Don't look up / Nu privi în sus - recenzie film

Titlul original: Don't look up
Traducere: Nu privi cerul/Nu privi în sus
Gen: comedie, satiră
Durată: 2 ore și 20 de minute
Producție: Netflix, 2021
Rețeaua de distribuție:Netflix
Regia, scenariul, co-producător: Adam McKay
Distribuția: Leonardo DiCaprio, Jennifer Lawrence, Meryl Streep

Filmul stârnește controverse aprinse pe rețelele de socializare, deși, părerea mea, nu prea are de ce. Mare lucru nu este de capul lui, chiar dacă sunt fani care îl găsesc extraordinar. Dar ca întotdeauna, părerile diferă și e normal să fie așa. Eu, una, l-am văzut din întâmplare, habar nu aveam că era un film așteptat. Deschisesem Netflix-ul și era acolo, pe prima jumătate de ecran de laptop, derulându-se câteva scene. L-am recunoscut pe DiCaprio și mi-am zis hai să văd filmul. Deci nu am avut absolut niciun fel de așteptări, nici măcar nu m-a interesat genul filmului. Am vrut un film cu Leonardo DiCaprio și am apăsat pe redare.

Dar să facem un pic de istoric, că văd pe rețele fel de fel de părerologi (mnah, chit că am mii de filme văzute la activ, tot o păreroloagă sunt și eu, doar că am o vârstă de la care îmi permit să dau cu tifla unui film dacă așa simt că trebuie să fac) care afirmă asumat că filmul are un mesaj legat de pandemie. Aș zice că e o coincidență, în mare parte. Și să vă spun de ce.

În noiembrie 2019, zice wikipedia, a fost anunțat filmul Don't look up de către casa de producție Paramount Pictures. Producătorii inițiali erau Hyperobject Industries și Bluegrass Films. Ulterior, din cauza pandemiei, Paramount vinde drepturile către Netflix. Scenariul a fost rescris iar filmările s-au făcut între noiembrie 2020 - februarie 2021.

Subiectul, în mare, este cam așa - un astronom (DiCaprio) și o studentă jucată de J. Lawrence descoperă că o cometă se apropie de Terra și în câteva luni va intra în coliziune cu planeta distrugând-o. Ei vor să atragă atenția lumii despre acest fapt dar li se bagă constant pumnul în gură, iar când reușesc s-o facă sunt ridiculizați de toată lumea, de la trolii de pe rețele până la președinta Americii. Până la urmă nimeni nu face nimic. Și ce-ați fi vrut să facă? Mă și vă întreb. Să zicem că apare cineva la tv și ne spune că peste câteva luni o cometă va lovi Pământul. Ce faceți? Vă văicăriți, vă puneți fuștele în cap, vă aruncați de la etaj, vă rugați non-stop, faceți asane yoga 24 din 24, ce faceți, zic? Eu mi-aș vedea mai departe de viață, exact așa cum arată și filmul. Și tocmai asta îi reproșez - că nu vine cu nimic nou față de realitate.

Unii trăncăne pe rețele că președinta Americii este parodie a lui Trump. Bun, și? Cu ce-mi schimbă mie existența informația asta? 

Alții că acolo e vorba despre pandemie și nu despre cometă și că aceia care vor să exploateze minereurile rare ale cometei, sunt cei care profită de pe urma vaccinării. Că acolo este vorba despre antivaxxerii care nu cred în știință. O fi, și ce-i neobișnuit în asta? La noi sunt destui din ăștia, de ce m-aș uita la un film care-mi arată fix ce se vede și la mine în bloc, în familie sau în cancelarie?

Altora li se pare finalul mișto. Într-adevăr față de alte filme apocaliptice cu cometa sau asteroidul care vine să bubuie planeta, e un alt fel de final. Bășcălios și tembel. Cel puțin al doilea, cel de la urmă când un supraviețuitor, așa pare, scapă de sub moloz, iese la aer, strigă după mă-sa și își face un selfie. Și ce-i cu asta, nu știm că asta suntem, că aici am ajuns, trăim ca să ne facem poze cu duiumul (mă rog, cei care-și fac) cu același zâmbet tâmp, ca să ne vadă lumea pe rețele?

Un fan înfocat crede că mă pune la punct pe facebook pentru că mi-am scris părerea. Că filmul nu e clișeistic - ei, nu zău! Sunt zeci de filme asemănătoare, adică având același subiect despre cum ceva din spațiu vine să distrugă planeta. Rețin aici Armagheddon, Deep Impact, Asteroid, 2012, etc. În linii mari, toate sunt la fel. Vezi unul, îți ajunge, doar dacă nu vrei să urmărești jocul unui Bruce Willis sau mai știu eu ce efecte speciale. Am enumerat filme de după 1990, că sunt și altele cu același subiect și înainte, de exemplu Planeta maimuțelor, film de referință în istoria cinematografiei, cu Charlton Heston, este cam la fel, dar are o abordare diferită și e interesant din perspectiva acelor ani (1968) în care efectele speciale erau foarte limitate. De o mie de ori prefer să văd într-un film ce s-ar întâmpla după o astfel de apocalipsă decât înainte. Eroul american care distruge asteroidul și salvează planeta recunoscătoare e un subiect fumat de mult în industria cinematografică, așa că mi-ar plăcea să văd altceva.

În Don't look up după ce că subiectul este răs-exploatat, nici personajele nu duc filmul spre o calitate cât de cât bună. Cred în continuare că Leonardo DiCaprio face un rol onorabil într-o partitură anostă a unui astronom care nu iese cu nimic din anonimat, personaj plat, fără sare și piper (adică fără să fie spumos și efervescent, temperamental și pasional, ca Jack Dawson din Titanic sau ca Jordan Belfort în Lupul de pe Wall Street, rol pentru care eu i-aș fi dat Oscarul lui DiCaprio fără niciun fel de dubiu). Și ce face astronomul care a descoperit cometa? Păi nici el nu face altceva decât să-și ducă mai departe viața, ba chiar își înșală nevasta cu moderatoarea emisiunii unde este invitat de mai multe ori, că nu? măcar acum să guste adulterul, că oricum n-o să mai aibă ocazia, și la felul cum arată (personajul, nu actorul), nu avea nicio șansă să fie adulterin într-o viață în care cometa nu venea.

Cât despre Meryl Streep, ei, bine, vreo două zile după ce am văzut filmul habar nu am avut că ea era în rolul președintei Americii, dar am văzut informația tot undeva pe facebook. Așa de mult m-a enervat personajul ei și felul în care îl joacă; un personaj schematic până la caricaturizare și decredibilizare totală. O fi fost Trump un fel de bufon cam nebun și exagerat de mercantil, dar nici chiar așa.

În concluzie, un film prost, despre o realitate pe care o trăim și o vedem cu ochiul liber. Mă aștept la altceva de la un film, nu să-mi arate ce văd zilnic peste tot. De ce are nominalizări la Globul de Aur și foarte probabil la Oscar și de ce bag mâna-n foc că îl vom vedea premiat, nu înțeleg. Sau mi-e lene să mai scriu. Că de fapt, am scris prea mult pe marginea unui film care nu merită atenție nici 5% din cât are.

Ori o fi din cauză că pe mine comediile și satirele nu mă impresionează cu absolut nimic.

 
Epilog: revenind la analogia cu pandemia a filmului - deci pe vaccinați ("elita") îi mănâncă bronterocii peste 22.000 de ani iar supraviețuitorii - antivaxxerii imuni, vor fi extrem de puțini ca să mai renască civilizația. Puah, ce film bun! 🤮

Iar mesajul, după mine este clar: nu mai sta cu ochii în soare, nu mai visa tâmpenii! Cască ochii la lumea reală și fă ceva, dacă poți, măcar să nu mori prost!

sursă foto: ea.md

Dacă ți-a plăcut, dă mai departe!

365 de zile. Recenzie film.

Titlul original: 365 dni
Traducere - 365 de zile
Gen: actiune, romantic, dramă
Producător: Ekipa Sp. z o.o. Future Space Next Film TVN, Polonia-Italia 2020
Rețeaua de distribuție: Next Film
Regia: Barbara Bialowas, Tomasz Mandes
Scenariul: Tomasz Klimala și alții, după un roman de Blanka Lipinska
Distribuția: Anna Maria Sieklucka (Laura), Michele Morrone (Massimo)
Filmările s-au făcut în Polonia și San Remo, Italia.

Filmul se difuzează și pe Netflix din iunie 2020.

M-am uitat la filmul ăsta pentru că am văzut comentarii pe Facebook de unde rezultă că lumea se împarte în două după ce l-a vizionat - cei care îl găsesc un film bun, chiar foarte bun, și ceilalți. Bine, o să ziceți că de fiecare dată e așa, unii gustă, alții nu. Da, dar taberele sunt strict delimitate, de data asta, și uneori se aruncă cu roșii stricate de la o tabără la alta. 😊

Așadar, despre ce-i vorba - filmul începe cu o scenă în care un bătrân mafiot discută o tranzacție pe terasa unei clădiri istorice la malul mării. Fiul mafiotului se află prezent la întâlnire, dar nu este neapărat atent la ce se vorbește, ci la o femeie aflată pe plajă, care îi atrage privirile și de care se îndrăgostește fulgerător. Ideea întâlnirii pe acea terasă se pare că este total neinspirată, pentru că locul e o țintă perfectă, iar mafiotul este ucis de un lunetist. Acum fiul lui, Massimo, trebuie să preia frâiele grupării.

După cinci ani o vedem pe Laura, o tânără poloneză, care se află într-o relație lipsită de strălucire și poate chiar de viitor cu un tip arogant, mârlan, gras și având legături cu mafia italiană. Ea își petrece ziua de naștere în Italia, mai mult alături de Olga, prietena ei, decât de Martin, iubitul care o ignoră și o umilește cu aerul că face glume bune. Massimo o vede și își dă seama că este femeia de pe plajă, pentru care el a făcut un fel de obsesie și pe care a sperat s-o găsească într-o zi.

Zis și făcut, Massimo observă că Laura este nefericită alături de Martin și drept urmare, o răpește de la propria ei aniversare și o duce într-o vilă mai mult decât somptuoasă, îi oferă o viață de super-lux și îi acordă 365 de zile în care ea ar trebui să se decidă dacă va rămâne cu el sau nu. Trebuie menționat aici că Massimo arată mai frumos ca un zeu, are foarte multă putere și influență și știe să se poarte cu Laura. Răpirea este un fel de a spune, ea are libertate, deși nu poate să fugă de Massimo. După aceea, între cei doi începe un fel de joc de-a șoarecele și pisica.

Nu vă mai spun dacă Laura se lasă în cele din urmă sedusă de frumosul Massimo și de luxul în care o ține acesta, ori dacă ea va alege să rămână cu el. Doar că finalul filmului este neașteptat și trist, pentru că povestea n-o să curgă lin și cineva vrea răzbunare cu orice preț.

Mulți compară acest film cu 50 de umbre ale lui Grey - pe care nu l-am văzut și nu pot spune dacă se aseamănă sau nu, dar înțeleg că această asemănare se face din cauza scenelor dese și cât se poate de explicite de sex (deci ați înțeles că Laura acceptă să vină în brațele lui Massimo, nu?). Iar eu spun cu mâna pe inimă că e un film care mi-a plăcut, chit că mulți internauți lovesc cu pietre în el și consideră că place doar unor femei frustrate, lipsite de gust sau mai știu eu de ce anume lipsite. Treaba lor, mie povestea mi-a plăcut și dacă finalul era cel previzibil, probabil că rămâneam și eu agățată cu gândul de mușchii lui Massimo încă vreo câteva minute după generic apoi nici nu-mi mai aminteam bine despre ce a fost vorba. Dar revenind la comparația cu 50 Shades of Grey, țin să precizez că 365 de zile nu este un film erotic, în ciuda relativ numeroaselor scene de sex.

Dar felul în care se termină povestea, răstoarnă toate previziunile și face din 365 de zile un film pe care nu-l uiți a doua zi. Dimpotrivă. Îți pare rău că a fost ca-n viață, că iubirea doare, că life sucks, și te gândești că mafioții sunt și ei, oameni, la urma urmei (vaaai, sărmanii de ei! 😆 ). În fine, deci mie mi-a plăcut mult, povestea, actorii, luxul din film, cu alte cuvinte, totul. Nu e un film de Oscar, evident, dar atinge o coardă sensibilă, cel puțin la publicul feminin, și de data asta zic că nu degeaba a ajuns în top 3 filme dintre cele mai vizionate pe Netflix în Germania, Brazilia, Arabia Saudită, Liban, Lituania, Elveția, Olanda, Belgia, Turcia, Suedia, Austria, Cehia, Slovacia, Grecia, România, Africa de Sud, Portugalia, Pakistan, Bangladesh, India, Emiratele Arabe Unite, Regatul Unit, Mauritius, Canada, Israel, Noua Zeelandă, Malaezia și Statele Unite.

Cu toate acestea, critica de specialitate dă de pământ cu el și spune că este "oribil" (Vanity Fair) "cel mai prost film văzut vreodată și cu personaje slab dezvoltate" (The Guardian și Cosmopolitan), însă este foarte comun ca publicul să aibă o cu totul altă părere decât critica. (sursă citate, wikipedia)

Wikipedia zice că se lucrează la o urmare, deși, după părerea mea, scena finală nu lasă loc unei urmări, dar va fi ca-n filme, nu? Însă orice fel de urmare va fi, eu o aștept cu nerăbdare.

Dacă ți-a plăcut, dă mai departe!

Pompeii, 2014. Recenzie film

Titlul original: Pompeii
Traducere - Pompeii
Gen: dramă, romantic
Producție: Canada-Germania, 2014
Distribuția: Kit Harington, Emily Browning, Carrie-Ann Moss, Adewale Akinnuoye-Agbaje, Jessica Lucas, Jared Harris, Kiefer Sutherland
Regia: Paul W. S. Anderson
Scenariul: Janet Scott Batchler, Lee Batchler
Îl vezi pe: netflix
Etichetă +13

Rezumat: În anul 79, filmul Pompeii spune povestea lui Milo (Kit Harington), un sclav celt devenit gladiator, care se află într-o cursă contra cronometru pentru a-și salva dragostea, pe frumoasa Cassia (Emily Browning), fiica unui comerciant bogat, logodită fără voia ei cu un senator roman corupt. Acțiunea se petrece pe parcursul câtorva zile, în timp ce Vezuviul e pe cale să erupă. Milo împreună cu un alt sclav, Atticus, cu care se împrietenește, trebuie să-și înfrunte destinul în arenă, ca să-l omoare pe senatorul care în copilărie i-a măcelărit familia. Dar trebuie și să supraviețuiască pentru a-și salva iubita, în timp ce Pompeii, odinioară un oraș-port prosper, dispare înghițit de vălătucii de lavă și fum.

Pe scurt, filmul urmează aceeași rețetă de succes din Titanic, dar mult mai diluat și mai schematic. Sclavul Milo, poreclit Celtul, nu are dreptul să-și ridice privirea la fata frumoasă cu rang mult mai mare ca al lui, dar ea îl încurajează pentru că s-a îndrăgostit de el. Luptele din arenă se contopesc cu mici cutremure și cu un Vezuviu nervos, pe cale să izbucnească de furie. La momentul culminant, al unui fel de reconstituire a unei bătălii, în care trupele romane din arenă ar trebui să-i măcelărească pe gladiatorii care reprezintă inamicii învinși pe câmpul de luptă, Milo și Atticus se războiesc în așa fel încât soldații romani sunt uciși. Un gest prea temerar de nesupunere față de Roma din partea lui Milo este cât pe ce să-l facă să-și piardă viața, dar Vezuviul scuipă cenușă și bombe vulcanice la foc automat. Lumea, îngrozită, intră în panică. Deja sunt victime destule, părinții Cassiei mor mână în mână, dar Atticus și Milo se luptă mai departe cu senatorul Corvus. Finalul filmului este apoteotic și vă las să-l descoperiți.

Pentru a face legătura cu istoria reală, regizorul pune pe genericul filmului, la început, un motto, citat din Pliniu cel Tânăr (consul roman), unul dintre extrem de puținii supraviețuitori ai dezastrului de acum două mii de ani. Deși pelicula se dorește, probabil, una de mare calibru, filmul e doar unul bunicel. Dialogurile nu sunt cine știe ce, personajele nu au timp să se închege și să fie memorabile, însă poate că până la un punct asta o fi fost și ideea: personajul principal nu e altul decât Vezuviul. După ce se termină filmul, rămâi cu imaginea dezastrului și a colosalei erupții în memorie.

Nici unul din actori nu are ocazia să facă un rol de excepție: Kit Harington e un palid Jon Snow în haine de gladiator, Kiefer Sutherland e mai bun în filme contemporane iar personajul său, Corvus, este un clișeu slab conturat, în timp ce Emily Browning face și ea ce poate din Cassia, fata frumoasă și deșteaptă care se opune măritișului aranjat de părinți. Mai memorabili sunt aceștia doi, Jared Harris și Carrie-Ann Moss, tatăl și mama Cassiei, care, cel puțin în scena lor finală, au o partitură frumoasă de jucat. Aurelia, rănită grav de o bombă vulcanică și țintuită de o coloană a arenei care se prăbușise peste ea, cu ultimele puteri îi spune lui Severus, care se poate mișca, să-l omoare pe Corvus. Însă Corvus doar se preface leșinat, după care urmează o scurtă luptă în care Severus este ucis. În ultimele clipe de viață, Aurelia îi indică lui Milo locul unde a fost dusă Cassia, sperând că o va salva de la dezastru. În același registru grav și bine interpretat, Adewale Akinnuoye-Agbaje face un joc bun în rolul gladiatorului Atticus, prietenul lui Milo, care-i răzbună în final familia, omorându-l pe Corvus, dacă mai era necesară această acțiune, ținând cont că în minutele care urmau lava avea să acopere orașul.

În concluzie, filmul lui Anderson este un pic paradoxal - personajele secundare dau mai bine decât cele principale, povestea de iubire scârțâie, și per ansamblu, deși filmul e bunicel, cum ziceam, cred că dacă faci un film despre o asemenea catastrofă, trebuie să ai și o poveste pe măsura dezastrului natural pe care-l ilustrezi. Oricum, filmul e ok, trece de nota minimă, să zicem un 6 din 10. De văzut în vacanță și în orele de plictis ori de nesomn, noaptea.

Una din marile calități, din punctul meu de vedere, este că îndeamnă lumea mușcată de microbul călătoriilor, ca mine, să viziteze sudul Italiei și implicit ceea ce a mai rămas din, odinioară, falnicul Pompeii.

sursa foto: capturi video de pe netflix

Pentru articole asemănătoare vă rog accesați pagina Recenzii de filme.

Dacă ți-a plăcut, dă mai departe!

Rudolf Valentino: legenda. Recenzie film

Gabriel Garko în rolul lui Rudolph Valentino

Titlul original: Rodolfo Valentino: la leggenda
Traducere - Rudolf Valentino: legenda
Gen: dramă, romantic, biografic
Producție: Italia, 2014
Regia: Alessio Inturri și Luigi Parisi
Scenariul: Teodosio Losito, Paola Pascolini, Giuseppe Badalucco, Antonio Consentino, Franca De Angelis și Emanuela Del Monaco
Distribuția: dați scoll paginii, este la sfârșitul articolului

Rudolf Valentino-legenda, miniseria în două (sau patru) părți care va fi transmisă la TVR 2 la începutul lui ianuarie 2019, prezintă viața de dansator și actor a acestuia, cunoscut în istoria cinematografiei ca primul sex simbol de la Hollywood și primul bărbat care a purtat eticheta de latin lover. Protagonistul, Gabriel Garko, a declarat că a fost mândru și entuziasmat de acest rol.

Gabriel Garko în timpul turului de prezentare a miniseriei

Miniseria respectă doar pe alocuri adevărul despre legendarul Rudolf Valentino, prezentând o versiune romanțată și pozitivă a eroului. Despre Rudolf se știe că n-a fost un elev strălucit, că nu-i plăcea să muncească și că trăia la limita legalității, motiv pentru care a plecat în America. Filmul prezintă o altfel de copilărie și adolescență, și îl arată în Castellaneta, locul său de naștere, ca pe un copil foarte iubit de mamă - fostă dansatoare de cabaret, căsătorită cu un nobil italian. Rebel de mic, Rodolfo este trimis la o școală cu internat de către tatăl său, care nu-l iubește deloc pentru că îl vede prea răsfățat. La școală, din cauza felului său libertin de a fi, primește pedepse frecvent, dar colegii și mai ales colegele sale îl admiră pentru talentul deosebit pe care îl are ca dansator, talent moștenit de la mama sa. Până să ajungă să termine liceul, taică-său moare, iar asta aduce probleme pe capul lui și al mamei sale, pentru că bătrânul nu le lasă lor averea, ci fetelor dintr-o căsătorie anterioară. Oricum, comunitatea n-o considera pe mama lui nobilă, datorită profesiei ei din tinerețe.

Rudy și Betty, dansatoarea profesionistă din New York (secvență de film)

Cei doi încep să fie angajați pentru munci umilitoare, de servitori. Rodolfo ajunge la un moment dat argat în casa marchizului Banzi, tatăl Caterinei, fostă colegă de școală și prietenă din copilărie. Dar până să apară Caterina în scenă, Nina, marchiza, remarcă frumusețea și șarmul băiatului, și, deoarece era constant neglijată de bătrânul ei soț, începe o relație amoroasă cu el. Rodolfo acceptă, fiind conștient de acum încolo de efectul de seducție pe care îl are asupra femeilor. Când Caterina vine acasă, el rupe relația cu Nina și se iubește cu draga lui colegă de școală, undeva, într-o grădină amenajată de el doar pentru ei. Caterina este logodită de taică-său cu un tânăr aristocrat, pe care nu-l iubește, dar este obligată de cutumele vremii să se mărite cu acesta. Cei doi plănuiesc să fugă în America, însă Nina află, și drept răzbunare pentru că a fost părăsită, țese o intrigă urâtă. Astfel, Rodolfo pleacă singur peste ocean.

Tânărul emigrant ajunge la New York, se cazează într-un dormitor comun în cartierul italian și începe să facă diverse munci pe la restaurante. Uneori, doarme în stradă când este concediat, deși poate găsi ușor job-uri de giggolo pentru doamne mature dar cu mulți bani, datorită puterii sale de seducție. Totuși, mereu își spune că Rodolfo Guilelmi nu e de vânzare și nu acceptă un astfel de compromis. Caterina este însărcinată cu fiica lui, îi scrie despre asta, dar scrisoarea nu ajunge la el. Când marchizul descoperă că ginerele lui toacă averea pe amante și jocuri de noroc, Caterina are curaj să spună adevărul despre fetița ei și pleacă, cu tot cu copil, în America să-l caute pe Rodolfo.

Gabriel Garko în timpul turului de prezentare a miniseriei

Între timp, acesta, aflând că mama lui e bolnavă și că mătură curtea unei mănăstiri, lasă mândria la o parte ca s-o poată ajuta cu bani. Își schimbă numele în Rudolf Valentino, Rudy, ajungând să alcătuiască o trupă de dansatori italieni cu care dă spectacole numai pentru femei (probabil ceva asemănător spectacolelor de stripperi de azi) în anumite localuri private, conduse de mafie. Doamnele plăteau bani grei pentru câteva ture de dans cu el, astfel că el și Tony, prietenul său din cartierul italian al New York-ului, care acum îi este agent, ajung destul de rapid să trăiască o viață de lux. De aici începe ascensiunea sa și accesul la lumea filmului mut.

Ceea ce este cel mai departe de adevăr în miniserie, din punctul meu de vedere, este faptul că Rudolf iese, la un moment dat, timp de doi ani din lumina reflectoarelor și se ascunde de public, căutându-i-se un înlocuitor. De altfel, cu această scenă începe filmul, apoi un băiat care vinde ziare îl recunoaște și îl întreabă de ce face asta, iar el începe să-și amintească viața sa... În realitate așa ceva n-a existat, Rudolf îmbolnăvindu-se brusc și murind la 31 de ani în spital (1926), datorită unei infecții abdominale și a unor complicații, pentru care la data respectivă nu erau soluții.

Mi-a plăcut mult rolul făcut de Gabriel Garko și asemănarea sa izbitoare cu legendarul actor pe care îl joacă. Aș spune chiar că Garko e mai atrăgător decât era Valentino, deși magnetismul intens și privirea languroasă nu le-a putut copia. Miniseria creionează un Valentino plin de talent și de caracter, fără vicii, deși după ce află despre moartea mamei sale, îl vedem pe Rudy cu pahare de alcool golite, cu toate că America se afla în plină eră a prohibiției. Această latură nu este clar exploatată de film, care se concentrează pe viața lui Rudolf și mai puțin pe ceea ce se întâmplă colateral. Se spune că adevăratul Rudy ajunsese să bea whisky, era fumător, afemeiat și cele două căsnicii ale sale ar fi fost de fațadă, pentru că, cel puțin a doua soție, Natașa Rambova, era lesbiană (amănunt care în prezent naște controverse privind orientarea sexuală a lui Valentino, despre care biografii lui și cei care l-au cunoscut au afirmat fără echivoc că era hetero. De ce astăzi se încearcă introducerea lui și a altor celebrități în tabăra celorlalți, nu-mi este foarte clar). Așadar, dacă Valentino ajunsese consumator de alcool, înseamnă că și relațiile lui cu mafia erau strânse.


Să nu uităm că în 1920 în America se dă legea prohibiției, iar mafia, condusă de Al Capone, controlează tot ceea ce este ilegal în domeniul fabricării băuturilor spirtoase și în domeniul cazinourilor, jocurilor de noroc și a lumii show-biz-ului. Filmul ne arată cumva, acest lucru, dar nu spune explicit că persoanele care i-au asigurat succesul lui Rudolf ca dansator și mai apoi actor erau capi ai mafiei. În acest context socio-istoric, moartea sa prematură și subită, poate căpăta o altă lumină, deși nu există dovezi în acest sens, ori nu le-am căutat eu îndeajuns.

Una peste alta, miniseria Rodolfo Valentino: la leggenda este un succes. Iar farmecul lui Valentino rezistă peste ani și este neștirbit: când Gabriel Garko, machiat și costumat în personajul Rudy, face un tur prin Italia pentru promovarea acestui film biografic, sute de femei îl așteaptă și țipă isteric la vederea lui, ca și acum o sută de ani, la vederea lui Rudolph Valentino....

Pentru împătimiții de cinema și mai ales de începuturile acestuia, recomand filmul ca pe ceva ce nu trebuie ratat.

Distribuția:

        actorii  ------   rolul jucat

Gabriel Garko: Rudolf Valentino
Victoria Larchenko: Caterina Banzi
Cosima Coppola: Betty
Asia Argento: Natacha Rambova
Ángela Molina: Gabrielle Guglielmi
Yari Gugliucci: Tony Vitiello
Giuliana De Sio: Alla Nazimova
Giulia Rebel: Jean Acker
Alessandra Barzaghi: Dolly Papavero
Elena Russo: Rosa Cuccurullo
Orso Maria Guerrini: Conte Banzi
Dalila Di Lazzaro: contessa Nina Banzi
Mario Cordova: Giovanni Guglielmi Di Valentina
Adua Del Vesco: Sally
Federica Sabatini: Dorothy
Maria Letizia Gorga: June Mathis
Gianluca Soli: Marchese Alberto Pavoni
Andrea Gherpelli: Padre Marino
Anita Pititto: Rosina
Isa Gallinelli: Peppina

surse foto: www.davidemaggio.it, tumblr.com, capturi de ecran de pe trailerul miniseriei și de pe canalul youtube al Ares Films (pozele din turul promo al seriei).

surse articol: wikipedia, davidemaggio.it .

Pentru articole asemănătoare accesați pagina Recenzii de filme.

Dacă ți-a plăcut, dă mai departe!

Venom. Film 2018. Recenzie

Titlul original: Venom
Gen: comedie, fantasy, super-eroi
Producător: Columbia Pictures, 2018
Regia: Ruben Fleischer
Scenariul: Scott Rosenberg, Jeff Pinkner, și Kelly Marcel
Distribuția: Tom Hardy (Eddie Brock / Venom), Michelle Williams, Riz Ahmed, Scott Haze, Reid Scott
Etichetă: PG-13 (pentru secvențe de violență și acțiune, și pentru limbaj licențios)
Distribuit pe Netflix.

Venom este un film cu super-eroi din 2018 bazat pe personajul de benzi desenate cu același nume produse de Marvel Comics.

Pe scurt, filmul este foarte slab, din toate punctele de vedere, ba chiar am impresia că în categoria aceasta de filme sau seriale nu am văzut ceva mai prost (părerea mea).

Mai în detaliu, Venom este numele unei ființe extraterestre de pe o cometă (??) care ajunge pe Pământ după ce el și alte forme de viață asemănătoare invadează niște sonde spațiale ale organizației Life Foundation. Aceste ființe nu pot acționa în mediul terestru decât fuzionând cu un trup uman, adică trăind în simbioză cu acesta. Sonda se întoarce pe Pământ cu patru probe. Fundația Life descoperă că simbioții nu pot supraviețui fără gazde care respirau oxigenul, care resping adeseori fatal simbioza.

Jurnalistul de investigații Eddie Brock ajunge să fie "locuit" de simbiotul Venom în urma unui complex de împrejurări. Presa insinuează ideea că simbioții din cometă își consumă gazdele până le omoară. Eddie reușește să trăiască în înțelegere cu Venom, devenind un fel de justițiar. Când este în pericol, Eddie se transformă în Venom, o cocomârlă gen șopârloii din Alien care are super-forțe și astfel iese mereu învingător.

Per total, mie filmul mi s-a părut o înșiruire de fapte și imagini fără prea multă noimă, iar multe din review-urile online ale spectatorilor îmi dau dreptate. Venom este considerat cel mai jalnic super-erou (the lamest super-hero), o poveste strident de proastă și veșnic enervantă (stridently stupid and eternally annoying), ciudat, confuz și cu final prost (ultimately too weird and confusing with an ending that's just stupid), iar recenziile negative continuă și n-am depus niciun efort să le găsesc.

În ciuda acestui fapt, la Venom unii au apreciat performanța lui Hardy și chimia dintre Brock și Venom, iar filmul a devenit un succes neașteptat de box-office, fiind cel de-al cincilea film cu cele mai mari încasări în 2018, cu peste 854 milioane de dolari în întreaga lume, în luna octombrie.

Aud că se lucrează la o continuare, însă eu mă întreb sincer, de ce? .....

sursă foto - wikipedia.

Dacă ți-a plăcut, dă mai departe!

La, la land - recenzie film

Titlul original: La La land
Traducere: -
Gen: comedie, romantic, dramă, muzical
Producţie: Summit Entertainment, 2016
Regizor: Damien Chazelle
Scenariul: Damien Chazelle
Distribuţia: Ryan Gosling, Emma Stone, John Legend şi Rosemarie DeWitt.

Mă aflam de ore întregi în avion şi mă uitam la filme. LA LA LAND era printre cele oferite de compania KLM, aşa că am apăsat play şi mi-am pus căştile, ştiind că e un film cu o grămadă de Oscaruri la activ, printre care şi pentru cel mai bun film. Bun, până aici.

Filmul începe cu un ambuteiaj în trafic, prin Los Angeles, o tânără ascultă muzică şi începe să danseze şi să cânte afară din maşină, iar mai apoi alţi şoferi îi urmează exemplul, şi, în stilul unui veritabil film muzical, până la urmă toată autostrada - sau ce-o fi fost - cântă şi dansează la unison, fericiţi că au rămas în drum, blocaţi. Pe ultimele acorduri muzicale, toţi sar pe maşini, cu mâinile în aer, exprimându-şi exaltarea de a se afla în însorita Californie.

După acest intro în story-line se cristalizează povestea. Tânăra care a început să danseze prima este Mia, iar din spatele ei, un anume Sebastian o claxonează să-şi mişte portbagajul mai repede. Mia se mişcă. Ea este chelneriţă la o cafenea din zona studiourilor Warner Bros şi speră să ajungă actriţă, aşa că s-a înscris să dea o audiţie, însă cu tot efortul ei, o dă în bară. Mai încolo aflăm despre Sebastian că este un iubitor al jazz-ului, stă cu sor'sa şi întâmpină oarece dificultăţi în a-şi plăti facturile.

Mai spre mijlocul filmului cei doi eroi se întâlnesc. Povestea curge mai departe, şi habar nu am cum se încheie pentru că mie, una, mi s-a părut un film foarte plicticos, şi pe alocuri uşor imbecil (scenă de la început este relevantă în acest sens). Bănuiesc că pe fondul dezvoltării relaţiei dintre Mia şi Sebastian, surprinsă în prim plan, ca să zic aşa, în plan îndepărtat se derulează la zi activitatea uzinei de vise, a Hollywoodului, a Americii ca prim producător de cinema în lume. Însă, ca de obicei la filmele de Oscar, sunetul este perfect, imaginea şi costumele la fel, scenografia, idem. Actorii joacă şi ei perfect. Şi aşa, o sumă de perfecţiuni dau un întreg plictisitor, prea puţin amuzant şi bun de lăsat deoparte chiar şi într-o situaţie în care chiar n-ai ce să faci altceva decât să vizionezi filme, sau să dormi, dacă poţi.

Eu, totuşi, va recomand să-l vedeţi, pentru muzică și dans, merită. Poate eram eu prea obosită deja, după vreo dooj' de ore de nesomn, poate voiam să mă mişc şi nu aveam unde, poate mi-a plăcut mai mult zborul către răsărit, prin Siberia spre China, când jumătate de planetă era în întunericul nopţii iar în jumătatea spre care ne îndreptam venea răsăritul. Pe bune, imaginea asta era foarte mişto. Mi s-a părut mult mai fain ceea ce vedeam pe ultimul hublou, de la coada avionului, decât acest La La Land care a rămas acolo, pe pauză, până când am revenit la meniu şi am ales un alt film de văzut.

Pentru alte articole asemănătoare

vă rog accesați pagina Recenzii de filme.

Dacă ți-a fost util, dă mai departe!

Urgent! Vreau un film urgent!

Sunt blogger. Scriu despre ce cred eu, ce simt, ce gândesc dar şi despre ce văd şi ce aud, la propriu şi la figurat. Având în vedere că am mai multe bloguri şi scriu şi despre cărţi şi despre filme, cutreier uneori internetul în lung şi în lat. Mă interesează ce mai apare, ce mai vor oamenii, la ce se mai uită şi aşa mai departe.

Ca atare, în căutare de subiecte sau doar să văd care sunt trendurile, întru pe diferite site-uri sau cutreier prin social media.

Fiindcă internetul este pentru toţi, nu de puţine ori am dat peste oameni stupefianţi de-a dreptul.

Pe diverse site-uri de tip forum, dar şi pe facebook, pe grupurile de filme am dat deseori peste postări de genul: Vreau şi eu un film de acţiune şmecher, URGENT! Vă rog, un film de comedie, vă rog, e URGENT rău! Vreau şi eu un keygen pentru X joc, e URGENT! Vreau URGENT un pumn în cap etc. Recunosc, ultima este inventată, îmi aparţine.

Ce este urgent în nevoia TA de a viziona un film?

Mă copii - sper că sunteţi copii, voi ăştia care faceţi chestii de genul - hai să vă explice nenea câte ceva. În primul rând, voi NU sunteţi în centrul universului. Poate doar în centrul universului alor voştri, dar şi de asta mă îndoiesc.

Doi, faptul că vrei TU să te uiţi la un film ACUM, nu este urgent prietene, crede-mă. Un infarct de exemplu este urgent. Un incendiu este urgent. O naştere este urgentă şamd. Alea sunt chestiuni urgente, reale. Chestiuni de viaţă şi de moarte, la propriu.

N-o să moară nimeni că nu găseşti tu un film la care să te uiţi acum.

Apoi, dragul meu copil, în primul rând, nu mai fi ţăran de oraş. Când soliciţi ajutorul cuiva, frumos este să foloseşti cuvintele magice te rog şi mulţumesc, dacă într-adevăr a putut să te ajute dar şi chiar dacă măcar a intenţionat. Eu nu sunt mama ta şi nici tatăl tău să fiu obligat să te ajut. Clar?

Trebuie să fii recunoscător oamenilor pentru timpul pe care şi-l rup ca să ajute funduleţul tău răsfăţat. Apoi, nu mai fi leneş, dragul meu copil. Pune mâna pe mouse-ul ăla şi pe tastatură şi caută pe net. Este IMDB-ul uriaş, are şi recenzii şi tot ce vrei. Nu mai pun la socoteală cele n site-uri de genul.

Poţi să vezi care sunt cele mai noi filme din fiecare gen, ce note au, ce review-uri au primit etc. Nu mai fi leneş. În loc să aştepţi informaţia să pice din cer, mai bine o cauţi singurel. Ştiu că eşti obişnuit să primeşti totul pe tavă dar te rog să înţelegi dragule, că viaţa e lungă şi e dură.

Cu această atitudine nu vei ajunge departe în viaţă fiindcă să ştii, dragul meu, că nimeni nu-ţi datorează absolut nimic.

acest articol este un guest post scris de bloggerul InfraSunete la:

https://infrasunete.eu/

Sursa imagine: pexels.com

Mumia - 2017, recenzie

Titlul original: The Mummy
Traducere: Mumia
Gen: aventuri, fantasy
Producţie: Universal Pictures
Regizor: Alex Kurtzman
Scenariul: David Koepp, Christopher McQuarrie, Dylan Kussman
Distribuţia: Tom Cruise, Sofia Boutella, Annabelle Wallis

Mumia 2017 este un film - părerea mea - mai bun decât cel realizat în 1999 şi când spun asta nu mă refer doar la efectele speciale, ci la povestea în sine.

Păstrând firul temporal al poveştii, undeva în Egiptul antic, prinţesa Ahmanet, fiica faraonului Menephtre, vrea să fie succesoare la tron după moartea tatălui ei, dar una dintre soţiile acestuia naşte un băiat. Atunci Ahmanet face un pact cu Seth, zeul morţii, şi cu ajutorul unor ritualuri demonice obţine puteri nemaivăzute, omorându-şi tatăl, apoi pe acea concubină şi pe fiul ei. Însă preţul pentru pactul făcut nu e doar sufletul ei, ci şi promisiunea că o să-i dea lui Seth un trup prin care acesta să domnească în lumea fizică. Zeul îi dăruieşte un pumnal cu o piatră la mâner cu ajutorul căruia Ahmanet se pregăteşte să înfăptuiască un ritual prin care să-i dăruiască lui Seth trupul iubitului ei. Însă înainte ca ea să poată îndeplini acest lucru, preoţii îl omoară pe bărbat şi o prind pe Ahmanet pe care o mumifică de vie şi o închid într-un sarcofag îngropat într-un loc secret din Mesopotamia (actualul Irak). Ulterior, poporului i s-a interzis să mai amintească de prinţesa Ahmanet şi doar legende au ajuns până în prezent despre existenţa ei. De asemenea, pumnalul lui Seth a fost separat de piatra de pe mâner, pentru că să nu se mai poată îndeplini blestemul până la capăt.

Piatra ajunge în mâinile unui cavaler templier şi este îngropată alături de el, în 1157. În prezent, aflaţi într-o misiune în Irak, câţiva mercenari, printre care şi un hoţ de meserie, Nick Morton, descoperă întâmplător locul unde a fost îngropat sarcofagul lui Ahmanet care astfel revine la viaţă şi îl alege pe Nick drept cel care va fi încarnarea zeului Seth. Acţiunea se complică, intervine şi o arheoloagă, Jenny Halsey, pentru care Nick are unele sentimente. Însă blestemul e blestem şi piesele acestui puzzle încep să se adune singure. Piatra pumnalului lui Seth este şi ea descoperită, Ahmanet, prinde puteri şi caută să-l înjunghie pe Nick ca să-şi poată împlini promisiunea către zeu.

Însă lucrurile nu se vor desfăşura aşa cum doreşte Ahmanet, ci vor lua o altă întorsătură, pentru ca noi să vedem, probabil, şi alte aventuri ale acestei noi serii Mumia. De fapt, așa cum spune și unul dintre scenariști, cheia filmului este dr. Jeckyll, deși, doar din film, nu rezultă asta, însă acest personaj ciudat se va dezvălui în celelalte episoade ale seriei. Ideea care m-a făcut să văd o anume valoare în acest film, este aceea că însuşi Diavolul vrea să se transforme în altceva, sătul de întuneric, de distrugeri şi de moarte.

Dacă ți-a plăcut, dă mai departe!

sursa foto: capturi video de pe youtube

Pentru alte recenzii de filme

vă rog accesați pagina Stele de cinema.

It Stains the Sands Red 2016, recenzie

Titlul original: It Stains the Sands Red
Traducere (personală) - Pătează nisipul cu sânge
Gen: horror
Producător: Digital Interference Productions, Grasswood Media, 2016
Distribuitor internaţional: Dark Sky Films
Regia: Colin Minihan
Scenariul: Stuart Ortiz, Colin Minihan
Distribuţia: Brittany Allen, Juan Riedinger, Merwin Mondesir, Kristopher Higgins, Andrew Supanz, Michael Filipowich, Nico David, Dylan Playfair

O stripteuză cocainomană din Las Vegas, Molly, porneşte la drum spre Mexic cu iubitul ei, Nick, pentru că în oraş tocmai s-a declanşat o epidemie şi oamenii obişnuiţi sunt zombificați de către alţi zombie. La un moment dat se împotmolesc cu maşina în nisipul deşertului şi văd un tip care vine spre ei de pe autostradă. Individul este un zombie însetat de sânge. Cei doi se baricadează în maşină până vine noaptea şi Nick, văzând că zombie-ul pare să fi dispărut din peisaj, deschide portiera să ia telefonul căzut pe asfalt. Creatura, însă, îl atacă şi îi mănâncă organele interne.

Molly o ia pe jos prin deşert încercând să ajungă la un aerodrom particular unde erau aşteptaţi, ea şi Nick. Însă pe drum constată că zombie-ul vine după ea, și, ce să vezi, acesta nu vrea s-o mănânce, ci doar aşa, se ţine scai de ea, între cei doi pe parcursul filmului înfiripându-se un fel de relaţie, dacă pot s-o numesc aşa. Molly îl botează pe zombie Smalls (Mică, de la puţă mică) şi începe să-i povestească despre viaţa ei de mamă şi femeie ratată, deşi Smalls doar horcăie din când în când.

Până la urmă ea îl omoară zdrobindu-i capul cu o bucată de dală de piatră, eliberându-l de chin, şi se întoarce la fata ei, în orăşelul bântuit de oamenii transformaţi în zombie. Cu scenele sale scârboase în care Smalls scoate maţele bărbaţilor (care răsar în calea lui Molly violând-o), mâncându-le (ba, chiar la un moment dat, am impresia că mai ronţăie domnul Smalls şi un alt organ masculin aflat în zona abdominală a victimei lui), sau cu scena absolut tembelă în care ea îşi scoate tamponul plin de sânge din vagin aruncându-i-l să-l mănânce, părerea mea este că n-am văzut film mai prost ca ăsta.

Într-adevăr, este un low cost, dar asta nu ar fi trebuit să împiedice pelicula să aibă substanţă, să aibă un sens şi ceva la care să te gândeşti după ce se derulează genericul. Vorba unui comentator de pe amazon, în acest film femeia este o feministă puternică iar bărbaţii sunt nişte profitori, însetaţi de sânge şi de sex, nişte creaturi în care instinctele predomină sau dacă nu e aşa, sunt nişte nenorociţi care o lasă baltă pe Molly tocmai când are nevoie mai mult de ajutor (tipul de la aerodrom pleacă singur spre Mexic lăsând-o pe Molly în compania celorlalţi angajaţi, zombificați între timp). În timp ce este urmărită de Smalls (din cauza sângelui ei menstrual, zice o recenzie americană), Molly mai trage o dâră de cocaină pe nări sau o duşcă de apă ca să se hidrateze în soarele deşertului, iar zombie-ul ţine ritmul lent, nu cumva s-o prindă pe bune din urmă pe femeia din faţa sa.

Păcat că filmul nu pune mai mult accent pe nimicirea propriilor demoni ai lui Molly în timp ce traversează deşertul, pe transformarea ei din femeie uşoară şi mamă ratată, într-o luptătoare pentru drepturile ei şi viaţa copilului ei. Ideea asta e prea difuz întrepătrunsă în acţiunea haotică a filmului, din care nu înţelegi ce-i cu zombii ăia, ce vrea Smalls de la Molly şi de ce tocmai ea pare să fie cea aleasă de destin să supravieţuiască unor undeads.
Iar eu, dacă mai văd vreodată numele regizorului Colin Minihan pe afişul unui film, o să ştiu ce NU trebuie să vizionez.

Dacă ți-a plăcut, dă mai departe!

sursa foto: capturi video de pe youtube

Pentru alte articole despre filme

vă rog accesați pagina Recenzii de filme.

Lost in Florence, 2017

Titlul original: Lost in Florence
Traducere - Rătăcit în Florenţa
Gen: romantic
Producător: Black Sand Pictures, 2017
Distribuitor internaţional: Orion pictures
Regia: Evan Oppenheimer
Scenariul: Evan Oppenheimer
Distribuţia: Brett Dalton, Stana Katic, Alessandra Mastronardi, Alessandro Preziosi.

Eric Lombard este un fotbalist american aflat la o răscruce pe drumul vieţii sale. Într-o zi, la un picnic, o cere de soţie pe iubita lui, Colleen, dar ea îl respinge pe motiv că nu are o profesie stabilă şi că ea nu poate să se căsătorească pe viaţă cu un om care îi oferă atât de puţină siguranţă pentru viitor. Eric, dezamăgit, acceptă oferta de a se transfera la o echipă italiană de Calcio Storico, o formă medievală și agresivă de fotbal combinat cu rugby care se joacă numai vara, şi pleacă la Florenţa, la o verişoară stabilită acolo, lăsând în urmă trecutul.

În Florenţa o întâlneşte pe Stefania, care este însă cuplată cu Paolo, căpitanul echipei. Stefania, atrasă de el, îi propune o aventură romantică fără implicare emoţională, însă amândoi se îndrăgostesc unul de celălalt. Lucrurile se complică atunci când Paolo află că prietenul lui american are o relaţie cu iubita lui şi când Colleen îşi dă seama că-l iubeşte pe Eric şi vine după el la Florenţa să se împace şi să-i accepte propunerea de căsătorie.

Filmul ne arată şi câteva imagini dintr-o Florenţă plină de opere de artă, dar golită de turişti, ne introduce în lumea fotbalului medieval italian şi ne prezintă o poveste superficială, siropoasă pe alocuri, dar frumoasă, de dragoste şi de viaţă. Nu e un film de şapte stele, însă de văzut în vacanţă, într-o după amiază prea caldă în care nu ai ce face prin casă, ori în lungile ore de zbor intercontinental, este de preferat în locul altor pelicule. Se urmăreşte uşor, şi după mine, se şi uită uşor.

Dacă ți-a plăcut, dă mai departe!

sursa foto: capturi video de pe youtube

Pentru alte recenzii de filme

vă rog accesați pagina Stele de cinema.

Dark shadows - 2012

Titlul original: Dark Shadows
Traducerea - Umbre întunecate
Gen: romantic, horror, comedie
Producator: Richard D. Zanuck, Graham King, Johnny Depp, Christi Dembrowski, David Kennedy
Regia: Tim Burton
Scenariul: Seth Grahame-Smith
Distribuția: Johnny Depp, Michelle Pfeiffer, Helena Bonham Carter, Eva Green, Jackie Earle Haley, Jonny Lee Miller, Chloë Grace Moretz, Bella Heathcote.

Un film de vacanţă, uşor, spumos deşi aparent, horror, o comedie bună se dovedeşte a fi acest Dark Shadows produs în 2012 şi regizat de Tim Burton. Fimul spune povestea unui tânăr dintr-o familie care a pus bazele unui orăşel în Anglia. La tinereţe, Barnabas Collins se îndrăgosteşte de Angelique, fata unei vrăjitoare, dar mai târziu găseşte adevărata sa dragoste, pe Josette. Angelique geloasă, o face pe Josette să se arunce în mare. Barnabas se duce după ea dar Angelique îl blestemă să nu moară, ci să devină vampir. După o vreme, oamenii orăşelului îl leagă pe Barnabas, îl închid într-un sicriu şi îl îngroapă adânc în pământ. Trec 200 de ani. Josette se reîncarnează într-o tânără care caută de lucru şi se angajează ca servitoare la familia Collins, scăpătată acum, pentru că tot ceea ce aveau ei cândva, toate afacerile, aparţin lui Angelique, care e nemuritoare. Întâmplător nişte lucrări de excavaţii aduc la suprafaţă sicriul iar Barnabas este eliberat. Ceea ce urmează e, poate uşor de imaginat. Vampirul, deşi constient că face rău altora, doreşte să refacă averea familiei şi îşi dă toată silinţa în acest sens, profitând şi de faptul că are capacităţi hipnotice asupra celorlalţi.

Aşadar cu un strop de Dracula lui Coppola (şi acolo Mina este reîncarnarea soţiei lui Vlad, Elisabeta), cu un strop de Lucifer (Barnabas îşi întreabă servitorii ce-şi doresc cel mai mult), cu o aluzie la o altă comedie spumoasă cu fantome, Ghostbusters, acest film făcut din idei puse cap la cap ale altor pelicule, deşi se pretinde inspirat dintr-un serial tv de lungă întindere al anilor '70, reuşeşte să devină un întreg şi să încânte ochiul, să amuze, să relaxeze.
Poate că dacă figura pe care o face Johnny Depp în film n-ar fi atât de memorabilă şi de credibilă, filmul ar trece oarecum neobservat.


Dacă ți-a plăcut, dă mai departe!

sursa foto: capturi video de pe youtube

Imaginarium-ul dr. Parnassus

Titlul original: The Imaginarium of Doctor Parnassus
Gen: fantasy
Producător: Davis Films, 2009
Regia: Terry Gilliam
Scenariul: Terry Gilliam, Charles McKeown
Distribuția: Heath Ledger, Christopher Plummer, Andrew Garfield, Lily Cole, Verne Troyer, Johnny Depp, Tom Waits.

Imaginarium-ul doctorului Parnassus spune povestea nemuritorului dr. Parnassus (Christopher Plummer) şi a imaginarium-ului sau magic. Totul este un spectacol ieftin într-un circ ambulant dintr-o suburbie a Londrei prin care-şi câştigă existenţa Parnassus, fiica lui, Valentina, Anton şi prietenul cel mai bun al doctorului, piticul Percy. În imaginarium intră oricine doreşte, şi astfel poate călători într-o lume a visului (de fapt, intră în mintea lui Parnassus care se află în spatele scenei, în transă) în care ajunge să experimenteze diverse lucruri şi apoi trebuie să aleagă între două căi. Alegerea corectă duce pe un drum al luminii, iar alegerea greşită, pe un drum plin de ciudăţenii şi probleme.

Parnassus are un secret foarte întunecat; cândva, cu secole în urmă, a făcut un pariu cu domnul Nick (Diavolul, jucat de Tom Waits), în care a câştigat nemurirea. După câteva secole, el vrea să rupă înţelegerea făcută, să redevină tânăr şi să dea nemurirea pe iubire, dar Diavolul nu poate accepta decât cu condiţia ca fiica doctorului, Valentina (Lily Cole) să fie a lui când va ajunge la 16 ani. Anii trec şi Nick vine să-şi ia ce i-a fost promis, dar dr. Parnassus nu e dispus să renunţe. Cu toate acestea diavolul reînnoieşte pariul: cine atrage primele 5 suflete, o câştigă pe Valentina.

Tony este un personaj şi mai misterios, un filantrop care datorează bani mafiei ruseşti şi care-şi schimbă chipul în funcţie de alegerile din imaginarium (o adăugire la scenariul iniţial al filmului din cauza morţii primului actor care a jucat pe acest personaj) readus la viaţă de Anton. Tony intră în joc de partea doctorului, care i-o promite pe Valentina de soţie dacă-l ajută să-l învingă pe diavol. Lupta este strânsă, dar decizia Valentinei care află adevărul despre tatăl ei îl dezamăgeşte pe Nick. Până la urmă, Parnassus rămâne blocat ani de zile în propria-i minte, pe când în lumea fizică, reală, el este un cerşetor umil. Când reuşeşte să iasă din hăţişurile imaginaţiei, o regăseşte pe fiica sa alături de Anton, având şi un copil împreună.

Filmul ne oferă nu doar o poveste minunată, ci o lume întreagă, atât de remarcabil creată cu efecte vizuale şi cinematografice, care vă face să vă întrebaţi unde vă aflaţi la sfârşitul filmului şi unde aţi fost în timpul acestuia. Imaginarium-ul, cu uşile sale din folie argintie, este plin de lumi aleatorii produse de mintea umană, atât de vie, de misterioasă şi de ciudată.
Filmul a fost considerat o peliculă de artă, însă ar putea să nu fie pe placul multor spectatori. Referinţele religioase, oarecum esoterice, şi cheile simbolurilor, nota iniţiatică pe care doar cei aplecaţi către ocultism o pot înţelege, fac din Imaginarium-ul dr. Paranssus o peliculă greu descifrabilă, cu tuşe groase de ciudat, pe alocuri cu iz de plictiseală, dar un film memorabil pentru cei care ştiu să-i înţeleagă mesajul.


Dacă ți-a plăcut, dă mai departe!

La revedere, Saruman!

A fost Dracula, Saruman (LOTR), contele Rochefort (Cei trei mușchetari), a jucat în seria James Bond, a petrecut o viață pe platourile de filmare. Acum a plecat să ia inițierea finală, printre stele.

S-a născut în Westminster, Marea Britanie pe 27 mai 1922, adică de curând a împlinit venerabila vârstă de 93 de ani și a mai apucat să trăiască puțin, cât să se mai bucure de căldura verii.

Și-a început cariera cinematografică în anii '40 și datorită fizicului său considerat expresiv pentru roluri negative, a fost distribuit în filme horror și gotice. În 1977 pleacă în Statele Unite și acolo cariera sa cunoaște o altă dimensiune. Este distribuit în alt gen de filme, de exemplu în seria Aeroportul, în filme istorice, sau împrumută chipul și vocea sa unor figuri politice ale prezentului. În afară de film, a mai făcut muzică, vocea i-a fost folosită la unele pelicule animate, inclusiv în alte limbi, pentru că Lee vorbea fluent italiana, franceză, germană și spaniolă, apoi mai știa și greacă, rusă, chineza mandarină și suedeză.

Dar noi ni-l amintim cel mai bine în rolul vrăjitorului Saruman din trilogia Stăpânul inelelor, personajul care de bună voie trece de partea lui Sauron și se pune cu puterile sale la dispoziția întunericului. Mi-ar fi plăcut să-l văd într-un alt film, continuare la LOTR, cum s-a făcut de a devenit mag negru. Pentru că orice alegere are motivele ei pentru care a fost făcută. Iar dacă Silmarillion va fi ecranizată, probabil că vom vedea pe tânărul Saruman împrumutând chipul unui alt actor.

RIP Christopher Lee!

Experimentul Philadelphia (1984)

Multa cerneala a curs pe marginea acestui subiect, si multa va mai curge. Probabil ca a fost vorba doar despre o incercare de punere pe modul invizibil a vaselor de razboi, pe radarele germane. Insa povestea filmului din 1984, asa cum o stim noi azi, e diferita, e adaugita, e facuta sa atraga. Si totusi, inca filmul nu spune tot ceea ce deja de prin anii '80 se stia chiar si pe la noi, de prin cartile si emisiunile radiofonice (va mai aduceti aminte de "Exploratorii lumii de maine?" ) ale domnilor Alexandru Mironov ori Dan Apostol.

Asadar era in plin razboi. In portul militar Philadelphia, US Navy impreuna cu o echipa de fizicieni condusa pare-se de insusi Albert Einstein, incearca sa faca invizibila o nava numita, la fel ca in film, Eldridge. Nava este plasata intre doua crucisatoare pe care sunt montate doua imense generatoare de camp electromagnetic.

Experimentul incepe. Nava-cobai, avand echipaj pe ea, dispare din campul vizual al privitorilor timp de 20 de minute, insa urma ei in apa, la fel ca aceea a unui pantof pe nisip, ramane vizibila. Si pentru ca tacamul sa fie complet, se spune ca nava ar fi aparut in portul Norfolk, la vreo 400 de km sau de mile distanta. Cand experimentul s-a incheiat, o parte din membrii echipajului erau morti, unii incastrati in metalul vasului, altii disparuti, unii erau vii, dar nebuni, altii, putini, erau intregi, cel putin in aparenta.

Despre acestia din urma se spune ca ar fi avut momente cand incepeau sa devina transparenti si aveau tendinta sa dispara din lumea noastra, insa  si-ar fi revenit daca altcineva punea mainile pe ei.

Se spune ca in sloiurile de gheata care orbiteaza Terra, undeva pana in zona orbitei lunare, s-ar gasi trupurile catorva din cei disparuti atunci (sau aici confund eu cu celebrul zbor 19, din Triunghiul Bermudelor? si daca tot am pomenit despre el, o sa va povestesc si povestea asta intr-o zi).

Ce s-a intamplat, oare, atunci? Unde-i tatuca Einstein sa ne spuna? S-a facut o bresa in continuum-ul spatiu timp? Extraterestrii?
Sau poate pur si simplu sunt niste exagerari? Se pare ca americanii nu stiau de ele, asa ca filmul nu prezinta disparitii ciudate de oameni, ci disparitia unui intreg oras! Si mai istoriseste el, filmul, o poveste de dragoste, in asa fel incat eroul pricipal, face cateva salturi inainte si inapoi prin timp, ca sa-si salveze colegii de pe nava, orasul disparut - ce vreti? eroul american superfrumos, ultradestept si teribil de modest !!! - ca apoi ca sa raman definitiv intr-un viitor din care nu facea, initial, parte alaturi de iubita sa.