Anul Nou care nu a fost. Amintiri care nu se sterg

Acum câteva zile l-am văzut pe Netflix.
Redă foarte bine ce se întâmpla în acei ani, însă eu nu am perceput în film nici pe departe frica aia viscerală din zilele premergătoare Revoluției și de după.

Aveam 25 de ani atunci, mă dusesem la postul luat prin repartiție în com. Corbu de Constanța. Toată lumea asculta Europa Liberă, toată lumea vorbea, în casele lor, despre ce se întâmpla la Timișoara, și asta la scurt timp după 16 decembrie '89. Deja apăreau patrule de militari în termen peste tot. Nimeni nu știa de ce, doar bănuiam. Era o liniște apăsătoare pe străzi. Doar ochii vorbeau celor pe lângă care treceam. Ne încurajam unii pe alții din priviri, strângeam rândurile, intuiam ce ne aștepta.

Venea vacanța de iarnă și nu știam dacă voi putea ajunge acasă, la ai mei, pentru că Ceaușescu dăduse un decret prezidențial ca nimeni să nu părăsească locul de muncă. Directorul școlii din Corbu mi-a scris o hârtie - nici în ziua de azi nu știu ce era pe ea, nu știu de ce nu am citit-o niciodată - și mi-a zis să o arăt dacă mă ia cineva la întrebări în tren. Eram cu inima cât un purice. Că vara nu era tren direct Constanța - Piatra Neamț, ci numai cu legătură din București. Așa că, pe 20 decembrie, eram în Gara de Nord. Cred că niciodată gara aia nu a fost mai aglomerată, de nu puteai respira, aproape, și era plină de militari care patrulau câte 3 sau 4. Aveau armele la umăr și se zvonea că aveau gloanțe de război. Nimeni cu îndrăznea să scoată vreun cuvânt, în toată gara aia în care eram ca sardelele, tot ceea ce se auzea era foșnetul hainelor și al bagajelor. Nici la informații nu îndrăzneam să întrebăm decât cu glas mic și jos, dacă aveam ceva de întrebat.

bilete de tren dinainte de 1990

M-am urcat în trenul de Suceava Nord, care, ca întotdeauna, avea vagoane de Piatra, după ce mi-am luat tichetul de supliment de viteză și loc. Răsuflam ușurată, credeam eu, că, în sfârșit peste un sfert de oră aveam să plec spre casă. Trenul, arhiplin, porni pentru ca după vreo sută de metri să se oprească. Au fost cele mai lungi 60 de minute din viața mea. Nu știu nici azi de ce s-a oprit; militarii îl controlau, însă nu ne întreba nimeni nimic. Apoi, trenul porni cu o întârziere de o oră. Am ajuns acasă.

Și, deodată, a doua zi, Ceaușescu a avut cea mai proastă idee (pentru el) - mitingul din București. Ne uitam la televizor și vedeam cum se prăbușește totul, tot sistemul construit cu migală și teroare în zeci de ani. Teroarea creștea, pentru că se dăduse ordin să se tragă în populație, să se intre cu tancurile peste oamenii ieșiți în stradă cu piepturile goale! Apoi, din Jos Ceaușescu azi, lumea a început să strige Jos comunismul a doua zi și în zilele care au urmat. A fost o baie de sânge la Inter, au venit cu mașinile de pompieri să curețe sângele din piața Universității cu furtunurile cu apă. Valurile roșii se scurgeau in canale și în stația de metrou. N-am să uit cum vedeam la televizor săpându-se gropi în cimitire, zeci, care erau umplute imediat cu cadavrele celor uciși în Revoluție. Eroii datorită cărora azi suntem liberi! Da, așa arată libertatea, imperfectă, cu lumini și umbre, dar este de mii de ori mai frumoasă decât dictatura pe care am trăit-o noi, cei născuți mai înainte de '89!

imagine de la Revoluție

În marile orașe, ca peste tot, de altfel, se trăgea. Și la noi s-a tras, mă temeam să ies pe stradă, iar dacă eram nevoită, după pâine sau alte alimente necesare, care deodată, se găseau la liber, mergeam pe lângă ziduri. Se auzeau din când în când rafale de mitralieră. Ani de zile în sticla groasă a ușilor blocului meu au stat martore tăcute două găuri de gloanțe. Locuiam (și azi sunt tot aici) la parter și mă temeam pentru viața mea și alor mei. Nu puteam dormi noaptea, ațipeam câte un pic, cu un cuțit mare de bucătărie sub pernă și cu capul spre radioul deschis pe Europa Liberă. Mă simțeam cumva în siguranță știind că dacă venea vreun terorist (eram intoxicați de povești cu teroriști, deși nu vedeam nici unul) puteam să mă apar cu acel cuțit (așa credeam eu! în naivitatea mea).

Eram intoxicați cu fel de fel de vești din toate părțile. Atunci le credeam pe toate, ulterior ni s-a spus că erau doar menite să amplifice frica. Dar parcă poți să știi care a fost adevărul? Auzeam de la vecini care pretindeau că știau de la rude sau prieteni, că au murit 70.000 de oameni la Timișoara, că se trăgea în tot ce mișcă. Apoi am auzit că ar fi ajuns la Mangalia o garnitură de tren plină cu cadavre, care au fost incinerate. Nu am să uit cum o vecină de la un bloc de lângă al meu a înnebunit când fiul, militar în termen, i-a venit acasă mort, împușcat în cap. Asta era ceva obișnuit înainte de fuga lui Ceaușescu, aproape toți morții Revoluției erau împușcați în cap!! Nu știm nici azi cine și de ce! Femeia a țipat apoi zile în șir la orice bărbat care trecea prin fața blocului ei, că este securistul care i-a omorât băiatul. Că noi așa știam, că securitatea loială lui Ceaușescu trăgea în toți revoluționarii.

imagine de la Revoluție

Până când nu a fugit Ceaușescu și nu a fost împușcat la Târgoviște (și aici e o altă poveste, am aflat de la o prietenă din București, la ani de zile după Revoluție, că de fapt, acela a fost un film, execuția văzută la televizor. Că, în realitate, Ceaușeștii ar fi fost trimiși în America de Sud, sub alte identități, și că au murit de moarte bună peste ani.), focul asupra propriului popor nu a încetat. Și azi îmi răsună în urechi lozinca "21-22, cine-a tras în noi?" Răspunsul adevărat nu l-am aflat niciodată.

Asta am trăit atunci, iar filmul redă foarte puțin din acele zile. Însă spune câteva povești de viață extrem de comune în acei ani - cei care alegeau să fugă din țară dar erau prinși pe graniță, cei care erau scoși din casele lor și mutați cu forța în apartamente, pentru că urma demolarea sau pentru că fuseseră înstăriți înainte de război, cei care nu aveau încotro și trebuiau să se supună fără derapaje ordinelor venite de sus, pentru că altfel îți pierdeai serviciul, sau aveai probleme mari și multe.

 captură de film

Mi-a plăcut alegerea Boleroului de Ravel ca leitmotiv sonor pentru film, care culminează cu ziua în care Ceaușescu a fugit și totul s-a schimbat - sper că pentru foarte multă vreme - în țara noastră. Noi, cei care am trăit Revoluția și vremurile cenușii dinaintea ei, cu siguranță nu ne dorim ca acel întuneric să mai revină vreodată în viața noastră sau a copiilor și nepoților noștri. Chiar dacă nimic nu se compară cu a trăi ceva pe propria piele, este bine că acest film există. Măcar așa, generațiile de azi pot înțelege, chiar și parțial, ceea ce a fost atunci.

#Netflix #anulnoucarenuafost

surse foto - olx.ro , digi24.ro , cinematimis.ro , hotnews.ro

Dacă ți-a plăcut, dă mai departe!