Drumul spre Ierusalim de Jan Guillou. Recenzie

Titlu - Drumul spre Ierusalim
Titlul original - Vägen till Jerusalem, Suedia, 1998
Autor - Jan Guillou
Traducerea - Dan Ciobanu
Editura - Univers
Preţ - 44 lei (pe site-ul editurii), 352 pagini
Anul apariţiei - 2012
ISBN - 978-99931-13-59-1
Gen - aventură, ficțiune istorică

Când am văzut cartea la editura Univers, sincer, mi-am dorit s-o citesc. Mă interesează epoca templierilor și mă atrag anumite secrete pe care se spune că le-ar fi deținut. Deși cartea nu se referă la ele, ci la cu totul altceva, și bănuiam asta, am început-o prima din teancul cumpărat prin primăvară, dar îndatoririle de serviciu m-au împiedicat s-o continui până la capăt. Acum am reluat-o și i-am savurat povestea.

Drumul spre Ierusalim a lui Jan Guillou face parte dintr-o trilogie și este prima carte a ei. Trilogia tratează povestea a doi îndrăgostiți pe fondul social și istoric al naționalismului suedez, într-o perioadă de frământări socio-politice largi, în urma cărora, pe plan local, apare statul suedez. Bogat, profund și cu detalii în ceea ce privește cultura, stilul de viață și coloratura politică a timpului, Drumul spre Ierusalim este o mare piesă de ficțiune istorică cu acțiune și personaje bine dezvoltate. Este, de asemenea, o poveste a iubirii neobosite dintre două suflete nevinovate, care sunt separate de gelozia și trădarea unei rude, timp de 20 de ani, condamnate la încercări impuse de alții pentru că au iubit. Deși viața lor este dură și vreme îndelungată nu mai știu nimic unul de celălalt, ei continuă să spere și, în cele din urmă, se reunesc. Drumul spre Ierusalim ajunge cu dezvoltarea poveștii până când între cei doi se interpune destinul și o distanță care face imposibilă comunicarea.

[Atenție! Urmează spoilere!] Născut în 1150 într-o familie nobilă din Regatul Götaland de Vest, tânărul Arn Magnusson este marcat de un eveniment miraculos. Când băiatul se recuperează în mod inexplicabil datorită rugăciunilor unor călugări, după ce a căzut de pe parapetul casei sale strămoșești, mama lui, Sigrid, promite cerului că dacă Arn va trăi, îl va dedica lui Dumnezeu. Astfel, Arn, fiul cel de-al doilea-născut al nobilului Magnus Folkesson, își va trăi viața în slujba lui Dumnezeu trimis de familia sa pentru a face o lucrare sfântă și pentru a se pregăti să devină un om al bisericii.

La mănăstirea Varnhem, Arn vine sub tutela părintelui Henri, un călugăr cistercian dedicat educației elevului său aristocratic. Cu toate acestea, gramatica, latina, matematica și logica nu sunt singurele lecții: fratele Guilbert, fierarul mănăstirii și fost cavaler al Templului, îl pregătește pe Arn într-un antrenament foarte diferit. Observând talentul extraordinar al băiatului în a mânui sabia și arcul, părintele Henri, încrezându-se în voia lui Dumnezeu, îl trimite pe tânărul neobișnuit cu lumea de afară, înapoi acasă, pentru a împlini un destin pe care Henri simte că se află dincolo de zidurile mănăstirii.

Acasă, Arn găsește că obiceiurile sale monahale sunt în contradicție cu modul de viață al clanului său. Cu toate acestea, familia lui descoperă în curând că Arn a învățat mai mult decât poezia și munca și se dovedește util într-un moment cheie al poveștii. Uciderea unui rege a adus vestul Götalandului într-un vârtej de intrigi, iar complotiști din Est și Vest se luptă pentru putere. La scurt timp după ce își arată calitățile de luptător, Arn o întâlnește pe minunata Cecelia, de care se îndrăgostește. Înainte de căsătorie, nobilul tânăr și naiv face o greșeală, iar Cecelia o comite pe cea de-a doua, care le va fi fatală. Fata stătea la o mănăstire și îi mărturisește iubirea ei ca și faptul că a rămas însărcinată, Katarinei, sora ei, fără să știe că aceasta râvnea la inima lui Arn de mai multă vreme.

Katarina, orbită de gelozie, se duce și o pârăște maicii starețe mărturisind inclusiv că și ea a păcătuit cu Arn, mai demult. Stareța, uluită de cele auzite, îi scrie episcopului să ia măsurile ce se cuvin. Astfel, Cecelia și Arn sunt condamnați, pentru că s-au iubit înainte de căsătorie, la o jumătate de viață (20 de ani) de penitență. Cecelia - la mănăstire (unde după ce naște un băiat care-i va fi luat, va fi pedepsită crunt de maica stareță), iar Arn, într-un război străin în Țara Sfântă, pentru a lupta împotriva lui Saladin, în cruciade. [Aici se termină spoilerele!]

Această carte are precizie istorică, iar Guillou ne ajută să înțelegem viața în țările nordice, în special schimbarea relațiilor dintre clanuri, rolul bisericii și politica generală a timpului. Jan Guillou este un autor versat, care poate picta lumea cu cuvintele sale, care te transportă într-o lume a iubirii, trădării, durerii, păcatului și spiritualității. Dacă ești un cititor care are un interes în istorie, recomand această carte care spune o poveste foarte complexă. Subiectul se filtrează prin ochii lui Arn, dar perspectiva romanului e mai largă de atât. Drumul spre Ierusalim dezvăluie o lume medievală uneori sumbră, ascunsă, saturată de credință religioasă, plină de minuni și intrigi politice complexe, cu descrieri minuțioase și cu o îndemânare de a manipula cititorul contemporan să aștepte cu nerăbdare următorul volum al trilogiei.

Dacă ți-a plăcut, dă mai departe!

Asasinarea arhiducelui de Greg King si Sue Woolmans. Recenzie

Titlu - Asasinarea arhiducelui
Titlul original - The Assassination of the Archduke - Sarajevo 1914 and the Romance that Changed the World (prima apariție New-York, 2013)
Autori - Greg King și Sue Woolmans
Traducerea - Mihaela Sofonea
Editura - Corint
Preţ - 30 lei, 474 pagini
Anul apariţiei - 2017
ISBN - 9786067931372
Gen - istorie, biografii
Comercializată pe Libris

Asasinarea arhiducelui de Greg King și Sue Woolmans nu este o carte de ficțiune, ci un document istoric amplu, istorisit pe înțelesul tuturor.
Viața poate fi imprevizibilă și este adesea presărată cu ironie amară. Luați în considerare cursul incredibil și teribil al celor doi frați Ernst și Max, născuți în luxul familiei imperiale austro-ungare: tatăl lor a fost alături de tronul imperial, iar cei doi au sfârșit în lagărul de concentrare de la Dachau. Soarta lor este, însă, aspectul cel mai șocant, strâns legată de un episod mult mai violent și mai plin de forță istorică al Europei: declinul și distrugerea Austro-Ungariei, anunțată de asasinarea tatălui lor, arhiducele Ferdinand. Pentru că dacă la prima vedere, totul pare a fi doar un asasinat politic, lărgindu-ne percepția, vedem cum acest act a schimbat soarta omenirii și a cauzat niște reacții în lanț: Primul Război Mondial, criza financiară, Al Doilea Război Mondial, Războiul Rece și evenimentele zilelor noastre. Dacă Ferdinand nu ar fi fost omorât, poate că prea puțin din toate acestea ar mai fi fost așa, iar fața lumii ar fi avut o altă coloratură.

Asasinarea arhiducelui aduce la lumină fapte mai puțin cunoscute de marele public și dezvăluie povestea umană a lui Ferdinand, din copilărie și până la căsătoria sa problematică cu contesa Chotek, problemele lor de la curtea imperială austriacă, momentele lor de fericire la Konopischt, moartea lor la Sarajevo și soarta copiilor lor, în jurul cărora o lume întreagă s-a dezlănțuit.
Arhiducele Ferdinand nu trebuia să fie împărat, dar moartea vărului său, prințul moștenitor Rudolf și abdicarea de la tron a propriului său tată, l-au transformat în singurul moștenitor al tronului imperial. Încă de la început, împăratului Franz Joseph I nu i-a plăcut de arhiducele Ferdinand. Iar relația lor a devenit și mai complicată atunci când Ferdinand a ales de soție o femeie care nu putea fi niciodată împărăteasă, Sophie Chotek, contesă de Hohenberg.

Sophie provenea dintr-o familie aristocratică veche, avea zeci de strămoși iluștri, era foarte educată, vorbea câteva limbi străine, juca tenis și se pricepea la politică datorită tatălui ei care fusese mereu în apropierea curții imperiale. Dar ea avea un mare defect: nu era bogată, dimpotrivă, familia ei trăia modest, nu-și permiteau decât servitorii de strictă necesitate și călătorea adesea cu tramvaiul, ca să economisească bani. Ferdinand avea o suită de pretendente de viță nobilă și cu avere, dar greu îi era vreuna pe plac. Când Sophie a reușit să obțină un post de domnișoară de onoare în suita unei bogătașe nobile, care visa ca una din fetele ei să se mărite cu arhiducele, soarele a răsărit și pe strada ei. Ferdinand a cunoscut-o la unul din evenimentele mondene organizate de arhiducesa Isabella și s-a îndrăgostit de ea. Mai târziu au oficializat relația în ciuda tuturor impedimentelor, și astfel Ferdinand a văzut că din prinț moștenitor, a devenit un fel de paria al curții imperiale, din cauza acestei alianțe nedorite de Franz Joseph și de popor. Contesa Sophie nu a fost niciodată primită în familia imperială iar copiii ei nu au avut drepturi la tron.

Mai mult, chiar în ziua nunții a avut loc un atentat cu bombă miniaturală asupra lor, incidentul soldându-se cu răniți și morți printre trecători și servitori. Suita imperială n-a reacționat, doar au schimbat caleștile și și-au văzut de drum, însă contesei i s-a interzis să se afișeze pe viitor alături de arhiducele Franz Ferdinand la evenimentele oficiale, ca și cum n-ar fi fost soția lui legitimă. Abia ani mai târziu, în 1909, regele Carol I al României o invită în mod explicit pe Sophie, ca soție a vărului său, Ferdinand, la palatul de vară de la Sinaia, la Peleș. Acesta a fost momentul în care Sophie este recunoscută drept o membră cu drepturi egale ale capetelor încoronate ale Europei.

Însă în Austria, deși lucrurile încep să se mai îndulcească în ceea ce o privește, împăratul, recunoscut drept un om foarte conservator, nu-i va recunoaște niciodată fiii ca pe niște membri imperiali cu drept la tron. Regulile inutile ale unei societăți muribunde au condus la umilința constantă a lui Franz Ferdinand și Sophie la curtea regală și, probabil, au contribuit și la decesul lor. În vara lui 1914 împăratul și oficialii regali au insistat ca Ferdinand să viziteze Sarajevo, în ciuda climatului politic volatil și ale încercărilor multiple ale lui Ferdinand de a anula călătoria.

Restul este istorie. Recomand Asasinarea arhiducelui de Greg King și Sue Woolmans tuturor celor care iubesc istoria, trecutul și caută să afle cât mai multe din cele ce se află dincolo de cortina de catifea a evenimentelor, în penumbra înțelegerilor secrete dintre marii lideri politici, dar ale căror efecte le suportăm noi, oamenii de rând.

Mulțumesc librăriei online LIBRIS pentru oportunitatea de a mă delecta cu această carte-document, care schimbă viziunea asupra împrejurărilor care au condus la declanșarea Primului Război Mondial.

Dacă ți-a plăcut, dă mai departe!

Ce-a mai ramas din mine de Monique Proulx, recenzie

Titlu - Ce-a mai rămas din mine
Autor - Monique Proulx (volum apărut în Canada, ed. Boreal, 2015)
Traducerea - Diana Crupenschi
Editura - Univers
Colecția - Romanul sec. XXI
Preţ - cca 40 lei, 338 pagini
Anul apariţiei - 2017
ISBN - 9786067710861

Romanul social Ce-a mai rămas din mine (titlul original Ce qu'il reste de moi) prezintă epopeea unui oraș. Personajul principal este orașul în sine, la modul general, exemplificat prin metropola canadiană Montreal. Astfel, acolo locuiesc în armonie și Hasid de pe strada Durocher, care se grăbește zilnic să ajungă la sinagogă, și artistul care dă un spectacol în studioul său din cartierul de divertisment și mulțimea adunată în Bell Center. Deși oamenii care umplu acest oraș sunt atât de diferiți, ei au totuși ceva în comun: fervoarea metropolitană, freamătul marelui oraș, transcendența istoriei îngropate adânc sub asfaltul pe care îl calcă ceas de ceas. Potrivit autoarei Monique Proulx, un depozit mistic se ascunde sub picioarele montrealezilor, contaminându-i, dându-le energie, și acesta este cel mai mare avantaj al lor. Monique Proulx propune aici un mare roman al metropolei, și revenind la originea orașului, ea descrie visul, aparent lipsit de sens, care i-a dat naștere. Arată modul în care viziunea incredibil de îndrăzneață a fondatorilor lui continuă să se manifeste și azi, în concentrarea umană care a devenit Montreal-ul de astăzi.

Laurel, un căutător al adevărului ne ghidează prin această carte a aventurilor multiple și a trăirilor intense. De la el, ajungem la Thomas, tatăl său, scenarist renumit, la tânăra sa mătușă Gaby, care predă franceză imigranților, la bunica Francoise, recent decedată, care-i amintește lui Laurel neîncetat despre descendența lor franceză și despre Folle Entreprise. Plonjând în trecut, descoperim că la începuturi a fost un anume Paul de Chomedey, care pune piciorul pe o insulă ce avea să devină foarte importantă în viitor. Poate că adevăratul protagonist al acestui roman este de fapt Jeanne Mance, care descoperă, ca și ceilalți care au părăsit Europa pentru America, o altă viață. De-a lungul timpului, toți cei care au devenit locuitori ai marelui oraș, au descoperit o altă viață și și-au croit un destin nou prin ea.

Revenind în prezent, o cunoaștem pe Maya, iubita lui Laurel, care este mult prea frumoasă pentru a-i rămâne fidelă. Maya locuiește într-o casă bântuită, crede ea, și îl cheamă pe Guillaume, preotul, contactat printr-o aplicație pe smartphone și angajat ca s-o exorcizeze. Dar dincolo de fantomele propriei conștiințe, Maya e o femeie decăzută moral, inconștientă de mocirla în care se zbate să supraviețuiască. Prin Guillaume ajungem la afganul Zahir Ramish, care se refugiază în biserica pentru a face greva foamei.

Așadar, prin multitudinea de personaje umane, schițate în tușe puternice, prin vâltoarea unei vieți care pune laolaltă episcopi, comercianți, artiști, oameni din toate categoriile sociale, autoarea găsește armonia sonoră care face din toate aceste destine separate un întreg. Mai mult, paralelismul poveștilor din trecut și din prezent nu este deranjant, nu reprezintă un hiatus și nu te face să crezi că citești niște nuvele separate, dimpotrivă, același filon mistic traversează timpul și sălășluiește atât în primii coloniști francezi cât și în urmașii lor de azi.

Deși la început mi-a fost greu să intru în poveste, mă bucur că am perseverat. Personajele sunt bogate, complexe și ating o varietate de teme actuale fără a fi dezvoltate redundant și obositor. Cartea se citește ușor, fluid, paginile curg una după alta, adâncindu-te și pe tine în misterul marelui oraș. Este remarcabil faptul că, prin această faună foarte diversă, autoarea ne invită într-o metropolă reală, chiar dacă este o ficțiune. Persoanele fără adăpost, aborigenii, comunitățile culturale sunt bine reprezentate, fără a se intra în detalii inutile. Totul reprezintă un mare tablou al unei societăți unite, vii, pe care chiar așa am vedea-o și noi, potențiali vizitatori ai Montreal-ului. Însă în carte, lucrurile evoluează diferit, către ceva amenințător și negru.

În final, cititorul nu poate decât să aprecieze munca depusă de Monique Proulx care semnează un roman scris cu un stil aparte: dialoguri animate, demne de claritatea cu care scriu mari romancieri, bogăție în alegerea cuvintelor, precum și originalitate în firul narațiunii. Astfel, Monique Proulx își confirmă locul pe podiumul marilor scriitori ai literaturii universale contemporane.

Am avut plăcerea să citesc această carte prin bunăvoința editurii Univers.
Cine dorește, poate cumpăra cartea direct de aici sau de la librăriile partenere.

Dacă ți-a plăcut, dă mai departe!

Muzeul Iluziilor

Muzeul de Istorie din Piatra Neamț timp de o lună se transformă în Muzeul Iluziilor

Iluzii optice, 24 de oglinzi de mari dimensiuni care deformează realitatea, un vortex tunnel, o hologramă piramidală, un generator Van De Graaff sau un theremin, instrumentul muzical la care poți cânta fără să îl atingi, sunt doar câteva dintre lucrurile care îi așteaptă pe vizitatori la primul Muzeu al Iluziilor din România, care este deschis din data de 12 mai, la Piatra Neamț. Conceptul este unul unic în România și are un caracter interactiv – vizitatorii vor putea înțelege cum funcționează iluziile prin contactul direct cu cele peste 100 de obiecte prezentate, dar și prin explicațiile unui povestitor unplugged, care va oferi detalii despre mecanismele lor de funcționare și va face demonstrații live.

Totodată, proiectul este unul mobil și își propune, după prezența la Muzeul de Istorie și Arheologie din Piatra Neamț, să ajungă în toate marile orașe ale României. Deși este o premieră pentru țara noastră, conceptul de Muzeu al Iluziilor este unul popular în multe dintre marile orașe ale lumii, care au astfel de muzee interactive permanente: Barcelona, Zagreb, Moscova, Ljubljana sau Sankt Petersburg sunt doar câteva exemple de metropole cu tradiție în acest sens.

„Noi ne-am dorit mult să creăm un loc în care participanții de orice vârstă să poată învăța prin joacă și interacțiunea directă cu exponatele”, a declarat Adrian Filpișan, inițiatorul principal al Muzeului Iluziilor. „Proiectul e, în primul rând, unul educativ și neconvențional. Cred că fiecare familie, fiecare copil și fiecare persoană trebuie să intre măcar o dată într-un Muzeu al Iluziilor: e o experiență unică să parcurgi tunelul vortex, să cânți la theremin sau să te așezi pe spate pe un pat cu 2200 de cuie fără să ți se întâmple nimic, la fel cum e amuzant și provocator să încerci să rezolvi enigmele din spatele fiecărei iluzii optice în parte.”

Muzeul Iluziilor își conduce vizitatorii prin 3 mari capitole, fiecare dintre ele destinată unui alt tip de iluzii. Sala oglinzilor deformate este locul unde cei mici se vor distra și vor deveni, pentru câteva minute, subțiri ca o sfoară sau rotunzi ca un balon, vor avea burta până la nas sau vor deveni pitici. Iluziile optice vor avea și ele o sală dedicată: peste 50 de tablouri originale, unele de mari dimensiuni, vor provoca voința și inteligența celor care vor încerca să rezolve misterele din spatele lor. Toate imaginile sunt dotate cu instrumente de măsurat, cu ajutorul cărora vizitatorii vor încerca să înțeleagă cum funcționează iluziile. A treia sală este dedicată obiectelor care le vor oferi vizitatorilor experiențe unice: aici, vizitatorii vor putea înțelege cum funcționează hologramele, vor experimenta vertijul într-un tunel lung de 6 metri, vor încerca să descifreze mecanismul iluziei cinematografice sau vor putea să își încerce talentele muzicale la un theremin, primul instrument muzical electronic.

„Noi nu vrem doar să le oferim vizitatorilor o alternativă plăcută pentru petrecerea timpului liber, ci și să le provocăm gândirea, să îi facem să înțeleagă care sunt mecanismele logice și naturale care se află în spatele tuturor iluziilor care ne înconjoară”, a completat Filpișan. „Muzeul Iluziilor e, prin asta, și o completare neconvențională, dar extrem de utilă, a educației formale din școli. Totodată, le recomandăm vizitatorilor să aibă bateria telefonului sau a aparatului foto 100% încărcată când vin la noi, pentru că vor pleca cu multe amintiri frumoase de aici”.

„Le mulțumim celor de la Muzeul de Istorie și Arheologie din Piatra Neamț, care ne-au oferit aici un spațiu generos, ideal pentru începerea proiectului nostru”, a mai spus Filpișan.

Muzeul poate fi vizitat pe bază de rezervare, la contact@muzeuliluziilor.ro sau numărul de telefon 0726519941, pentru grupuri mai mari de 10 persoane trebuie făcută o rezervare. Durata unei vizite este de 60 de minute, iar prețul unui bilet este de 12 lei. Muzeul de Istorie și Arheologie din Piatra Neamț se află pe strada Mihai Eminescu, la numărul 10.

Muzeul Iluziilor este un proiect al Asociației Astronomice Pluto.

acest articol este un comunicat de presă

Dacă ți-a plăcut, dă mai departe!

Casatoria lui Ibrahim Pasa, Pargalezul

Ibrahim pașa s-a căsătorit în luna mai 1524 iar nunta lui s-a desfășurat la Hipodrom și a durat două săptămâni. Sultanul Suleyman a participat la această nuntă, alături de alți demnitari invitați. Impresionați de pompa acestei nunți fără precedent în Imperiul Otoman al secolului al XVI-lea, mulți istorici moderni, începând cu Hammer, au presupus că soția lui Ibrahim din Parga a fost una dintre surorile lui Suleyman. Această supoziție a câștigat mulți adepți după a doua jumătate a secolului al XX-lea, când celebrul istoric turc Ismail Hakki Uzuncarșili a stabilit în Istoria Imperiului Otoman că numele acelei prințese era Hatice. De fapt, Uzuncarșili a publicat un articol în 1965 în care recunoaște că în lucrarea anterioară a greșit, și că soția lui Ibrahim Pașa nu era o prințesă otomană. El a demonstrat că soția Marelui Vizir a fost o anume Mushine care a construit o mică moschee în Istanbul cunoscută sub numele de Moscheea soției lui Ibrahim Pașa.

Un an mai târziu, adică în 1966, este descoperită o scrisoare de la soție către Ibrahim din Parga, semnată  Mushine. Cu toate acestea, în ciuda dovezilor, faptul că Ibrahim ar fi fost căsătorit cu Hatice are mulți adepți, care se bazează tot pe o scrisoare în care este menționat numele Hatice în legătură cu Ibrahim. Dar nu se spune cine este această femeie, ci faptul de a fi fost sora sultanului e o altă presupunere de-a istoricilor, datorită luxului în care trăia aceasta.

Traducere și adaptare a două pagini dintr-un document mai vast intitulat Mariagge of Ibrahim Pașa, de Erbu Turan, care se găsește pe internet sub formă de fișier .pdf, în limba engleză. Articolul are o vastă bibliografie și beneficiază de trimiteri și de citate acolo unde este cazul. (Notă de Oana D.)

File de istorie - haremul in Imperiul Otoman (2)

Femeie părăsind hammamul - Th. Chasseriau

Cum spuneam în episodul întâi din acest mini-serial, cadînele trebuia să fie ascultătoare, față de sultana Valide (sau sultana mamă) care avea foarte multă putere, din moment ce toate afacerile importante ale haremului îi treceau prin mână. Putea să pedepsească fetele din subordinea ei inclusiv cu moartea, de exemplu pentru vrăjitorie. Căci dacă vreo fată era suspectată de vrăjitorie, era băgată într-un sac și aruncată în apele Bosforului de vie. Cel puțin așa afirma Ottaviano Bon, reprezentant al Republicii Venețiene la Istanbul între anii 1604 - 1607.

Până în anul 582 haremul stătuse sub administrația eunucilor albi, care dețineau controlul și asupra școlii palatului unde băieții erau pregătiți pentru a deveni ofițeri imperiali, iar fetele din harem erau instruite în diferite domenii culturale și practice. Eunucii albi aveau puterea de a desemna care absolvent se putea căsători cu care kadînă din harem.
După anii de ucenicie într-ale gospodăriei, fetele erau trimise să deslușească tainele scrisului și cititului. Se spune că povestea celor O mie și una de nopți era la mare preț și că în fiecare seară citeau câte o poveste.

După acest al doilea nivel de școală, ele se puteau căsători, dar cine era ambițioasă și isteață, devenea o gedik, sau privilegiată, era prezentată sultanului și avea șansa de a deveni una dintre concubinele sale. Acestor concubine li se dădeau funcții importante în harem, iar care devenea favorită născând un copil sănătos, mai ales un băiat, avea propriul apartament, avea sclave și bucătărese personale, și chiar un eunuc personal. Odată cu nașterea unui copil devenea o femeie liberă. După moartea sultanului avea dreptul de a se recăsători și îi era stabilită o rentă viageră, încă de când devenise favorită, rentă cu mult mai mare decât banii pe care îi primea doar ca rezidentă a haremului.

In harem - Th. Chasseriau

Cea mai importantă dintre favorite era mama primului băiat născut sultanului, și, dacă fiul ei nu murea de tânăr, la urcarea acestuia pe tron devenea Valide și conducea haremul. Dar dacă se întâmpla vreo nenorocire, trebuia să-și continue traiul în vechiul serai, era deposedată de mare parte a averii și nu mai avea dreptul de a se recăsători.

Când sultanului îi plăcea de o kadînă anume, îi comunica prin viu grai sau în scris, de dimineață, să se pregătească pentru la noapte "din tălpi până la ultima geană". Kadîna era gătită cum nici nu ar fi visat, iar întâlnirea avea loc într-un dormitor special amenajat din interiorul haremului, și nu în dormitorul personal al sultanului, care se afla într-o altă parte a seraiului. În ceea ce privește relațiile dintre monarh și kadîne, nu se punea niciodată problema ca el să cucerească vreo fată, ci dimpotrivă, între ele era o concurență acerbă pentru a-l cuceri pe sultan.

-  va urma  -

Articol scris de Oana D.

 Pentru alte episoade din serialul Suleyman Magnificul și articole cu același subiect, vă rog accesați pagina "Stele tv/Seriale".

Nicio parte a acestui articol nu poate fi preluată fără specificarea linkului sursă de forma: http://www.pulbere-de-stele.com/

Bibliografie: Enciclopedia Britannica, allaboutturkey, wikipedia
Fotografiile sunt preluate de pe http://commons.wikimedia.org/ și în România ele aparțin domeniului public.

Hurrem - imparateasa controversata a Rasaritului - 1

Una dintre cele mai legendare figuri feminine ale zorilor istoriei moderne, cunoscută turcilor drept Sultana Hurrem, iar Europei drept Roxolana, Roxelana, Rossa sau Rusenka (=rusoaica), ea rămâne o figură controversată, datorită puterii pe care a dobândit-o într-o lume în care femeia trebuia să-și cunoască locul și statutul de sclavă a bărbatului. Deși misterul învăluie și alte femei puternice ale vremii, precum Caterina de Medici sau Regina Elisabeta I a Angliei, sultana Hurrem a devenit un subiect fierbinte pentru istorici, datorită ascensiunii ei rapide și fascinante, de la o simplă sclavă în harem la regina absolută a Imperiului Otoman.

Hurrem sultan

Dar să începem cu începutul. Istoria n-a fost generoasă cu faptele și documentele privind originea Roxolanei, "concubina favorită a lui Soliman Magnificul". Puține informații se cunosc despre ea de la începuturi, și asta pentru că la documentele haremului nu aveau acces nici otomanii și nici vizitatorii străini. Primele documente în care apare numele ei sunt ștatele de plată ale haremului, jurnalele personale ale sultanului și corespondența ei cu Soliman. Așadar, despre originile ei s-au putut face doar niște speculații.
Potrivit unor istorici, s-ar fi născut în Polonia în anul 1500 sub numele de Alexandra Lisowska, potrivit altora, anul nașterii ar fi 1505 iar locația, Rohatyn, Crimeea, potrivit altor istorici, numele de Alexandra Lisowska este doar o legendă stârnită în secolul al 19-lea, la fel ca și părerea potrivit căreia ar fi fost adusă în harem de către însuși Ibrahim Pașa. Așadar, în lipsa unor dovezi incontestabile, asupra datei nașterii ei se fac doar presupuneri. A intrat în haremul sultanului otoman undeva între anii 1517 și 1520. În orice caz, în 1520 când a devenit concubina lui Soliman, care abia urcase pe tron, ea era deja o locatară a haremului.

În schimb, dacă despre anumite date nu sunt dovezi, părerile ambasadorilor și ale altor vizitatori de seamă la Înalta Poartă, dar mai ales ale servitorilor palatului par să fie unitare. Roxelana-Hurrem este văzută de către istoricii secolului al 17-lea ca o femeie nu neapărat frumoasă, relativ mică de statură, foarte inteligentă, talentată la muzică și broderie, însă portretizată ca având o fire aprigă, otrăvind constant mintea lui Soliman cu mașinațiuni, folosind magia pentru a-l subjuga, folosindu-se de influența asupra sultanului pentru a-și atinge scopurile personale. Abia ulterior, în secolele următoare, este luat în calcul și contextul socio-istoric în care a trăit, iar imaginea negativă despre ea se mai îndulcește. Se spune că nu era iubită la Palat, și nici copiii ei. La urma urmei, era de origine creștină, chiar dacă se convertise la Islam, iar modul în care l-a legat pe Soliman de ea, determinându-l pe sultan să se căsătorească legal și să încalce orice tradiții otomane, era văzut de popor ca pe o trădare: sultanul devenea astfel monogam, atitudine contrară islamismului, mai curând adoptată de creștini, și chiar contrară tradițiilor familiei regale, care interzicea unui monarh să se căsătorească cu o sclavă. De fapt, cine pe cine convertise?

Apariția Roxelanei în haremul imperial este comparată cu apariția unui meteorit sau a unei comete strălucitoare pe un cer senin de vară. Ascensiunea ei de la cadînă la hasseki (= favorită) a fost rapidă, pentru că în 1521 îi dăruiește sultanului primul ei fiu, Mehmet. Se spune că a avut în total 6 copii: Mehmet, Abdulah, Mihrimah, Selim, Bayazid și Cihangir. Ca și originile, atât numărul cât și ordinea copiilor ei sunt chestiuni controversate. Istoricii contemporani cu sultana Hurrem spun că Mehmet era fiul unei alte concubine, nemenționându-l nici pe Abdulah. Un document datând din 1526 îl menționează pe Selim ca pe primul fiu al Roxelanei, pe Marat (nume care nu mai apare în alte documente) ca al doilea fiu și pe Mehmet al treilea. Dar autorii contemporani preferă să considere drept certe informațiile din scrisorile ei către Soliman, în care avea obiceiul să-i pomenească pe toți copiii lor, cei 6 enumerați mai sus.

_  va urma  _

Pentru alte episoade din serialul Suleyman Magnificul și articole cu același subiect, vă rog accesați pagina "Stele tv/Seriale".

sursă foto: itusozluk.com


Bibliografie: 
- "Roxolana in the Spanish Golden Age" Ana Pinto-Muñoz, Universidad Complutense (Madrid), 
- "Roxolana:The Greatest Empresse of the East”, Galina Yermolenko, DeSales University, Center Valley, Pennsylvania, 
- articolele cu acest subiect de pe historia.ro,
- http://www.hyperhistory.net/
- http://www.allaboutturkey.com/


Nicio parte a acestui material nu poate fi preluată pe nici un fel de suport fără permisiunea autoarei și fără specificarea linkului sursa.

File de istorie - haremul in Imperiul Otoman (1)

Cuvântul harem te duce cu gândul la un palat unde trăiesc într-o lume de basm mai multe femei frumoase (kadîn înseamnă femeie în lb. turcă), făcute parcă anume să fie iubite. Aur, giuvaeruri, mătăsuri fine, uleiuri cu care își masau corpul după baia de aburi numită hamam, eunuci care nu sunt decât sclavii dorințelor lor, zaharicale, văluri, mistere și mult, mult exotism.

De fapt, haremul era nu foarte departe de o închisoare. Una cu zăbrele aurite, firește, dar tot o închisoare era. Femeile dăruite sultanului sau aduse ca sclave, duceau o viață de huzur, dar nu aveau voie să iasă din perimetrul grădinilor palatului atâta vreme cât făceau parte din haremul sultanului.

În această societate existau reguli stricte și o ierarhie a rangurilor. Aceea care conducea haremul era sultana Valide, sau regina mamă. Imediat după ea, veneau favoritele sultanului, apoi cadînele obișnuite, care poate că nu aveau să-l vadă niciodată pe sultan. Dintre ele multe deveneau servitoarele personale ale sultanelor (soțiile, surorile sau fiicele sultanului) sau servitoare în palat. De regulă nu rămâneau în harem toată viața, ele erau măritate și înlocuite din când în când, în așa fel încât haremul avea un număr constant de kadîne.

Disciplina era foarte strictă, kadînele trebuia să fie ascultătoare, în caz contrar erau bătute, iar dacă nesupunerea mergea prea departe, erau alungate la Vechiul Palat, deposedate de bunuri și lăsate fără speranța de a se căsători sau de a mai avea vreun viitor. În harem ele învățau muzică, literatură, dans, lucru de mână, religie, iar cele foarte frumoase, care aveau șansa să ajungă în iatacul stăpânului, trebuia să știe și arta iubirii carnale, chiar dacă era obligatoriu să fie fecioare. Dintre aceste frumoase urma sultanul să-și aleagă favoritele. Dacă vreuna îi făcea și un copil, mai ales băiat, avea apartamentul ei separat și putea fi numită sultană, deși această titulatură s-a împământenit doar din secolul al 16-lea, până atunci nicio concubină nu putea fi numită astfel, neavând nici un fel de drept la vreo putere în stat.


Cea mai importantă dintre aceste sultane era, totuși, prima care năștea un băiat. Primul născut avea toate șansele să urmeze la tron, dacă mai întâi își ucidea frații - asta pentru că fratricidul devenise o tradiție în dinastia regală a Imperiului Otoman. Se spune că însuși fondatorul acestei dinastii, Osman I, l-a omorât pe unchiul său care era de drept moștenitorul tronului.

Cadînele stăteau în camere lungi, dormeau pe niște saltele, una lângă alta, fiecare grup de 10 fete era dat în grija unei odalisce mai în vârstă, și, pentru a împiedica relațiile erotice lesbiene, se luau toate măsurile, inclusiv lăsarea câtorva făclii aprinse noaptea, în dormitoarele comune. Cu toate acestea autorii de literatură care au zugrăvit în romanele lor viața din harem nu s-au sfiit să afirme că asemenea legături se infiripau la hamam sau că exista posibilitatea ca unii dintre paznicii Palatului să poată pătrunde în grădinile haremului unde aveau relații cu vreo kadînă mai libertină. Dacă aceste fapte erau adevărate sau nu, e greu să știm astăzi. Totuși este cunoscut faptul că Selim II, oficial, fiul sultanei Hurrem și al lui Suleyman, era singurul copil blond dintre cei 5 copii ai cuplului regal, ceea ce a făcut gurile rele să spună că Selim nu era, de fapt, copilul lui Suleyman.

partea a doua: http://www.pulbere-de-stele.com/2013/04/file-de-istorie-haremul-in-imperiul.html

-  va urma  -

Articol de Oana D.

Pentru alte episoade din serialul Suleyman Magnificul și articole cu același subiect, vă rog accesați pagina "Stele tv/Seriale".

Nicio parte a acestui articol nu poate fi preluată fără specificarea linkului sursă de forma: http://www.pulbere-de-stele.com/

Bibliografie: Enciclopedia Britannica, allaboutturkey, wikipedia
Fotografiile sunt preluate de pe http://commons.wikimedia.org/ și în România ele aparțin domeniului public.