Esti mai puternic decat crezi, de Aurelia Grosu. Recenzie

Titlu - Ești mai puternic decât crezi
Autor - Aurelia Grosu
Editura - Self publishing
Preţ - 24 lei, 161 pagini
Anul apariţiei - 2013
ISBN - 978-606-93537-6-9
Gen - dezvoltare personală, autobiografie
Comercializata pe librăria online Libris

Recunosc că am stat în cumpănă dacă să citesc cartea aceasta sau nu. Credeam că e o altă carte cu sfaturi despre cum să faci să devii bogat, frumos, deștept, și devreme acasă. Am citit multe cărți motivaționale de-a lungul timpului și nu pot spune că mă dau în vânt după învățăturile lor, în mare parte pentru că ele sunt scrise de americani și se potrivesc mentalității lor.

Însă cartea Aureliei Grosu este într-adevăr altceva.

Aurelia povestește despre viața ei, despre copilăria în care a fost abuzată fizic dar mai ales psihic de un tată alcoolic, o copilărie în care n-a cunoscut iubirea părinților, pentru că așa erau cutumele vremii. Adulții credeau că nu este bine să-și arate dragostea față de propriile odrasle, și niciodată nu se arătau mulțumiți de ceea ce făceai tu, copilul lor. Pe Aurelia traumele de care nu-și dădea seama atunci, o modelau dureros. Adolescența n-a fost nici ea mai fericită, iar când a crezut că va urma o perioadă de liniște, la căsătorie, a constatat chiar în primele zile după nuntă că soțul era un fel de copie a tatălui ei.

Confesiunea continuă, cu duritate, cu sinceritate maximă, cu consecvență. Aurelia Grosu în cartea sa Ești mai puternic decât crezi nu vă îndeamnă să faceți nimic. Nu vă spune fă așa, fă pe dincolo, ca să vezi ce minune se va întâmpla. Aurelia își urmează firul vieții, își pune sufletul pe tavă și îl dăruiește cititorului. Tabloul anilor dictaturii și a mentalităților de atunci este foarte viu și extrem de real. Cred că, la fel ca și mine, mulți dintre colegii de generație cu doamna Grosu ne regăsim în amintirile ei. Și unii dintre noi am trăit aceleași traume, și unii dintre noi am avut părinți foarte duri și egoiști care în loc să ne sădească încrederea și stima de sine, ne-au tăiat aripile din rădăcină. Așa era pe atunci, deși asta nu e o scuză pentru ciuntirea de suflet.

La un moment dat Aurelia Grosu își găsește un punct de sprijin în credință și într-un mentor. Găsește un punct de sprijin în Dumnezeu. Sau în propriul supra-conștient cu care reface legătura ancestrală, pierdută de la Adam și Eva încoace. Puteți să numiți oricum doriți această forță, aparent, de dincolo de noi. Și informația curge, lucrurile se îndreaptă, Dumnezeu îi arată Aureliei calea spre lumină, spre vindecare.

Dacă vreți, puteți urma aceeași Cale. Ești mai puternic decât crezi e o carte document, o carte simbol, o carte despre vindecarea de trecut, în toate sensurile. Puteți alege să faceți aidoma, puteți să vă găsiți propria cale spre lumină și bunăstare, spre viața adevărată, așa cum trebuie ea să fie. Ești mai puternic decât crezi e doar o piatră de hotar, e începutul, este indicatorul care vă arată cum și încotro. Dacă porniți la drum sau nu, dacă vă găsiți calea sau nu, depinde numai de voi.

Dacă ți-a plăcut, dă mai departe!

Despre biserici si printese urbane

Acum câteva zile am găsit un blog care mi-a plăcut. Asta: printesaurbana.ro . Inca nu il adaug in blogroll pt ca aici unde ma aflu, adicatelea in camera mea de cămin, încă nu merge conexiunea internet după vacanta, nu știu de ce, si de pe amărâtul asta de bluetooth nu știu nici dacă postarea asta se va încărca.

Si cum răsfoiam blogul tinerei doamne, am nimerit pe o postare despre mersul la biserica si despre credința. M-au năpădit niscai amintiri, si am fost de acord cu prințesa, ca la bisericile ortodoxe miroase naspa, e relativ întuneric în asa fel încât de multe ori lăcașul respectiv seamănă cu o peșteră, ca sa nu mai zic de unii preoți care te fac sa nu mai intri ever într-o biserică, cel puțin nu ca sa te spovedești lor.

Nu voi uita niciodată ziua în care, după o relație nepotrivita, m-am dus sa-mi curat sufletul de umbra vinovăției și durerii, iar preotul căruia ma spovedeam, m-a sfătuit sa-mi caut un coleg de serviciu și sa mi-l fac prieten. Am întors ochii către el, de sub patrafir, uluita ca in loc de canon bisericesc, el ma arunca direct în vâltoarea celor lumești. Ma rog, nu știu de ce mi-a spus asta si n-o sa înțeleg ce l-a determinat sa-mi dea un asemenea răspuns. Eu venisem la biserica sa-mi caut liniștea sufleteasca. A fost ultima oara când m-am spovedit, atunci demult, cu zeci de ani in urma. Probabil o voi mai face odată, cândva, înaintea unui Mare Portal in fata căruia ajungem toți. Sau... cine știe? poate voi întâlni si eu preoți cu mintea înțeleaptă si vorba chibzuita, care sa nu ma alunge din lăcașul Domnului, ci sa ma determine sa revin.

Si eram cat pe ce sa zic ca sunt vreo 10 ani de când nu am mai dat pe la biserici, după care mi-am amintit ca de fapt, intru cu placere in toate catedralele pe care le întâlnesc in calea mea, in călătoriile mele prin  lume. E drept, alea-s catedrale catolice, dar la urma urmei, Dumnezeu e unul, si e peste tot, indiferent de modalitatea aleasa de comunitățile religioase de a-si exprima credința in Divinitate.

Iar la sfârșit, pentru a ilustra cumva articolul, aș fi pus o poză cu interiorul aurit al catedralei din Melk, acolo unde Umberto Ecco a scris "Numele trandafirului". Dar o voi pune când internetul de mare viteză va reveni. Dacă va reveni.