Ziua in care la capatul celalalt al iubirii n-a mai fost nimeni, de Ioana Chicet-Macoveiciuc. Recenzie.

Titlu - Ziua în care la capătul celălalt al iubirii n-a mai fost nimeni
Autor - Ioana Chicet-Macoveiciuc
Editura - Univers
Preţ - 34,90 / 235 pagini
Anul apariţiei - 2017
ISBN - 978‐606‐771‐101‐1

Am citit această carte în două zile. Este a doua carte pe care o citesc pe nerăsuflate, curioasă de a afla ce se întâmplă mai departe, deși unele lucruri erau previzibile, dar altele nu. Ziua în care la capătul celălalt al iubirii n-a mai fost nimeni este un roman de dragoste, totuși roman e mult spus, pentru că după canoanele literaturii, nu corespunde întrutotul unui roman, în afară de lungimea scrierii și de secvența mare de timp în care se desfășoară acțiunea. Textul acesta lung, după cum îl descrie însăși autoarea, este doar despre viață și iubire, despre viața Oanei și a celor din jurul ei, până într-o zi, când la capătul celălalt al iubirii nu mai era nimeni de niște ani.

N-am văzut niciun context social, niciun fundal al poveștii Oanei, ci doar câteva mențiuni necesare textului. Cartea începe în tinerețea Oanei, după terminarea facultății, probabil spre sfârșitul anilor '90, când încă mai locuia în căminul studențesc. Ea este o fată cuminte, liniștită, care preferă o plimbare în parc sau o după amiază în compania unei cărți bune decât să stea în zgomotul și hărmălaia de la club. Și totuși cea mai bună prietenă a ei, temperamentala Lola, este exact opusul. Dar pentru că sunt prietene, Oana merge cu Lola la club, de fiecare dată. După idila cu un tip care o părăsește cu prima ocazie, Oana îl cunoaște în club pe Andrei. Pentru ea se naște o iubire imensă, cu fluturi în stomac la fiecare întâlnire. Se mută la el în scurt timp, în casa domnului Emil, unde Andrei locuia cu chirie.

Însă Andrei este un tip tăcut, calm, răbdător, care ascunde multe secrete. Față de el, Oana e exuberantă și vorbăreață. Periodic, diferențele dintre ei îi determină să se certe, dar nu pot sta mai mult de două zile unul fără celălalt și se împacă. După aproape un an, timp în care Oana a neglijat-o pe Lola (mi s-a părut puțin expediată această parte a prieteniei profunde dintre ele), se întâmplă ceva și relația se rupe. Fără explicații din partea lui Andrei. Cu sufletul spart în bucăți, Oana merge mai departe prin viață, sperând că timpul va vindeca rana, dar amintirea lui Andrei și iubirea pe care i-a purtat-o n-o lasă să trăiască normal. Se simte moartă pe dinăuntru, deși i se întâmplă lucruri frumoase, ca un bonus al sorții. Și, când credea că a reușit să uite trecutul și să meargă mai departe, Andrei apare brusc, și odată cu el, năvălește prin toți porii trupului Oanei pasiunea reaprinsă.

În romanul Ziua în care la capătul celălalt al iubirii n-a mai fost nimeni totul este scris prin prisma a ceea ce crede, simte și vede Oana. Ea este personajul cel mai complex, celelalte sunt doar schițate, mai mult sau mai puțin. Oana nu află niciodată răspunsul la frământarea ei interioară, dacă Andrei a iubit-o. Există la un moment dat un soi de explicație pentru despărțirea lor din tinerețe, dar e mai mult o dezvăluire a secretelor vieții lui, o justificare a indiferenței afișate atunci, decât un mod de a-i spune te iubesc.

Capitolele de final par (dez)lipite cumva, de restul cărții. Pentru că există o zi în care la capătul celălalt al iubirii n-a mai fost nimeni, iar după această zi nimic nu mai avea importanță și cartea se putea încheia așa. Totuși Ioana Chicet-Macoveiciuc a forțat finișul și a făcut ca soarele să apară din nou în viața Oanei. O Oană matură, fericită, vindecată de iubirea obsesivă care poate n-a fost decât în mintea ei, o Oană rămasă întreagă, lângă cei care o iubeau cu adevărat și pentru care a meritat să devină alt om.

Romanul place, prinde la public, în special la cel feminin, căruia i se adresează. Fiecare femeie se regăsește cumva în carte. Iubirea Oanei pentru Andrei e acea iubire pe care cu toatele am simțit-o la un moment dat, e unică, e pasiunea însăși. Frământările ei sunt ale noastre, întrebările ei au fost și ale noastre, trăirile ei le-am trăit și multe dintre noi, aievea. Însă spre deosebire de Oana din roman, Oanele cuminți din viață n-au întotdeauna parte de fericirea descrisă, dimpotrivă, Lolele de lângă noi trag întotdeauna lozul câștigător. Mi-ar fi plăcut ca Lola din carte, temperamentala, frivola și nonconformista Lola, aceea care o susține necondiționat pe Oana până la capăt și rămâne fidelă prieteniei lor, să fie ceva mai pe larg creionată în această carte, care, până la urmă, are un singur personaj principal: sufletul de femeie.

Dacă ați citit cartea, mi-ar plăcea să comentăm împreună despre ea.

Mulțumesc editurii Univers pentru oportunitatea de a citi acest best-seller și de a scrie această recenzie pentru voi.

Dacă ți-a plăcut, dă mai departe!

Dragostea e capcana diavolului de Hande Altayli. Recenzie

Titlu - Dragostea e capcana diavolului
Titlul original - Așka șeitan karîșîr
Autor - Hande Altaylî
Traducerea - Emilia Comănici
Editura - Univers
Colecția - Globus
Preţ - 14 lei, 192 pagini
Anul apariţiei - 2010
ISBN - 978-99931-13-19-5

Când am văzut pe site-ul editurii Univers cartea autoarei Hande Altaylî mi-am dorit s-o pun în coș pentru că bănuiam că avea să-mi placă. N-am citit mulți autori turci, însă cred că au un talent înnăscut pentru a scrie, pentru a țese povești credibile, chiar dacă scenariștii serialelor turcești de la tv mai lungesc intriga din diverse motive, plictisind telespectatorul și derapând în derizoriu acțiunea.

Dar la o carte așa ceva nu se întâmplă. Cartea este întotdeauna fascinantă, bună, fluidă, cu un subiect care nu se poate să nu te captiveze. La fel este și Dragostea e capcana diavolului, o carte bine scrisă - și bine tradusă! felicitări Emiliei Comănici și redactorilor Univers - cu un subiect surprinzător de occidental pentru gusturile orientale, care rezonează mai mult cu obiceiuri vechi de zeci sau chiar sute de ani decât cu stilul foarte liberal de gândire european, cel puțin în ceea ce privește viața de cuplu. Cu toate acestea Hande Altaylî face unele concesii tradițiilor poporului căruia îi aparține și consideră iubirea dintre un bărbat și o femeie un păcat, mai ales dacă el este căsătorit.

Așadar, Aslî, eroina romanului Dragostea e capcana diavolului, este o femeie de 33 de ani care a trecut printr-o mare și unică iubire cu niște ani în urmă. Omer, bărbatul de care a fost îndrăgostită până la obsesie, era însurat și era amantul mătușii ei, Julide. Însă după ce Julide trece la cele veșnice, Omer, care se simțise atras inexplicabil de tânăra, pe atunci, nepoată a iubitei lui, o seduce cu ușurința unui bărbat foarte versat și experimentat într-ale amorului. Aslî nu se poate nici ea împotrivi simțurilor năvalnice care o copleșesc. Iubirea lor crește și evoluează, dar într-o zi Omer dispare fără o vorbă.

Aslî se rupe de trecut, se mută, pleacă la alt job și vrea să scape de amintirea lui și de durerea despărțirii căutând alți parteneri. Ariciul, apoi Sinan, o iubesc pe Aslî dar inima ei nu-și mai aparține și de fiecare dată rupe relația pentru că nu se regăsește în ea. Omer o caută și dă peste două dintre prietenele ei, Zerrin și Nalan. Nalan acceptă la un moment dat să-i furnizeze informații despre Aslî și el o urmărește, fără ca ea să afle. Pe de altă parte, și el o iubește nespus de mult, dar vrea s-o uite și să-și vadă de viață, însă divorțează, apoi se recăsătorește cu o altă femeie pe care o părăsește după 3 luni, dându-și seama că n-o să scape niciodată de iubirea nutrită pentru Aslî.

Aparent întâmplător, după șapte ani de la despărțirea lor, cei doi se reîntâlnesc și acum Omer este liber. Viața le oferă amândurora o a doua șansă. Oare vor ști cei doi s-o fructifice și să împlinească această iubire fascinantă de ambele părți? Finalul este neprevăzut și vă las să-l descoperiți singuri.

Colateral, m-a amuzat personajul Ali Kerim, șeful idiot al lui Aslî, care are o relație amoroasă cu Nalan, mi-a plăcut stilul foarte bine strunit al autoarei Hande Altaylî, care nu se pierde în detalii și conduce perfect acțiunea romanului, am citit cartea Dragostea e capcana diavolului ca pe apă, cum se spune, și mi-a plăcut mult, mai mult decât orice serial turcesc bun.

Dacă vă plac serialele turcești, cu siguranță o să vă placă și Dragostea e capcana diavolului de Hande Altaylî. Un roman de dragoste, unde personajele principale trăiesc iubirea vieții lor, în tumultul marelui oraș Istanbul, la granița dintre interdicțiile tradițiilor turce și libertatea oferită de gândirea occidentală.

Mulțumesc editurii Univers pentru oportunitatea de a citi acest roman. Cartea se poate comanda direct de pe site-ul editurii sau de pe site-urile partenere.


Dacă ți-a plăcut, dă mai departe!

Pentru alte articole de același gen vă rog accesați pagina Recenzii cărți.

Barbatii inteligenti NU au nevoie de amante

Titlu - Bărbaţii inteligenţi NU au nevoie de amante
Autor - Andrei Vulpescu
Editura - A. V. Personal
De cumpărat la Librăria Bookzone
Preţ - 39 lei, 312 pagini
Anul apariţiei - 2016


Mărturisesc că după primele pagini din carte am fost intrigată. Pusă în starea de a gândi. De a mă gândi (pe mine însămi), de a compara stările mele proprii vizavi de iubire şi mi-am zis, dom'ne, Vulpescu ăsta, are şi n-are dreptate. Ia să vedem, mai încolo, ce zice? Şi am continuat sa citesc, iar dumnealui a continuat să mă pună pe gânduri, şi am terminat de citit cartea şi mi-am zis: dom'ne, Vulpescu ăsta, până la urmă are şi n-are dreptate.

Uneori m-am regăsit în ceea ce a scris dânsul şi-am aflat răspunsuri la propriile mele întrebări despre viaţă, alteori i-am înţeles punctul de vedere, iar în câteva rânduri nu l-am aprobat. Dar aşa cum e viaţa, suntem şi noi. Aşa este şi cartea aceasta, o sumă de stări, de crâmpeie de experienţă omenească aşternută pe hârtie, nud şi crud, pentru că viaţa trebuie luată ca atare, nu cu artificii şi cu politeţuri inutile, că nici ea nu te menajează, la o adică.

Cartea e şi nu e despre amante, însă cu siguranţă e despre iubire. Iar "iubirea are nevoie de rutină... Oooops, oare ăsta să fie motivul pentru care atâţia oameni fug de rutină? Pentru că de fapt, fug de iubire? Este o variantă." De cine fug bărbaţii? De femeia cicălitoare, "un soi de Monica Tatoiu a comportamentelor umane - doar ea le ştie pe toate." Dincolo de femeile astea doritoare de un sclav lângă ele pe care să-l poată controla, sunt femeile inteligente care, zice autorul, nu sunt înşelate de către bărbaţi, de către bărbaţii inteligenţi care nu au nevoie de amante. Pentru că, în fond, fiecare atrage ceea ce gândeşte.

În finalul cărţii sale Andrei Vulpescu ne propune un exerciţiu de sinceritate. Fiecare dintre noi să ne întrebăm cum îi vedem pe cei din sexul opus, şi cum îi caracterizăm pe cei din acelaşi sex cu noi? Răspunsurile reprezintă ceea ce atragem în viaţă, respectiv felul în care ne comportăm într-o relaţie. Și cel puțin în ceea ce mă privește, exercițiul s-a dovedit a fi surprinzător de exact, în special în a doua parte, acolo unde judecând alte femei, de fapt îmi puneam în față oglinda, fără să văd că eu și numai eu mă oglindeam în ea.

"Mi-e greu să cred că un bărbat care crede că femeile sunt curve, a atras de altceva decât curve; aşa cum mi-e greu să cred că o femeie care crede că bărbaţii sunt porci a atras în viaţa ei bărbaţi iubitori şi corecţi." La urma urmei, totul depinde de percepţie, "de propria construcţie mentală" iar "decizia vă aparţine ... întotdeauna. Nu degeaba spun unii că eşti ceea ce gândeşti."

Iar eu adaug că suntem și ceea ce citim :)



Dacă ți-a plăcut, dă mai departe!

Pentru ce le iubesc...

Pentru ca au blanita fina si curata mereu, pentru ca torc, pentru ca mai intai mangaie cu capsorul mana care le pune farfuria cu mancare, si apoi baga boticul in amestecul cu carnita, pentru ca se suie in liliac, sa-mi atraga atentia ca vor in casa, pentru ca dorm la picioarele mele, pentru ca nu mint si nu tradeaza, pentru ca ma iubesc neconditionat, chiar si atunci cand le cert, pentru ca apar la usa inainte sa apuc sa ma descalt, de fiecare data cand vin din oras, dupa care mi se incurca printre picioare si asteapta sa le dau pliculetul de Schesir, pentru ca imi vorbesc pe limba lor pisiceasca, sau cu ochisorii verzi si sclipitori, pentru ca ma asteapta sa le scot de sub pat ghemotocul zvârlit in joaca, pentru ca sunt mai sincere decat adevaratii vorbitori si ganditori, pentru ca au un suflet de copil, pentru ca se ridica in doua lăbuţe şi aşteaptă sa le iau in brate, pentru ca uneori imi ling usurel picioarele, pentru ca daca plec mai multe zile, nu se dezlipesc de pe hainele mele uitate pe pat, pentru ca imi aduc ca pe un trofeu cu dedicatie, soarecele prins in cine stie ce subsol, pentru ca ma urmeaza la fel ca niste câini credinciosi cand ies la plimbare in jurul blocului, ca o trena de subrete tacticoase si tacute, pentru ca adorm cu capsorul in palma mea.

Sa ma ierte semenii mei, dar in afara de mama, nu cred ca stie altcineva decat ele, animalele de casă, să iubeasca in felul asta oamenii impreuna cu care vietuiesc.

Adevarul

Mi-a placut mult acest articol gasit mai demult pe un alt blog. Exprima niste adevaruri esentiale, dar oarecum esoterice, pe care eu le-am aflat de acolo, din lumea celor obisnuiti cu spiritualitatea, cu ocultismul, cu magia, daca vreti. L-am preluat pentru ca mi se pare ca are in el un mesaj puternic, desi nu foarte usor de indeplinit. Are in el o forta speciala, o putere de atractie si de transformare. Asa simt eu, si imi face o deosebita placere sa il impartasesc cu voi, chiar daca nu-mi apartine.

Despre adevar

28 Septembrie 2006

Adevarul este intotdeauna pur

Adevarul este intotdeauna pur, direct, detasat de toate. El are o frumusete deosebita, deoarece este esenta vietii, a existentei, a naturii. Nimeni nu minte, cu exceptia omului. O tufa de trandafiri nu poate minti. Ea trebuie sa produca trandafiri; din ea nu pot iesi galbenele, ea nu poate insela. Ii este imposibil sa fie altfel decit este. Intreaga existenta, cu exceptia omului, traieste in adevar. Adevarul este religia intregii existente; numai fiinta umana face exceptie. Dar in clipa in care omul se hotaraste sa devina o parte a existentei, adevarul devine religia sa. Aceasta este cea mai mare revolutie care i se poate intimpla oricarei fiinte. Acesta este momentul de glorie.

Voi nu vedeti lumea asa cum este, o vedeti asa cum va obliga mintea voastra sa o percepeti. Si acest lucru il puteti constata pretutindeni. Oamenii sunt conditionati in cele mai diverse feluri, iar mintea nu este nimic altceva decit conditionare. Ei privesc lucrurile conform prejudecatilor pe care le au; acestea au o anumita
culoare. Facem distinctii, consideram o fiinta superioara si alta inferioara, consideram ca barbatul este mai puternic iar femeia mai slaba si ii diferentiem pe oameni in functie de inteligenta lor... Unele rase au sustinut ca sunt poporul ales al lui Dumnezeu. Fiecare religie pretinde ca scriptura ei este scrisa de Dumnezeu insusi.
Toate aceste lucruri constituie, strat peste strat, mintea voastra. Pina cind nu veti fi in stare sa lasati intreaga minte deoparte si sa priviti lumea direct, imediat, prin intermediul constiintei, nu veti fi niciodata capabili sa vedeti adevarul. Cel mai mare act de curaj este acela de a renunta la minte. Cel mai curajos om este acela care priveste lumea asa cum este ea, fara ca intre aceasta si el sa se interpuna mintea. Lumea este cu totul altfel, neasemuit de frumoasa. Nu mai exista nimic inferior sau superior, nu mai exista nici o deosebire. Si inca ceva...Adevarul are un nume.

Numele adevarului este IUBIRE, in forma ei cea mai pura...

sursa http://www.jurnale.ro/despre_adevar-e5587-25582.html

Mandrie si prejudecata

Nu, nu despre roman voi scrie, ci despre ceva ce mi-a venit in minte in urma unei lectii deschise la care am participat astazi.

Profesoara prezentase o scena din ecranizarea romanului de Jane Austen si incerca sa le sugereze elevilor ca una dintre eroine se casatoreste cu un barbat oarecare doar pentru averea lui, pentru ca-i oferea un camin si nu din iubire. Dar dialogul dintre eroina si prietena ei care nu o intelege, era foarte clar: nu avea bani, evident nu avea un serviciu, in secolul 18 femeile nu munceau, era fata batrana la cei 27 de ani, si era singurul barbat care o ceruse.

Deja devenise o povara pentru parinti si era cazul sa plece de pe capul lor, chiar daca pretendentul nu era barbatul visurilor sale. Si totusi profesoara insista asupra acestui aspect, material, si a lipsei iubirii.

Dar poate ca in secolul 21 este firesc ca doi oameni, care isi castiga painea si au un serviciu, sa se ia din iubire. Insa intr-un secol in care femeia nu avea scoala si nu era de conceput ca ar putea munci, intr-un secol in care femeia era o anexa a barbatului, nu era perfect normal ca o casatorie sa fie de fapt un fel de afacere: eu iti ofer casa si bani, tu-mi faci menajul si copiii ?

Asa ca, extrapoland ideea, incep sa ma indoiesc serios ca tinerele din ziua de azi, care umbla dupa babalâci plini de bani, sunt moderne. Ba din contra, au o gandire Victoriana, atata vreme cat ele nu concep sa munceasca pentru a-si castiga existenta, ci doar sa fie niste obiecte frumoase la bratul sotilor lor, sa le faca eventual un copil, doi, si sa suporte fara sa cracneasca viata de desfrau pe care toti barbatii (ultra)bogati o duc.

Ca unele se mai schimba si incep sa castige banii lor, si apoi se desprind de cel care le-a oferit protectie - ce cuvant alunecos :o si incep sa devina femei moderne cu adevarat, asta e o alta poveste, nu? :)