Mai ţineţi minte moda oracolelor când eram noi elevi? Cred că toţi copiii când terminau un ciclu de şcoală îşi făceau aşa ceva. În clasa a VIII-a am avut un caiet oracol, în care fiecare coleg sau colegă preferată - păi, da, că nu dădeam caietul acela să-mi scrie oricine în el! :) - avea pagina lui. Şi chiar menţiona aşa, ca un fel de proprietate personală, "aici este pagina mea...". Apoi fiecare lăsa câteva gânduri de despărţire după nişte ani de şcoală, pentru că drumurile aveau să ne fie separate şi cine ştie când aveam să ne mai vedem cu toţii. Pe atunci nu erau telefoane mobile, iar despre internet, email sau facebook nici nu putea fi vorba.
Unii colegi scriau şi nişte vorbe de duh, citate celebre din autori, romane studiate în şcoală sau auzite pe la televizor. Alţii împodobeau pagina lor cu floricele desenate, cu poze de actori celebri, cântăreţi, ba chiar şi maşini, la care pe vremea aceea nu puteam decât să visăm. Fiecare voia să aibă o pagină cât mai frumoasă. Asta se întâmpla într-una din zilele ultimei săptămâni de şcoală. Chiar dacă urma un examen de admitere, asta era singura distracţie pe care ne-o permiteam. Pe atunci nu exista noţiunea de banchet decât la terminarea liceului. Cel mult ne dădea voie diriginta să facem un fel de discotecă de după amiază, câteva ore.
Apoi, la clasa a zecea, am avut alt oracol. Eu fac parte din generaţia care a cunoscut examenul de treaptă. Însă de data asta nu ne despărţeam numai de clasă, pentru că dacă majoritatea rămâneam în acelaşi liceu, dar alegeam profiluri diferite, vreo câţiva plecau la alte licee. Acum oracolul era simplu, o agendă personalizată prin cele câteva vorbe lăsate de prieteni. Fraze scurte, aruncate în grabă, într-o pauză, sau mesaje standard, din partea celor cu mai puţină imaginaţie. Lipsesc copilăroasele floricele colorate sau poze decupate din reviste şi lipite de "pagina mea". Iar îndrăzneala supremă, o colegă foarte emancipată, scrie ceva despre adolescenţa ca un pat răvăşit după o noapte de iubire...
La terminarea liceului oracolul nu mai există. În schimb se inventează o formă prescurtată a lui: cocarda de la piept, pe care fiecare elev, şi dirigul sau profii cei mai de treabă, ne-au lăsat scrise cu pixul câteva urări pentru viaţă. Iar eu, şi alţii mai sentimentali, am scos de la naftalină oracolul dintr-a zecea şi l-am reactualizat, punând câţiva colegi să ne lase o amintire la pagina aniversării lor.
Tu mai ai oracolul din anii de şcoală?
Dacă ți-a fost util, dă mai departe!