Pacienta tacuta de Alex Michaelides. Recenzie

Titlu - Pacienta tăcută
Titlul original - The silent patient
Autor - Alex Michaelides
Traducerea - Dana Ligia Ilin
Editura - Litera
Colecția - Buzz Books
Preţ - 47 lei / 368 pagini
Anul apariţiei - 2019 
ISBN - 978-606-33-3606-5
Gen - thriller psihologic
Comercializată pe Libris

Pacienta tăcută de Alex Michaelides îți arată exact ce tip de carte își propune să fie încă de la prima frază: „Alicia Berenson avea treizeci și trei de ani când și-a ucis soțul.”

Pentru persoanele cărora le plac misterele și thrillerele psihologice, această carte este ceea ce le trebuie. De la lansarea sa din februarie 2019, romanul a urcat în topul celor mai bine vândute cărți și se pare că s-a făcut și un film pe această temă, sau cel puțin există o propunere în acest sens.

Acțiunea romanului (atenție, spoilere!)

În urmă cu șase ani, Alicia Berenson, o cunoscută pictoriță, și-a ucis soțul (toate indiciile duc la această concluzie, deși nu există martori la crimă și nici probe concludente) și nu a mai rostit niciun cuvânt de atunci. Gabriel a fost găsit legat de un scaun și plin de răni de gloanțe pe față, iar ea a fost condamnată la scurt timp după aceea. Prețul tablourilor ei crește, deși ea este închisă într-un centru psihiatric de maximă securitate din apropiere de Londra.

Theo Faber este un psihoterapeut criminalist care speră să o trateze pe Alicia, s-o determine să vorbească și să descopere misterul din spatele uciderii soțului ei. Că poate, până la urmă, ea doar se afla la locul faptei, dar nu l-a ucis pe bărbat și nici nu poate spune cine a făcut-o, de aceea a ales să tacă. Singurul indiciu este un unic tablou pe care Alicia l-a pictat de când a murit soțul ei, și pe care l-a semnat cu numele Alcesta (un personaj din mitologia greacă care se sacrifică în locul soțului ei, pentru a-l salva de la moarte).

Recenzie

Acțiunea cărții începe molcom și am citit-o fără prea mare interes la început, dar pe măsură ce povestea curgea, am accelerat ritmul. Theo Faber, naratorul romanului, este obsedat de Alicia („pacienta tăcută”) și este hotărât să fie terapeutul care o va face să vorbească pentru prima dată de când și-a ucis soțul. Simte că ea este cineva de care trebuie să aibă grijă, pentru că prin ea se vor vindeca și unele traume personale ale lui Theo. În acest proces, el încalcă regulile profesionale despre relația cu pacienții, dar aceea este calea care îl va duce către succes.

În roman aflăm despre viața lui Theo și cum decurge relația lui sentimentală, iar la un anumit punct totul începe să se lege. Nu întâmplător Theo vrea să se ocupe de Alicia. Există un soi de cerc vicios aici, și personajele sunt legate între ele. Cartea are mai multe răsturnări de situație și pasaje care cer o anume atenție, pentru că sunt relatări din trecut, deși eu, una, mi-am dat seama de asta ceva mai târziu. Poate că aceste răsuciri ale acțiunii și stările de suspans pe care Michaelides le crează în mintea cititorului pot să pară enervante, depinde la ce te aștepți de la această carte.

Adevărata bogăție a romanului constă în personajele în sine. Alex Michaelides creionează excelent personajele și are talentul de a-l face pe cititor să le iubească sau să le urască; în plus, cititorul nu știe, la un moment dat al lecturii, în cine să aibă încredere. Este o schimbare revigorantă față de multitudinea de thrillere psihologice clasice. Pacienta tăcută, în schimb, își poartă personajele feminine cu un comportament uluitor de puternic, evaziv și șmecheresc, dacă-mi permiteți.

Cărții îi lipsește un anume element romantic, deși acesta nu este neapărat un minus al romanului. Totuși, maniera în care terapeutul se luptă cu căsătoria sa și amintește despre cât de mult își iubește soția, este cu adevărat uimitoare. Contrastul dintre pacient și terapeut și asemănările tragediilor cu care s-au confruntat la vârste fragede contribuie la disperarea și revolta cititorului, în timp ce complotul se dezvăluie alături de secrete, trădări și alianțe.

O temă plăcută de-a lungul romanului este aluzia la mitologia grecească și a naturii sale convingătoare, în pofida faptului că autorul este parțial grec. În ciuda concentrării sale psihologice, romanul este profund tragic, ușor de citit. Cartea atrage cititorul spunându-i povestea unei femei care nu o poate s-o spună singură. Cireașa de pe tort este conștientizarea faptului că acest roman este complex, inteligent și, de ce nu?, distractiv. Dezvăluirea finală din Pacienta tăcută nu este dezamăgitoare, deși previzibilă cumva. Bine scrisă, în ciuda faptului că este o carte de debut, bine închegată - autorul este scenarist de film - nu e de mirare că deja se lucrează la ecranizarea sa, pentru că garantat va fi un film care te va ține cu sufletul la gură până la final.

Dacă ți-a plăcut, dă mai departe!

Pistolarul de Stephen King. Recenzie

Titlu - Pistolarul
Titlul original - The gunslinger
Autor - Stephen King
Traducerea - Mircea Pricăjan
Editura - Nemira
Colecția - SF & Fantasy
Preţ - 10 lei / 256 pagini
Anul apariţiei - 2015
ISBN - 978-606-579-942-4
Gen - horror, suspans, distopie
Comercializată pe Libris

Pistolarul de Stephen King este prima carte din seria Turnul Întunecat, o serie care, cel puțin inițial, s-a vrut un fel de replică la Stăpânul inelelor al lui Tolkien. Dar un Stephen King în devenire, face aici un melanj oarecum greu de mixat: pe un fundal inspirat dintr-un western spaghetti personaje umane conviețuiesc alături de ființe fantastice într-o realitate distorsionată. Personajul principal este Roland Deschain, ultimul pușcaș marin din Lumea de Mijloc, care călătorește spre sud-est printr-un peisaj post-apocaliptic, în căutarea unui turn magic cunoscut ca Turnul Întunecat. Acesta este un punct de joncțiune al continuum-ului spațiu-timp, este inima tuturor lumilor, dar existența sa este amenințată. Cineva, sau ceva, folosește o tehnologie malefică antică pentru a-l distruge.

Spațiul și timpul sunt în derivă, iar realitatea este înfiorătoare și totul evoluează din ce în ce mai rău. Cele șase raze magnetice invizibile, care mențin alinierea timpului și spațiului, slăbesc. Din această cauză, Turnul însuși se transformă și e pe cale să se prăbușească. Dacă Roland nu poate găsi o modalitate de a salva și stabiliza Turnul, toată realitatea va dispărea. În primul său pas către puternicul și misteriosul Turn întunecat, Roland întâlnește o femeie atrăgătoare pe nume Alice, începe o prietenie cu Jake, un copil din New York și se confruntă cu o alegere agonizantă între damnare și mântuire în timp ce-l urmărește pe Omul în negru.

Cine este acest pistolar și de ce-l urmărește pe Omul în negru, urmează să vedeți pe parcursul seriei, în care autorul, în stilul său inimitabil, dezvăluie lent și cu atenție lumile, în timp ce-l duce pe cititor într-o călătorie greu de uitat.

Îmi place Stephen King dar, de această dată, am avut în fața ochilor un roman scris în stilul caracteristic romanelor S.F. din anii '50. Cândva eram mare fană a acestor cărți, dar între timp m-am distanțat de ele. Cartea se citește ușor, deși intriga este alambicată, ca într-un vis suprarealist, și eu aș compara universul lui King descris în acest prim roman al seriei Dark Tower cu universul paralel din filmul Imaginarium-ul doctorului Parnassus . Poate și din acest motiv nu prea am rezonat cu intriga acestui roman, pentru că mie acel film mi s-a părut stresant și chinuitor.

Pistolarul Roland este o figură bântuitoare, într-o călătorie între bine și rău, într-un deșert care seamănă cu lumea noastră. Pe măsură ce citim, personajele cărții dezvoltă o relație caldă, care este esențială pentru tot ce urmează. Aventura începe în deșert, vizităm apoi orașul damnat Tull, vizităm Gilead, vedem New York-ul lui Jake și la sfârșit călătorim prin munți până în momentul în care Roland se confruntă cu cea mai dificilă decizie a vieții sale.

Pistolarul este o experiență de lectură unică care te introduce într-o lume mare și complexă, o lume bogată și magnifică, care probabil că se va lărgi pe măsură ce seria continuă. Chiar dacă acest roman nu a fost ceea ce aș fi dorit, îmi propun să continui seria, ca să văd cum, și mai ales dacă va ajunge Roland la Turn.

Dacă ți-a plăcut, dă mai departe!

Dolores Claiborne de Stephen King. Recenzie

Titlu - Dolores Claiborne
Titlul original - Dolores Claiborne
Autor - Stephen King
Traducerea - Carmen Toader
Editura - NEMIRA
Colecția - suspans
Preţ - 20 lei, 240 pagini
Anul apariţiei - 2009
ISBN - 973-8073-54-5
Gen - horror, suspans
Comercializată pe Libris


Dolores Claiborne este una dintre cele mai bune cărți de suspans pe care am citit-o și aici aș vrea să adaug că mi se pare greșită încadrarea ei ca roman horror. Nu am văzut nimic horror în carte, dimpotrivă. În schimb suspansul desăvârșit creat de King este asemeni suspansului cinematografic creat de marele regizor Alfred Hitchcock în filmele sale unice.

Dolores Claiborne este o femeie trecută bine de prima tinerețe care poartă după ea misterul unei crime din trecut. Ea este de zeci de ani menajera unei bătrâne foarte bogate și foarte severe, dar bătrâna moare în condiții suspecte, Dolores fiind surprinsă de către poștaș alături de Vera Donovan, moartă, cu un vătrai pe care-l ține deasupra capului, ca și cum tocmai ar fi lovit-o. Trecutul se deschide din nou asupra lui Dolores, ca un hău care se pregătește s-o înghită. Poliția o consideră vinovată datorită mărturiei poștașului și datorită suspiciunii că, în tinerețe, și-ar fi ucis soțul. Detectivul care anchetează cazul știe despre moartea lui Joe St George și este convins că Dolores e autoarea ambelor crime.

Cartea este scrisă la persoana întâi, așa că știm ceea ce s-a petrecut în viața lui Dolores pentru că ea, căutată de fiică-sa după moartea Verei și după ce acuzația de crimă împânzește ziarele de scandal, îi povestește acesteia, treptat, cele întâmplate în trecut. Ea spune povestea din tinerețe cu Joe și angajarea ei la incredibil de dificila Vera Donovan. S-a obișnuit cu pretențiile bogătașei, a muncit din greu și a pus aproape orice ban deoparte pentru educația fetei ei. A suferit pentru o vreme din cauza abuzurilor repetate ale bețivului său soț, dar în cele din urmă totul a încetat odată cu moartea acestuia într-o noapte neagră, pe o eclipsă de lună, la scurt timp după ce ea descoperă că Joe îi furase banii, cu complicitatea oficiantului bancar, ca să aibă ce bea.

Confesiunea are rol dublu: o ajută pe Dolores să scape de povara secretului din trecut și restabilește relația de mult ruptă cu fata ei, care la un moment dat a ales să creadă gura lumii, în loc să-și susțină mama, abuzată de soțul alcoolic.

Într-adevăr, moartea lui Joe nu este întâmplătoare. Confesiunea lui Dolores continuă, și fiica ei, într-un moment de sinceritate, îi dezvăluie că taică-său o abuza sexual. Dolores este criminala, dar nu direct, și dacă Joe nu s-ar fi dus în grădină în noaptea fatidică, groapa săpată și pregătită pentru el nu i-ar mai fi devenit mormânt. Dar acum? Vera Donovan, femeia care devenise singura prietenă a lui Dolores, a murit de mâna ei sau nu? Știa Dolores că Vera îi lăsase averea? De ce nu a părăsit-o pe Vera mai devreme, de ce ar fi omorât-o după atâta timp petrecut alături de ea? Romanul vă va da în final răspunsul la întrebările pe care vi le stârnește lectura alertă și plăcută a acestei cărți.

Stephen King a creionat o femeie puternică, însingurată, care a trebuit să se descurce fără niciun alt ajutor în viață. E poate unul dintre personajele feminine remarcabile ale literaturii contemporane și, citind cartea, nu se poate să nu o îndrăgești pentru istețimea și curajul ei.
Dolores Claiborne este un roman care nu ar trebui să lipsească din biblioteca unui cititor pasionat de mistere, crime, psihologie și suspans.

Dacă ți-a plăcut, dă mai departe!

Povestea mea de Michelle Obama. Recenzie

Titlu - Povestea mea
Titlul original - Becoming
Autor - Michelle Obama
Traducerea - Corina Hădăreanu
Editura - Litera
Colecția - Memorii Jurnal
Preţ - 37 lei / 620 pagini
Anul apariţiei - 2018
ISBN - 978-606-333-00-8
Gen - biografie
Comercializată pe Libris

Abia am așteptat să apară această carte și la noi, să citesc și eu ce înseamnă să fii primă doamnă, să fii soția președintelui țării celei mai puternice din lume. Dar Michelle Obama nu descrie doar perioada celor două mandate ale lui Barack, ci o ia încet, din copilăria ei, de la părinții care au învățat-o să fie corectă, să judece lucrurile cât de obiectiv este posibil și să nu renunțe niciodată la visele ei. Pentru că, până la urmă, despre asta este vorba: despre o poveste a visului american împlinit cum nu se poate mai frumos. Dar și mai responsabil.

Michelle trece apoi la anii de facultate și de după, la relația ei cu Barack, la logodnă, căsătorie, nașterea celor două fete, concepute in vitro, ascensiunea politică a lui Barack, a relației lor, a antagonismelor dintre ei și a ceea ce i-a apropiat. Cartea Povestea mea este scrisă din perspectiva vieții personale, fără detalii despre urcușul politic, fără dedesubturi și intrigi care în anumite momente le-au afectat viața. Firește că toate se leagă, dar lupa este pusă pe familie, pe viața lor de cuplu, și mai apoi pe îndatoririle sociale și politice pe care și le-a asumat alături de soțul ei. În ultima parte a cărții, în care descrie anii din cele două mandate și viața la Casa Albă, politica este ceva mai prezentă în carte decât în rest.

Cea mai mare parte a cărții este o poveste fascinantă a unei fete de culoare și de origine relativ umilă din Chicago, care a lucrat la Princeton și la Harvard Law School și și-a făurit o carieră plină de satisfacții înainte de a deveni Prima Doamnă a Americii. Ea scrie deschis despre tot, de la înstrăinarea care poate veni odată cu locuitul în Casa Albă, până la dificultățile revenirii la o viață normală, după ce Donald Trump a câștigat alegerile din 2016. La fel de franș povestește Michelle despre un avort spontan - prima ei sarcină, ca și despre fericirea de a deveni mamă prin fertilizarea in vitro sau despre experiența vizitei în Kenya, la familia de origine a lui Barack.

Aceste momente de onestitate sinceră sunt ceea ridică această carte deasupra celorlalte de acest gen. Cum am mai spus, Povestea mea este o poveste despre visul american, cât de departe te poate duce și ce te poate costa. Este povestea unei familii de culoare conștientă de limitările impuse de societate și de niște tradiții uneori bine înrădăcinate. Este despre a descoperi că dacă știi să vorbești pe limba tuturor celor din jur, culoarea pielii sau originea familiei nu mai contează. Este despre povestea unor oameni obișnuiți pe care viața și munca proprie, i-a urcat foarte sus pe scara socială. Este povestea unor oameni care au trăit experiența visului american la maximum, și care, așa cum spunea Barack Obama în primul său discurs ca președinte ales, drumul este liber pentru toți, indiferent de rasă, iar faptul că un politician de culoare a ajuns președintele SUA, în întrecere electorală cu o femeie (Hillary Clinton), dovedește că noi, ceilalți, putem spera să atingem orice culmi visăm.

Ceea ce Michelle omite să spună, este că dacă ea și Barack s-ar fi născut cu zece ani mai devreme, visele lor nu ar fi ajuns niciodată atât de departe. Dar soarta a făcut ca ei să prindă un vânt prielnic al schimbării și deschiderii, și astfel să scrie istorie cu propriile lor vieți.

Povestea mea este o carte foarte bine scrisă, de o mână de expert, probabil după confesiunile înregistrate ale lui Michelle. O recomand cu toată căldura și sinceritatea, ca pe una dintre cele mai bune cărți (auto)biografice pe care am citit-o vreodată.

Fragmente din Povestea mea de Michelle Obama:

"Aveam prieteni de la Sidley, prieteni din liceu, prieteni pe care mi-i făcusem prin relații profesionale și prieteni pe care-i cunoscusem prin intermediul lui Craig, care era proaspăt căsătorit și lucra ca bancher de investiții în oraș. Eram un grup vesel, ne întâlneam când se putea într-un bar din centru sau altul, iar în weekenduri recuperam cu mese lungi și îmbelșugate. Ieșisem cu câțiva băieți în facultate, dar nu întâlnisem pe cineva special după întoarcerea la Chicago și, oricum, nu mă interesa prea mult. Anunțasem pe toată lumea, inclusiv pe potențialii pretendenți, că prioritatea mea era cariera. Aveam, totuși, o mulțime de prietene care căutau pe cineva cu care să se întâlnească.

Într-o seară de vară, l-am luat cu mine pe Barack la happy hour într-un bar din centru, care servea neoficial ca loc de făcut cunoștință pentru specialiștii de culoare și unde mă întâlneam deseori cu prietenii. Am observat că își schimbase costumul de birou și purta un veston alb de in care arăta de parcă ar fi fost din garderoba serialului Miami Vice. Ce să-i faci, asta e.
Nu se poate nega faptul că, inclusiv prin stilul lui deconcertant, Barack era o țintă ce merita urmărită. Arata bine, avea atitudine și era un bărbat de succes. Era atletic, interesant și amabil. Ce și-ar fi putut dori cineva mai mult? Am intrat în bar convinsă că le fac tuturor o favoare - și lui, și doamnelor prezente. Aproape imediat a fost încolțit de o cunoștință de-a mea, o femeie frumoasă și influentă care lucra în finanțe. Am văzut-o cum s-a înviorat instantaneu stând de vorbă cu Barack. Mulțumită de cum mergeau lucrurile, mi-am luat o băutură și m-am îndreptat spre alții pe care îi cunoșteam.

Douăzeci de minute mai târziu, am dat cu ochii de Barack, prins în ceea ce arăta ca o conversație nesfârșită cu femeia aceea, ce părea sa vorbească mai mult decât el. El mi-a aruncat o privire care sugera că ar fi vrut să scape. Dar era om în toată firea. L-am lăsat să se salveze singur.
"Știi ce m-a întrebat?", mi-a spus în ziua următoare, când a apărut în biroul meu, părând că încă nu-i venea să creadă. "M-a întrebat dacă îmi place să merg la călărie. Adică pe cal." Mi-a spus că discutaseră și despre filmele ei preferate și că nici partea aceasta nu mersese bine.

Barack era cerebral, poate prea cerebral pentru cei mai mulți oameni. (Aceasta avea să fie, de fapt, evaluarea pe care i-o va face prietena mea, cu următorul prilej în care am stat de vorbă.) Nu era genul amator de baruri și poate ar fi trebuit să îmi dau seama de asta mai devreme. Lumea mea era plină de oameni încrezători și care munceau din greu, obsedați de propria ascensiune socială. Aveau mașini noi, își cumpărau primele apartamente și le plăcea să vorbească despre asta la un pahar de Martini, după serviciu. Barack era mai mulțumit să petreacă o seară singur, citind despre politicile de gospodărie urbană. În cariera lui de până atunci petrecuse săptămâni și luni în șir ascultându-i pe oamenii săraci care îi descriau problemele lor. Insistența lui pentru speranță și potențial de mobilitate venea, după cum am ajuns să înțeleg, dintr-un loc cu totul diferit și deloc ușor accesibil.

A fost o vreme, mi-a spus el, în care fusese mai nechibzuit, mai sălbatic. Își petrecuse primii 20 de ani din viață sub porecla Barry. Fumase marijuana la poalele colinelor vulcanice din Oahu. La Occidental se lăsase purtat de reminiscențele energiei din anii 1970, îmbrățișându-i pe Hendrix și pe Rolling Stones. Undeva de-a lungul drumului, însă, avusese revelația numelui său complet - Barack Hussein Obama - și a complicatei lui identități. Era alb și negru, african și american. Era modest și trăia modest, dar era, totuși, conștient de bogăția minții lui și de universul de privilegii care avea să i se deschidă. Pot spune că lua totul în serios. Putea fi relaxat și glumeț, dar nu se îndepărta niciodată de un profund simț al datoriei. Se afla într-un fel de explorare, cu toate că nu știa încă unde avea să îl ducă aceasta. Tot ce știam era că astfel de lucruri nu se puteau discuta la un pahar. Când a venit momentul următoarei întâlniri la bar, pe el l-am lăsat la birou."

"Era fix zece seara când televiziunile au început să difuzeze imagini cu soțul meu zâmbind, anunțând că Barack Hussein Obama avea să fie al patruzeci și patrulea președinte al Statelor Unite. Am sărit toți în picioare și, instinctiv, am început să țipăm. Echipa de campanie a năvălit în cameră, la fel și soții Biden cu însoțitorii lor, fiecare dintre noi aruncându-se dintr-o îmbrățișare în alta. Era ireal. Mă simțeam ca și cum mi-aș fi părăsit corpul și pluteam deasupra, doar ca să văd reacțiile tuturor.

Reușise. Cu toții reușisem. Victoria care păruse aproape imposibilă era acum o certitudine. Acela a fost momentul în care am simțit că familia noastră fusese lansată ca un proiectil dintr-un tun într-un bizar univers subacvatic. Totul părea încetinit, fluid și ușor distorsionat, chiar și când ne mișcam rapid și cu gesturi sigure, ghidați de agenții Serviciului Secret spre un lift de marfă, apoi în afara hotelului, pe ușa din spate, și într-un SUV care ne aștepta. Am tras aer în piept când am ieșit afară? I-am mulțumit persoanei care ne-a deschis ușa? Zâmbeam? Nu mai știu. Era ca și cum aș fi încercat zadarnic, iar și iar, să găsesc drumul înapoi spre realitate. Presupun că mă simțeam așa și din cauza oboselii. Așa cum mă așteptasem, fusese o zi foarte lungă.

Vedeam năuceala și pe chipurile fiicelor mele. Le pregătisem pentru această parte a nopții, explicându-le că și dacă tata câștiga, și dacă pierdea, urma să mergem în parc, la o mare sărbătoare. Câteva minute mai târziu, alunecam într-o coloană escortată de poliție pe Lake Shore Drive, mergând în viteză spre sud, către parcul Grant. Făcusem drumul acela de sute de ori în viață, de la călătoriile cu autobuzul de la Whitney Young spre casă până la drumurile cu mașina la sala de gimnastică, înainte să se ivească zorile. Era orașul meu, pe care îl cunoșteam atât de bine, și, totuși, în noaptea aceea, îl simțeam diferit, transformat în ceva neobișnuit de tăcut. Era de parcă am fi fost suspendați în timp și în spațiu, ca într-un vis.

Malia se uita pe geamul mașinii, absorbind totul. „Tati“, a spus ea, cu un ton neliniștit. „Nu e nimeni pe stradă. Nu cred că vine cineva la sărbătoarea ta!“ Barack și cu mine ne-am uitat unul la celălalt și am început să râdem. Abia atunci ne-am dat seama că mașinile noastre erau singurele de pe șosea. Barack era de-acum președintele ales. Serviciul Secret golise drumul, închizând o porțiune întreagă din Lake Shore Drive și blocând fiecare intersecție de-a lungul drumului – o procedură standard pentru președinte, după cum aveam să aflăm în curând. Dar pentru noi era ceva nou. Totul era nou."

„Sunt multe lucruri pe care încă nu le știu despre America, despre viață, despre ce ar putea să aducă viitorul. Dar mă cunosc pe mine însămi. Tatăl meu, Fraser, m‑a învățat să muncesc din greu, să zâmbesc des și să mă țin de cuvânt mereu. Mama mea, Marian, mi‑a arătat cum să judec singură lucrurile și cum să‑mi fac vocea auzită. Împreună, în apartamentul nostru înghesuit din sudul orașului Chicago, ei doi m‑au învățat să descopăr ceea ce e important în povestea noastră, în povestea mea, în marea poveste a țării noastre. Chiar dacă nu e totul frumos sau perfect. Chiar dacă este mai real decât ai vrea să fie. Povestea ta este tot ce ai, tot ce vei avea vreodată. Este ceva ce merită prețuit.”



Dacă ți-a plăcut, dă mai departe!

Mintile lui Billy Milligan de Daniel Keyes. Recenzie

Titlu - Mințile lui Billy Milligan
Titlul original - The minds of Billy Milligan (prima publicare, 1981)
Autor - Daniel Keyes
Traducerea - Iulia Arsintescu
Editura - Grupul editorial ART
Colecția - Young Art
Preţ - cca 33 lei, 576 pagini
Anul apariţiei - 2015
ISBN - 978-606-8811-07-9
Gen - biografie, non-fiction
Comercializată pe Libris

Această carte nu este o ficțiune, ci e o cronică tulburătoare a vieții lui Billy Milligan, care a suferit de personalitate multiplă, datorită abuzurilor la care a fost supus de către tatăl vitreg în copilărie și despre care se spune că a avut 24 de personalități. Biografia a fost scrisă de Daniel Keyes (scriitor, autorul cărții Flori pentru Algernon) într-o manieră ușor literaturizată pentru a da fluență lecturii. Keyes a stat de vorbă cu una dintre personalitățile lui Billy Milligan, Profesorul, adică acea personalitate fuzionată total, un Billy întreg, aparent normal, și astfel a reușit să afle tot ceea ce a scris în această carte document.

Mințile lui Billy Milligan începe cu violurile care au dus la arestarea lui Billy, după care el afirmă că nu este agresorul, cu toate că una dintre victime l-a recunoscut. Din aproape în aproape, anchetatorii sunt lăsați să descopere unele dintre personalitățile lui și cu toții rămân siderați de felul în care diversele persoane apăreau la lumină și preluau controlul conștiinței. Din sceptici, care bănuiau că Billy joacă teatru ca să scape de închisoare, deveneau uluiți de rapidele transformări totale ale lui Billy și de multitudinea de trăsături de caracter pe care le conținea fiecare dintre aceste părți disociate ale minții lui. Dar nu numai de trăsături de caracter este vorba, ci și de abilități pe care un om care ar vrea să păcălească un complet judecătoresc nu ar putea să le aibă.
De exemplu, una dintre personalități este Ragen, un sârb care are accent sârbesc, cunoaște limba sârbă și se comportă agresiv atunci când trebuie să apere integritatea fizică și psihică a lui Billy. Altul este Arthur, un intelectual britanic cult și rasat. Acesta vorbește cu accent britanic, este arogant și are o vastă cultură generală. El știe totul despre toate celelalte personalități cu excepția Profesorului, care va apărea după ce Billy face tratament și recuperare intensive într-un centru de sănătate mintală la Athens. Însă printre personalitățile lui Milligan există copii, fetițe, adolescenți, tineri, maturi. Fiecare dintre ei arată diferit și are o altă vârstă, conform spuselor și desenelor făcute de Billy, deși cu toții folosesc trupul și mintea lui Billy Milligan.

Repet, Mințile lui Billy Milligan nu este un roman, ci o carte document despre persoana reală Billy Milligan care suferea de personalitate multiplă.

Citind cartea, aproape că nu-ți vine să crezi că personalitățile din mintea lui Billy sunt niște alter-ego-uri ale lui și nu persoane separate. Mărturisesc că mă întâlnesc pentru prima dată cu o asemenea lectură și că pe mine m-a impresionat profund și m-a determinat să-mi pun multe întrebări în legătură cu psihicul nostru.
Biografia sa, așa cum i s-a spus lui Daniel Keyes de către diferitele personalități ale lui Billy, scoate în evidență diversele incidente din viața lui. Ne este arată presiunea imensă la care a fost supus când era copil și era înspăimântat de amenințarea cu moartea pe care o rostea mereu tatăl lui vitreg după ce abuza sexual de el. Când, în pragul adolescenței fiind, Billy nu a mai putut suporta teroarea sub care îl ținea soțul mamei lui de ani de zile și a vrut să se sinucidă, a apărut disocierea minții sale, iar Billy cel slab și neajutorat în fața abuzurilor a fost adormit mai mulți ani (acea parte din conștiință era adormită), celelalte personalități/părți ale sale preluând controlul și ieșind la lumină pe rând.

În situația delicată a violurilor, cele 10 personalități de bază, care nu știau la acea dată că trupul și mintea lui Billy erau locuite de 24 de persoane, află până la urmă ca autoarea agresiunilor era Adalana, o adolescentă lesbiană care-și dorea doar să fie iubită și să iubească. Ea nu apărea prea des în lumină și fura timp de la Ragen, în timp ce acesta era beat. Dincolo de cele 10 personalități, încep să iasă la lumină și altele, despre care Arthur, care era un fel de șef al celorlalți, știa, și pe care îi numea indezirabili, pentru că aveau comportament antisocial. Arthur, care stabilea regulile, nu le permitea acestora să preia controlul conștiinței și nici nu le vorbise celor zece despre ei. Astfel, indezirabilii furau timp pentru a ieși în lumină și a prelua controlul conștiinței, creând astfel anumite perioade de confuzie totală.

Repet, Mințile lui Billy Milligan nu este un roman, ci o carte document despre persoana reală Billy Milligan care suferea de personalitate multiplă.

În final cartea are un fel de epilog care descrie pe scurt ce s-a mai întâmplat cu Billy Milligan după ce seria de convorbiri cu Daniel Keyes s-a terminat. Billy a fost achitat de violuri dar parcursul vieții sale arată un om suferind, chinuit de unii medici, de unii judecători și de legile de-a dreptul ciudate din America. Acele legi lasă loc liber agresiunii psihice, și nu numai, asupra unor oameni fără puterea de a se apăra. Billy este mutat din centrul de la Athens unde a reușit să se vindece și să fuzioneze toate cele 23 de personalități într-una singură. Însă este mutat undeva unde totul arată ca la o închisoare, nu este liber să picteze și să facă tot ceea ce poate face ca hobby, iar abuzurile sunt frecvente. Drept consecință, mintea sa se disociază din nou, și după ce viața îi mai dă niște șuturi prin intermediul unei femei care pretinde că-l iubește și se mărită cu el ca să-i fure banii și să dispară, după niște ani buni, legea se modifică și îi permite lui Billy să revină acolo unde s-a reușit vindecarea sa în trecut. Numai că acum, el se află într-o stare mult mai gravă decât era când sosise aici prima oară.

Mi-ar fi plăcut să știu dacă s-a găsit vreun medic care să întrebe diversele personalități când s-au născut, unde, în ce secol, adică, și apoi să verifice dacă ele au existat cândva ca persoane reale. Cum pot să co-existe în același trup și aceeași minte personalități atât de diferite ca Ragen, tipul de soldat, Arthur, intelectualul și Christene, fetița de 3 ani care știe prea puține despre lume și viață? Oare teoria orientală a vieților anterioare și-ar putea găsi un suport? Sau probabil că intuiția conștientului colectiv știe ce spune în expresia "a fi (sau nu) în toate mințile"? Poate că mintea omenească este, de fapt, o sumă de personalități separate care se manifestă ca întreg.

Aflu tot din carte că echipe medicale au stabilit în studii pe mai mulți pacienți cu tulburare de personalitate multiplă că un același creier dă EEG-uri radical diferite când o personalitate sau alta iese la lumină. În acest caz, ce înseamnă această tulburare? Să fie ceva de genul posesiune psihică? Sunt acele personalități chiar părți diferite ale minții umane care în anumite condiții se pot disocia, ori sunt spirite din exterior (cum putea Arthur să citească ceea ce-l interesa când era în umbră, dacă trupul lui Billy se afla în spital și nu avea acces la nicio bibliotecă științifică?)? Dacă acele persoane sunt reale și co-există într-un alt loc în lume, ce se întâmplă cu ele când conștiința lor se manifestă în trupul lui Billy sau al altui astfel de pacient? Întrebări, întrebări fără răspuns....

....iar dacă niciun medic, fie din curiozitate medicală sau personală, nu și-a pus nicio altă întrebare în afară de cum să-l vindece pe Billy, înseamnă că ne este frică de necunoscut deși având pe mână un asemenea caz ar oferi o imensă perspectivă și oportunitate de a afla unele dintre marile misterele ale minții omenești.


Dacă ți-a plăcut, dă mai departe!

Identitati furate de Douglas Kennedy. Recenzie

Titlu - Identități furate
Titlul original - The big picture (apărută prima dată în 1997)
Autor - Douglas Kennedy
Traducerea - Mihaela Simona Mărculescu
Editura - Orizonturi+Sirius
Colecția - Literatură universală
Preţ - 13 lei, 408 pagini
Anul apariţiei - neprecizat
ISBN - 973-9342-51-5
Gen - aventura, crimă, thriller
Comercializată pe Libris

Acest prim roman de Douglas Kennedy tradus la noi, este un best seller internațional de mare și neașteptat succes. Se spune despre autor că poate rivaliza cu celebrul John Grisham. Eu nu am citit nimic de John Grisham, dar voi, cei care ați răsfoit cărțile lui, poate aveți o părere deja formată și puteți opina în cunoștință de cauză.
Dar să vedem ce ne propune Douglas Kennedy în cartea sa, care se poate achiziționa și online de pe site-ul libris.ro

[Atenție! Urmează spoilere!]
Ben Bradford este un avocat de pe Wall Street, care trăiește o viață confortabilă în Connecticut, cu soția și doi copii mici, dar se pare că se îndreaptă destul de devreme spre criza de la 40 de ani. El și-a dorit de mic copil să fie fotograf, are o colecție valoroasă de aparate foto vechi și rare, totuși simte că viața îl îndepărtează de la această dorință a sa.

Din amintirile lui Ben aflăm că de mic dorea să fie fotograf, dar atât la presiunile tatălui său cât și datorită neșansei, a trebuit să facă ceva ce nu-i plăcea deloc. În trecutul lui Ben există o femeie care i-a influențat cumva destinul. Kate Brymer fusese prietena lui în facultate și, la un moment dat, decid să petreacă un an la Paris. Ea își găsește rapid un loc de muncă, iar apoi îl părăsește pe Ben pentru șeful ei. Astfel, singur și fără loc de muncă, el trebuie să se întoarcă în țară și să accepte, învins, drumul de viață trasat de tatăl său.

Beth, soția lui, este o scriitoare frustrată, care se înstrăinează din ce în ce mai mult de el. Apoi Ben descoperă că ea are un amant, în mod ironic, un alt fotograf eșuat, și acceptă o confruntare cu bărbatul, Gary Summers, pe care Ben, în furia lui acumulată în timp, îl omoară. Ben caută să-și ascundă cu atenție crima, dispare și apoi preia identitatea victimei, încercând să-și construiască din detalii o moarte, aparent, accidentală și apoi să-și facă o nouă viață, necunoscută, într-un loc îndepărtat. În cazul lui Ben, aceasta are loc într-un oraș mic din Montana, iar viața lui este bogată în ironii ale sorții, de exemplu tardivul său succes ca fotograf. Iar până la urmă, va trebui să dispară din nou. [Aici se termină spoilerele!]

Cartea este convingătoare, plină de sensuri, de similitudini cu, probabil, multe dintre propriile noastre vieți. Romanul Identități furate abordează problematici delicate cum ar fi căsătoria și divorțul, identitatea, crima, pasiunea, visele, responsabilitatea și durerea. Fiecare dintre aceste teme lasă impresii de durată asupra cititorului și rezonează cu acesta.

Douglas Kennedy s-a născut la New York în 1955, ca fiu al unui broker de bursă. I-a plăcut să studieze istoria și, conform propriilor spuse, a considerat că acest hobby l-a făcut un bun romancier. La 22 de ani se mută la Dublin, unde învățase un an la Universitatea Trinity College și, după un scurt ocol prin teatru, a început să scrie și să publice cărți. Prima sa carte, o povestire despre călătoriile sale în Egipt, se numește Beyond the Pyramids/Dincolo de piramide. Kennedy este autorul a douăsprezece romane, printre care se numără și best seller-ul Identități furate.

Mai mult de 14 milioane de copii ale romanelor sale au fost vândute în întreaga lume, iar opera sa a fost tradusă în douăzeci și două de limbi. Cărțile lui Kennedy au adesea acțiunea în Europa. În noiembrie 2009, a primit primul "Mare Premiu al ziarului Figaro", acordat în Franța, pentru popularitatea romanelor sale.

Pentru alte recenziil
vă rog accesați pagina Recenzii cărți.


Dacă ți-a plăcut, dă mai departe!

Cabaret Biarritz de Jose C. Vales. Recenzie

Titlu - Cabaret Biarritz
Titlul original - Cabaret Biarritz
Autor - Jose C. Vales
Traducerea - Marin Mălaicu-Hondrari
Editura - TREI
Colecția - Fiction Connection
Preţ - 10 lei, 207 pagini
Anul apariţiei - 2017
ISBN - 978-606-719-818-8
Gen - policier, suspans
Comercializată pe Libris

La Paris, în 1938, Philippe Fourac este directorul și proprietarul La Fortune, o editura de cărți populare, care vizează în primul rând o audiență formată din femei bogate. Dușman al autorilor de avangardă, Fourac este constant în căutarea unor fapte și argumente cu aspect „sângeros și morbid“ care pot fi transformate, de o peniță bună, într-un roman de succes. Miet deja scria romane populare în epocă și acceptă oferta mutându-se imediat în sudul Franței, la Biarritz.

Așa s-a născut proiectul "Cabaret Biarritz". Fourac îi încredințează lui Miet ideea de a scrie un roman „serios, dar atractiv“ despre evenimentele dramatice care în vara anului 1925 au zguduit eleganta stațiune de lux Biarritz. Articolele de știri ale timpului publicate în La Petite Gironde vorbeau despre corpul unei tinere femei, găsită pe plajă, cu o gleznă blocată într-un inel de ancorare din port. Fata lucra la librăria Operclaritz și avea șaisprezece ani. Atârna cu fața în jos, goală, cu glezna prinsă de unul dintre inelele pe care pescarii le folosesc pentru a ancora bărcile. Un caz raportat de poliție în rândul incidentelor tragice, obișnuite după "o noapte de distracție în Côte Basque".

Ajuns la Biarritz, Miet ia interviuri prietenilor și cunoscuților victimei, apoi trece la dansatoarele de cabaret Les Sirenes, la turiștii bogați din Casino Bellevue, și la o serie aproape nesfârșită de conducători, bijutieri, aruncători de cuțite, artiști gay și alte personaje care avuseseră legătură cu femeia ucisă. Dar cu cât numărul declarațiilor crește, cu atât se îngroașă misterul.

Nu este ușor să identific ceea ce mi-a plăcut cel mai mult la această carte, pentru că sunt multe detalii și nuanțe pe care le-am savurat. Cu toate acestea, dacă trebuie să fac o alegere, acest lucru revine stilului autorului. Un stil de scriere care sună teatral, cum ziceam, care curge fără nici un efort. Este cea mai versatilă scriitură pe care am avut vreodată plăcerea de a o citi: uneori contondentă, alteori directă, de cele mai multe ori dulce și blândă, dar întotdeauna adaptată perfect la diferitele personaje care alcătuiesc o individualitate incredibil de clară și tangibilă.

Cabaret Biarritz este una dintre acele cărți pe care, dacă sunteți extrem de norocoși, o veți citi doar o singură dată în viață. Pentru că da, acest roman este ceva atât de special încât nu poate fi comparat cu ceea ce ați citit până acum. Scriitura este și ea specială, teatrală, de parcă vezi un actor ținând un monolog pe o scenă, inițial fără decor. Doamnelor și domnilor, luați loc și lăsați-vă purtați înapoi în timp. Veți investiga alături de autor Biarritz-ul efervescent al anilor '20, de care vă veți lăsa fascinat, și veți pătrunde în lumea pestriță, burghez provincială a stațiunii, dar și în cabarete, bordeluri de lux și restaurante șic.

Cabaret Biarritz de José C. Vales este o carte care vă va cuceri de la primele pagini și care vă va ține în suspans mai mult decât v-ați imagina. O recomand cu plăcere și vă provoc să spuneți în comentarii ce părere v-a lăsat această adevărată capodoperă literară.

José C. Vales (născut în 1965, la Zamora, Spania) este un scriitor spaniol și traducător de literatură engleză. A studiat la Salamanca și Madrid și a tradus numeroși autori englezi și americani, inclusiv Dickens, Trollope, Austen, Wilkie Collins, Defoe, Mary Shelley, Arnold Bennett, Eudora Welty, Stella Gibbons. Pentru cartea recenzată în acest articol a primit în 2015 Premiul Nadal.

Dacă ți-a plăcut, dă mai departe!

Mic dejun la Tiffany de Truman Capote. Recenzie

Titlu - Mic dejun la Tiffany
Titlul original - Breakfast at Tiffany's
Autor - Truman Capote
Traducerea - Constantin Popescu
Editura - Polirom
Colecția - Top 10
Preţ - 19 lei, 192 pagini
Anul apariţiei - 2012
ISBN - 978-973-46-3197-1
Gen - romance
Comercializată pe Libris

Când am pus în coș cărțile de la Libris la ultima mea comandă, prima dintre cărțile alese a fost această nuvelă de Truman Capote, Mic dejun la Tiffany. Văzusem mai demult filmul cu Audrey Hepburn în rolul principal, și nu mai țineam minte mare lucru, decât că, în amintirile mele, era un film alb negru, bine făcut. Acum eram mai mult decât curioasă să citesc cartea (din păcate, filmul se îndepărtează de la firul narativ al nuvelei; voi face într-un alt articol o comparație între carte și film) și țin să spun de la bun început că Mic dejun la Tiffany este printre foarte puținele cărți citite în 2018 pe nerăsuflate, într-o jumătate de zi în care doar în câteva pauze strict necesare mi-am luat ochii de pe ea.
Da, am citit cartea în prima zi de Crăciun, relaxată într-un fotoliu, cu picioarele pe caloriferul fierbinte, lângă o pisică. La fel ca Holly Golightly 😊

Nuvela lui Truman Capote datează din 1958. Iar povestea, localizată în New York-ul anului 1948, este spusă de un scriitor aspirant al cărui nume nu-l cunoaștem, și care a locuit o vreme în același bloc de apartamente ca și Holly Golightly, o tânără de 18-19 ani. El vede într-o zi, la un prieten, o fotografie cu o sculptură africană alături de un bărbat de culoare. Sculptura este a unei femei și aduce uimitor de mult cu fosta sa vecină, Holly. Posesorul pozei îi răspunde că bărbatul a fost fotografiat la el acasă, în Africa, și că venera acea statuetă, sugerând că a cunoscut-o pe femeia respectivă și că o prețuiește nespus.

Astfel, naratorul își amintește de zilele în care o cunoscuse pe frumoasa Holly, deși se îndoiește că fata ar fi ajuns vreodată în Africa. Dar acest lucru nu este exclus, din cauza problemelor pe care le-a avut înainte să dispară din viața mondenă new-yorkeză, datorită legăturilor ei cu un anume Salvatore Tomato. Holly este o fată de societate care găzduiește petreceri în apartamentul ei mic, aduce un șir de bărbați bogați, care o susțin financiar sau chiar sunt vrăjiți de felul ei de a fi. Observând că are un efect hipnotic asupra bărbaților, Holly își folosește atu-ul ca să ducă o viață de lux, seducând bărbați foarte bogați. Ca atare, nu are un loc de muncă ci trăiește doar prin socializarea cu bogătași care o duc la restaurante pretențioase și îi oferă bani și cadouri scumpe; ea speră să se căsătorească cu unul dintre ei și ajunge aproape să-și împlinească visul alături de un politician din Brazilia.

Potrivit lui Capote, care a dat un amplu interviu pentru revista Playboy după publicarea cărții, Golightly nu este o prostituată, ci o gheișă americană. Consultând niște surse am aflat, nu fără surprindere, că modelul pe care l-a luat Capote în creionarea personajului Holly a fost mama sa.

Naratorul, însă, nu face parte dintre sponsorii lui Holly, ci este un fel de prieten, cu toate că se atașează de ea la un moment dat și o ajută când dă de bucluc. Tânăra își păstrează secretele, nimeni neștiind despre ea de unde vine și cine este de fapt. Se preface o copilăroasă, acest aspect fiind una dintre armele ei de seducție. Blondă, fragilă, ingenuă, misterioasă și, aparent, inocentă, Holly frânge inimi și stoarce buzunare altminteri doldora de bani. Deși mereu e înconjurată de lume, în realitate este o singuratică și o nefericită. E o fugară. Fuge de soțul cu care s-a cununat prea devreme, apoi fuge când ar trebui să dea socoteală pentru legăturile sale cu un cap mafiot.

O existență aventuroasă, colorată, luxoasă, dar care inevitabil are și o cealaltă față a monedei. Holly e un personaj complex, nevrotic, care fuge de o realitate inconfortabilă. Anul în care se desfășoară acțiunea nu este ales întâmplător. Războiul s-a terminat, iar ea este derutată, ca, de altfel, întreaga Americă a acelor ani. Ea este o versiune feminină a lui Holden Caulfield (De veghe în lanul de secară - J.D. Salinger), adolescentul dezorientat, psihotic, simbol al generației americane de după război, căutându-și identitatea într-o lume care a făcut implozie.

Dar nuvela este superbă, fără stângăcii, fără cusur, ori are doar cusururile propriilor noastre prejudecăți. O poveste captivantă despre un destin trist, dacă te gândești că Holly își vede spulberate toate visele din cauza naivității ei. De citit, de savurat, de văzut și filmul și de comparat.

Lectură plăcută!

Dacă ți-a plăcut, dă mai departe!

Moartea la Deptford de Anthony Burgess. Recenzie

Titlu - Moartea la Deptford
Titlul original - A dead man in Deptford
Autor - Anthony Burgess
Traducerea - George Volceanov
Editura - Humanitas
Colecția - raftul Denisei
Preţ - cca 8 lei, 328 pagini
Anul apariţiei - 2015
ISBN - 978-973-689-991-1
Gen - biografie ficționalizată, roman istoric
Comercializată pe Libris

Înainte de a face recenzia cărții Moartea la Deptford cred că se cuvine să amintesc cititorilor că scriitorul Anthony Burgess (1917 - 1993) a fost un romancier britanic, al cărui cel mai celebru roman, distopia Portocala mecanică, a fost ecranizat în 1971 într-un film de mare succes la vremea sa. Burgess a scris peste 50 de romane, iar Moartea la Deptford este ultimul, scris și publicat în anul trecerii sale în neființă. În romanele sale, Burgess combină ingeniozitatea lingvistică și erudiția plină de înțelepciune cu situații neobișnuite și satiră socială ascuțită. Deși viziunea sa asupra societății moderne este una pesimistă, ficțiunea lui are multe tușe comice.

Într-o poveste îndrăzneață prin istorie, teologie, sex, limbaj și spionaj, Anthony Burgess scrie un thriller literar realist, dezarmant, cu un erou principal care nu e altul decât Christopher Marlowe, dramaturgul contemporan cu Shakespeare și rival literar al acestuia. Burgess a fost fascinat de personalitatea lui Marlowe și, bazându-se pe biografia dramaturgului, pe evenimente reale, dar și pe speculații, autorul întrețese o serie întreagă de posibilități istorice și plauzibilități cu fapte reale creând un personaj fictiv cu rădăcini în istoria adevărată.

Povestea din Moartea la Deptford se împarte în trei părți; mai întâi Burgess aduce în fața cititorului studenția lui Marlowe, apoi anii în care devine celebru cu piesele sale la Londra, și în final ultimele sale zile trăite la Westminster inclusiv complotul pus la cale pentru a fi ucis la 29 de ani. Romanul este scris din perspectiva unui povestitor, care în roman nu este autorul, ci un alt personaj, Jack Wilson, un actor care în tinerețe a jucat roluri de femei (în epoca elisabetană era înjositor ca femeile să fie actrițe, iar rolurile feminine erau interpretate de către cei mai tineri actori ai unei trupe) în piesele lui Shakespeare și astfel l-a cunoscut și pe Marlowe. Limbajul folosit de Burgess în roman este adaptat stilului elisabetan.

Cartea începe cu momentul în care Marlowe devine absolvent al King’s School din Canterbury-ul natal, după care începe să se implice în politică și religie, o combinație la modă în acele vremuri. Însă poziția pe care o adoptă îl târăște în scandaluri, de care scapă oarecum, mai ales după ce are acces la societatea teatrală londoneză. Aici, naratorul Jack Wilson, care juca rolul personajului feminin Bel-Imperia din piesa Tragedia Spaniolă de Thomas Kyd (în paranteză fie spus, această piesă a stat la baza capodoperei shakespeariene Hamlet, ba chiar este un plagiat al ei, dacă-mi permiteți să spun așa) îl vede pentru prima oară pe Kit Marlowe.

În continuare, cartea surprinde fidel atmosfera Angliei elisabetane, detaliind lumea scenei, și nu numai, din acea perioadă de înflorire culturală fără precedent în istoria ei de până atunci. În contextul actoricesc descris într-o paranteză de mai sus, este evident că viața personală a multor dramaturgi și actori celebri din acea vreme era pigmentată de anumite picanterii care nu scapă de penița maestrului Burgess. Homosexualitatea lui Marlowe, ca și a lui Shakespeare, de altfel, este reflectată în roman, alături de o viziune a moralei restrictive a societății, ca o ciocnire de idei între iraționalitatea creștină și erudiția greco-latină. Romanul este plin de imaginile contradictorii ale puritanismului englez, cu moravuri care mai de care mai deșucheate, cu violență, mizerie umană, cruzime sau lipsă de scrupule.

Deși istoria nu spune prea multe despre aceasta, Burgess îl pune pe Marlowe în situația de a face și spionaj pentru regina protestantă Elisabeta I, care în timpul domniei sale a apărat Anglia de amenințările catolice din partea Franței, Spaniei și Scoției.  Anthony Burgess își conduce tânărul dramaturg de-a lungul Canalului Mânecii și până la misiunile din Highlands, pentru a contracara intrigile uzurpatorilor tronului Elisabetei. De-a lungul drumului, Marlowe învață să fumeze de la Sir Walter Raleigh, îl ajută pe Shakespeare să înceapă pe Henry VI, și încă mai găsește timp să-și scrie piesele în timp ce dobândea faimă și avere.

Dar într-o noapte, într-o tavernă sordidă, este pus în aplicare un complot și tânărul Kit e ucis. Cine l-a ucis, nu se știe nici astăzi. Or fi fost serviciile, rivalii literari, iubiții părăsiți, sau o fi fost o simplă întâmplare care s-a terminat tragic? Nimeni nu are un răspuns.

Burgess stăpânește cu măiestrie acțiunea romanului și aduce în fața cititorului nuanțele lingvistice și ficționale ale vieții acestui dramaturg plin de strălucire, reflectând și cruzimea unei epoci terifiante, dar de glorie postumă. Moartea la Deptford e o carte care strălucește de spiritualitate și umor, un tribut adus de un mare scriitor englez geniului care a fost Cristopher Marlowe.

Dacă ți-a plăcut, dă mai departe!