuit din sudul orașului Chicago, ei doi m‑au învățat să descopăr ceea ce e important în povestea noastră, în povestea mea, în marea poveste a țării noastre. Chiar dacă nu e totul frumos sau perfect. Chiar dacă este mai real decât ai vrea să fie. Povestea ta este tot ce ai, tot ce vei avea vreodată. Este ceva ce merită prețuit.”



Dacă ți-a plăcut, dă mai departe!

Mintile lui Billy Milligan de Daniel Keyes. Recenzie

Titlu - Mințile lui Billy Milligan
Titlul original - The minds of Billy Milligan (prima publicare, 1981)
Autor - Daniel Keyes
Traducerea - Iulia Arsintescu
Editura - Grupul editorial ART
Colecția - Young Art
Preţ - cca 33 lei, 576 pagini
Anul apariţiei - 2015
ISBN - 978-606-8811-07-9
Gen - biografie, non-fiction
Comercializată pe Libris

Această carte nu este o ficțiune, ci e o cronică tulburătoare a vieții lui Billy Milligan, care a suferit de personalitate multiplă, datorită abuzurilor la care a fost supus de către tatăl vitreg în copilărie și despre care se spune că a avut 24 de personalități. Biografia a fost scrisă de Daniel Keyes (scriitor, autorul cărții Flori pentru Algernon) într-o manieră ușor literaturizată pentru a da fluență lecturii. Keyes a stat de vorbă cu una dintre personalitățile lui Billy Milligan, Profesorul, adică acea personalitate fuzionată total, un Billy întreg, aparent normal, și astfel a reușit să afle tot ceea ce a scris în această carte document.

Mințile lui Billy Milligan începe cu violurile care au dus la arestarea lui Billy, după care el afirmă că nu este agresorul, cu toate că una dintre victime l-a recunoscut. Din aproape în aproape, anchetatorii sunt lăsați să descopere unele dintre personalitățile lui și cu toții rămân siderați de felul în care diversele persoane apăreau la lumină și preluau controlul conștiinței. Din sceptici, care bănuiau că Billy joacă teatru ca să scape de închisoare, deveneau uluiți de rapidele transformări totale ale lui Billy și de multitudinea de trăsături de caracter pe care le conținea fiecare dintre aceste părți disociate ale minții lui. Dar nu numai de trăsături de caracter este vorba, ci și de abilități pe care un om care ar vrea să păcălească un complet judecătoresc nu ar putea să le aibă.
De exemplu, una dintre personalități este Ragen, un sârb care are accent sârbesc, cunoaște limba sârbă și se comportă agresiv atunci când trebuie să apere integritatea fizică și psihică a lui Billy. Altul este Arthur, un intelectual britanic cult și rasat. Acesta vorbește cu accent britanic, este arogant și are o vastă cultură generală. El știe totul despre toate celelalte personalități cu excepția Profesorului, care va apărea după ce Billy face tratament și recuperare intensive într-un centru de sănătate mintală la Athens. Însă printre personalitățile lui Milligan există copii, fetițe, adolescenți, tineri, maturi. Fiecare dintre ei arată diferit și are o altă vârstă, conform spuselor și desenelor făcute de Billy, deși cu toții folosesc trupul și mintea lui Billy Milligan.

Repet, Mințile lui Billy Milligan nu este un roman, ci o carte document despre persoana reală Billy Milligan care suferea de personalitate multiplă.

Citind cartea, aproape că nu-ți vine să crezi că personalitățile din mintea lui Billy sunt niște alter-ego-uri ale lui și nu persoane separate. Mărturisesc că mă întâlnesc pentru prima dată cu o asemenea lectură și că pe mine m-a impresionat profund și m-a determinat să-mi pun multe întrebări în legătură cu psihicul nostru.
Biografia sa, așa cum i s-a spus lui Daniel Keyes de către diferitele personalități ale lui Billy, scoate în evidență diversele incidente din viața lui. Ne este arată presiunea imensă la care a fost supus când era copil și era înspăimântat de amenințarea cu moartea pe care o rostea mereu tatăl lui vitreg după ce abuza sexual de el. Când, în pragul adolescenței fiind, Billy nu a mai putut suporta teroarea sub care îl ținea soțul mamei lui de ani de zile și a vrut să se sinucidă, a apărut disocierea minții sale, iar Billy cel slab și neajutorat în fața abuzurilor a fost adormit mai mulți ani (acea parte din conștiință era adormită), celelalte personalități/părți ale sale preluând controlul și ieșind la lumină pe rând.

În situația delicată a violurilor, cele 10 personalități de bază, care nu știau la acea dată că trupul și mintea lui Billy erau locuite de 24 de persoane, află până la urmă ca autoarea agresiunilor era Adalana, o adolescentă lesbiană care-și dorea doar să fie iubită și să iubească. Ea nu apărea prea des în lumină și fura timp de la Ragen, în timp ce acesta era beat. Dincolo de cele 10 personalități, încep să iasă la lumină și altele, despre care Arthur, care era un fel de șef al celorlalți, știa, și pe care îi numea indezirabili, pentru că aveau comportament antisocial. Arthur, care stabilea regulile, nu le permitea acestora să preia controlul conștiinței și nici nu le vorbise celor zece despre ei. Astfel, indezirabilii furau timp pentru a ieși în lumină și a prelua controlul conștiinței, creând astfel anumite perioade de confuzie totală.

Repet, Mințile lui Billy Milligan nu este un roman, ci o carte document despre persoana reală Billy Milligan care suferea de personalitate multiplă.

În final cartea are un fel de epilog care descrie pe scurt ce s-a mai întâmplat cu Billy Milligan după ce seria de convorbiri cu Daniel Keyes s-a terminat. Billy a fost achitat de violuri dar parcursul vieții sale arată un om suferind, chinuit de unii medici, de unii judecători și de legile de-a dreptul ciudate din America. Acele legi lasă loc liber agresiunii psihice, și nu numai, asupra unor oameni fără puterea de a se apăra. Billy este mutat din centrul de la Athens unde a reușit să se vindece și să fuzioneze toate cele 23 de personalități într-una singură. Însă este mutat undeva unde totul arată ca la o închisoare, nu este liber să picteze și să facă tot ceea ce poate face ca hobby, iar abuzurile sunt frecvente. Drept consecință, mintea sa se disociază din nou, și după ce viața îi mai dă niște șuturi prin intermediul unei femei care pretinde că-l iubește și se mărită cu el ca să-i fure banii și să dispară, după niște ani buni, legea se modifică și îi permite lui Billy să revină acolo unde s-a reușit vindecarea sa în trecut. Numai că acum, el se află într-o stare mult mai gravă decât era când sosise aici prima oară.

Mi-ar fi plăcut să știu dacă s-a găsit vreun medic care să întrebe diversele personalități când s-au născut, unde, în ce secol, adică, și apoi să verifice dacă ele au existat cândva ca persoane reale. Cum pot să co-existe în același trup și aceeași minte personalități atât de diferite ca Ragen, tipul de soldat, Arthur, intelectualul și Christene, fetița de 3 ani care știe prea puține despre lume și viață? Oare teoria orientală a vieților anterioare și-ar putea găsi un suport? Sau probabil că intuiția conștientului colectiv știe ce spune în expresia "a fi (sau nu) în toate mințile"? Poate că mintea omenească este, de fapt, o sumă de personalități separate care se manifestă ca întreg.

Aflu tot din carte că echipe medicale au stabilit în studii pe mai mulți pacienți cu tulburare de personalitate multiplă că un același creier dă EEG-uri radical diferite când o personalitate sau alta iese la lumină. În acest caz, ce înseamnă această tulburare? Să fie ceva de genul posesiune psihică? Sunt acele personalități chiar părți diferite ale minții umane care în anumite condiții se pot disocia, ori sunt spirite din exterior (cum putea Arthur să citească ceea ce-l interesa când era în umbră, dacă trupul lui Billy se afla în spital și nu avea acces la nicio bibliotecă științifică?)? Dacă acele persoane sunt reale și co-există într-un alt loc în lume, ce se întâmplă cu ele când conștiința lor se manifestă în trupul lui Billy sau al altui astfel de pacient? Întrebări, întrebări fără răspuns....

....iar dacă niciun medic, fie din curiozitate medicală sau personală, nu și-a pus nicio altă întrebare în afară de cum să-l vindece pe Billy, înseamnă că ne este frică de necunoscut deși având pe mână un asemenea caz ar oferi o imensă perspectivă și oportunitate de a afla unele dintre marile misterele ale minții omenești.


Dacă ți-a plăcut, dă mai departe!