Hanul Jamaica de Daphne du Maurier. Recenzie

Titlu - Hanul Jamaica
Titlul original - Jamaica Inn (publicată prima dată în 1936)
Autor - Daphne du Maurier
Traducerea - Gherasim Țic
Editura - Orizonturi
Colecția - Romane celebre
Preţ - cca 14 lei, 320 pagini
Anul apariţiei - 2013
ISBN - 978-973-736-213-1
Comercializată pe Libris.ro

Am citit romanul Hanul Jamaica scris de autoarea britanică Daphne du Maurier aproape pe nerăsuflate. În studenție mai citisem Rebecca, și îmi plăcuse foarte mult stilul, acțiunea și modalitatea prin care autoarea te aduce, meandrat, la punctul culminant și la finalul cărții. Hanul Jamaica nu face excepție. Este un roman gotic, plin de suspans, cu o tușă groasă de sinistru și de sumbru, ca și cum în han s-ar petrece cine știe ce ritualuri de magie neagră. De fapt, adevărul nu e chiar așa departe de comparația făcută de mine.

Dar să purcedem la drum, în stilul clasic al romanelor realiste victoriene, așa cum Daphne du Maurier a creionat cartea. Primele 3-4 pagini conțin descrierea locurilor unde începe acțiunea, ferma din Helford, apoi aflăm că mama eroinei Marry Yellan, o tânără inocentă de 23 de ani, este pe moarte. După ce femeia trece la cele veșnice, Mary se ocupă de funeralii și vinde ferma, conform ultimei dorințe a mamei ei. Un cumpărător apare imediat și, datorită atitudinii acestuia, care abia așteaptă s-o vadă pe Mary plecată din casă, ea se și grăbește să-și strângă lucrușoarele și să o pornească la drum spre hanul Jamaica, deținut de unchiul ei Joss Merlyn, și de sora mamei ei, Patience. Însă pe drum, află întâmplător, că lumea tace stânjenită când aude numele hanului și al unchiului Joss, ea fiind sfătuită să nu se ducă acolo, într-un loc în care n-are ce caută o fată că ea.

Cu toate acestea, Mary nu are alternativă și ajunge la hanul sumbru, soios și oarecum părăginit. Este evident că nu are clienți de soi și că puțină lume îi calcă pragul, locul fiind unul neprietenos. Joss și Patience nu oferă camere călătorilor care ar dori să se odihnească peste noapte, sub pretextul că fiind un loc izolat, aflat în apropierea unor drumuri, nu se știe ce răufăcător ar poposi și le-ar lua gâturile. Mary, isteață fiind, simte că adevărul este altul. După ce îl cunoaște pe unchiul Joss, care o și amenință să nu cumva să încerce să afle ce se petrece la han uneori, noaptea, și îi dezvăluie că el bea fără măsură și ar fi bine să nu-i stea în cale, Mary ar vrea să plece peste câmpul mlăștinos oriunde ar vedea cu ochii, dar rămâne la han, să fie alături de mătușa ei.

După câteva zile, vie una din acele seri în care hanul e luminat și plin de tot felul de contrabandiști, hoți, criminali și răufăcători, care, după ce se îmbată, se distrează pe seama unui biet idiot din sat. Mary nu respectă interdicția lansată de unchiul ei și pândește această lume pestriță, ascultând conversațiile lor fără să fie observată de Joss. Dar hanul mustește de secrete întunecate pe care Mary, curioasă, ar vrea să le afle. Însă Joss i-a spus doar că nu e "destul de beat" ca să-i destăinuie de ce "trăiește în acest colț uitat de Dumnezeu și de ce ține hanul Jamaica."

Hotărârea lui Mary de a rămâne la han se va dovedi începutul unor aventuri la care ea nici nu se gândise. Va fi martora unor crime, își va pune inima în palmele unui om al bisericii, dar oare este de bun augur ceea ce face? În toată această învălmășeală din care încearcă să scape, va găsi iubirea, deși în persoana fratelui mai tânăr al lui Joss, Jem, hoț de cai.

Așadar, Hanul Jamaica este un roman care tratează oarecum suprarealist întâmplările prin care trece eroina. Experiențele coșmarești trăite de Mary sunt viu redate de către Daphne du Maurier, care desenează cu mână de maestru portrete umane de o brutalitate șocantă. Pleiada de contrabandiști și de criminali care se perindă pe la han își are corespondentul simbolic în mlaștinile din apropiere. Mocirla socială în care se complac personajele este asemeni mlaștinii, unde se rătăcește Mary într-o zi.

Hanul Jamaica are toate ingredientele unui roman gotic: atmosferă sumbră, mistere întunecate, secrete, un preot, crime. Per total, deși cu unele stângăcii - de exemplu, personajele sunt lipsite de o anume consistență, lucru pe care îl putem ierta autoarei, având în vedere că este prima sa carte publicată - Hanul Jamaica rămâne o carte clasică de aventuri, care se ridică mult deasupra altora de același gen. Iubitorii suspansului o vor aprecia, la fel și adepții literaturii clasice. Cu acest roman Daphne du Maurier pășește în elita scriitoricească a lumii, și își continuă cu responsabilitate drumul. Deși statisticile spun că este cea mai vândută carte a ei, rămân la părerea că Rebecca e mai bună și mai bine articulată.

Cine vrea să se convingă singur, poate comanda cartea online pe Libris.ro. Sau, pentru cei foarte grăbiți, există ecranizarea romanului, făcută de nu mai puțin celebrul Alfred Hitchcock în 1939. Doar să nu uitați că, un film nu va respecta niciodată toate detaliile cărții după care a fost făcut. Iar dacă în drumurile voastre vă abateți prin Marea Britanie, în ținutul Cornwall, intrați și în Hanul Jamaica, locație reală, după care Daphne du Maurier s-a inspirat în romanul ei.

Până la recenzia viitoare, vă spun, lectură plăcută!


Dacă ți-a plăcut, dă mai departe!

Rebecca: Hitchcock, 1940

Rebecca, ecranizare după romanul omonim al autoarei Daphne du Maurier, publicat în 1938, ar fi fost un excelent film polițist dacă nu era o dramă gotic-romantică mai presus de orice. Iar asta nu s-ar fi datorat maestrului peliculelor de suspans, Alfred Hitchcock, ci romanului însuși.

Un domn bogat, între două vârste, Maxim de Winter (Lawrence Olivier), se recăsătorește în pripă cu o fată frumoasă de condiție modestă (Joan Fontaine), pentru a uita de moartea în condiții suspecte a primei sale soții. Filmul, ca și cartea, merge pe firul poveștii Rebeccăi prin intermediul acestei tinere, nenumite altfel decât my darling, my dear, sau pur și simplu dna Winter. Privită atât ca un personaj nesemnificativ, dar în prezența căruia se petrece toată acțiunea, cât și ca vocea și ochiul autoarei/regizorului, tânăra doamnă de Winter descoperă treptat o altă realitate despre soțul cunoscut într-un Monte Carlo aflat într-o veșnică vacanță. La Manderley, conacul care-i va fi casă, lucrurile stau cu totul altfel decât în luxosul și superficialul Monte Carlo. Conacul este bântuit de amintirea Rebeccăi, fosta doamnă de Winter, care, deși fizic nu mai există, predomină încă în viața celor din jur ca un veritabil personaj principal.

Servitorii lui de Winter nu văd în noua lui soție o doamnă, ci mai degrabă o fetișcană timidă pusă să joace un rol nepotrivit. Dintre toți, dna Danvers, cea care are grijă de casă, pare de-a dreptul paranoică, obsedată de personalitatea Rebeccăi și inflexibilă la schimbări. Pentru ea, nimeni nu o poate înlocui pe Rebecca, și astfel, oricine ar dori să-i ia locul ar trebui să moară. Așa încât nu mai este decât un pas până la a o manipula psihic pe cea de-a doua soție a lui Max, și de a încerca s-o facă să se sinucidă.

Treptat Rebecca se dezvăluie. Din umbra măreață și amenințătoare pe care o aruncă amintirea ei la începutul filmului, cețurile se risipesc și adevărul despre ea iese la lumină: Rebecca era o femeie de o moralitate inexistentă, cu o viață erotică extrem de bogată, avea inclusiv o relație cu propriul său văr, iar mariajul dintre ea și Maxim este un contract nescris: aparența de doamnă în public contra libertatea ei sexuală.

Când ea îi spune lui Max că așteaptă un copil de la Favell, vărul ei, Max se enervează și îi dă o palmă. Rebecca se dezechilibrează și cade cu capul de colțul unei mese din marmură. La scurt timp, moare. Acest aproape-final este un compromis făcut de producătorul David O. Selznick cutumelor americane care spun că un soț nu-și poate omorî partenerul de viață fără să-și cunoască pedeapsa. Romanul este cu mult mai explicit: Max pur și simplu își împușcă nevasta. După care pleacă pe mare cu cadavrul, răstoarnă barca și face ca totul să pară un accident stupid. Însă corpul Rebeccăi nu este găsit imediat, astfel că avea să fie înmormântată o altă femeie în locul ei. Barca și cadavrul ies la suprafață tocmai după cea de-a doua căsătorie a lui Max, tulburând liniștea tuturor.

Și pentru că trebuia să se termine frumos, anchetatorii, deși îl suspectează pe Max de crimă, în frunte cu antipaticul de Favell, ajung la medicul ginecolog al Rebeccăi care se vede nevoit să le dezvăluie tuturor că femeia avea cancer și că plănuia să se sinucidă.
Deci... cazul se clasează ca fiind sinucidere, iar Max poate trăi fericit cu cea de-a doua soție în tot restul zilelor sale. Fericire pe care dna Danvers, un personaj recreat de Hitchcock și făcut să semene, fie și aluziv, cu bisexuala scriitoare Daphne du Maurier, nu o suportă. Atunci incendiază Manderley-ul, pierind în flăcări odată cu el, pentru ca nimeni, în afară de Rebecca, să nu mai poată fi fericit acolo.

Suspansul hithcockian e prezent în atmosfera filmului, în privirile personajelor, în jocul de lumini și umbre specific filmelor alb-negru. Este primul film al regizorului pe tărâm american. Nu e o capodoperă, dar e un film bine făcut, care prefigurează geniul regizoral al tânărului Alfred. Dacă mai punem la socoteală că scenariul original i-a fost respins de Selznick care voia o replică cinematografică foarte apropiată de roman, este și mai de înțeles de ce tușele de mister nu sunt la mare înălțime, de ce Joan Fontaine e pe alocuri ștearsă iar Lawrence Olivier face un rol de fiecare zi.

Totuși e un film de văzut. Este un film de referință în cinematografie și în ciuda minusurilor, povestea Rebeccăi este captivantă chiar și azi, la circa 65 de ani de la lansarea ei.


Dacă ți-a plăcut, dă mai departe!