Amintiri. Locuri de altă dată - Mamaia

Prin albumul prăfuit care stătea cândva pe un dulap de haine, aveam mai multe ilustrate vechi, unele de dinainte de a mă naște eu.
Aceasta de față e o vedere de la Mamaia, de prin anii '50 - '60, cand abia se construise, în 1957, hotelul București în partea de nord a stațiunii, unde nu prea mai era nimic pe acolo în afară de tufișuri de ierburi xerofite, mărăcini și pescăruși. Alte hoteluri erau la o oarecare distanță, iar plaja nu era nici pe departe ticsită aşa cum am aflat-o eu de copil, și cum este și astăzi. Hotelul s-a extins și modificat ulterior, iar azi, deși se numește Iaki, are adăugată denumirea inițială pe frontispiciul clădirii. Dar de fapt, citesc pe o pagină a Constanței de odinioară, hotelul a fost "botezat" mai întâi Yalta, pentru o scurtă perioadă de timp, apoi a fost redenumit București.

Însă când mergeam noi la mare an de an, cu bilet prin sindicat de la taică-meu de la serviciu de cele mai multe ori, rareori îndrăzneam să vizităm partea nordică a stațiunii. Acolo veneau străinii, acolo auzeai vorbindu-se englezește mai mult decât alte limbi și mai mult decât românește în acei ani. Și nu era bine să fii văzut printre turiștii străini, sau stând de vorbă cu ei. Era mai bine să te ferești să-ți bați singur cuie în tălpi. Îmi amintesc că și la hotelul Belvedere din Neptun, la care am stat noi într-un an erau turiști străini, dar nu foarte mulți.

Odată, așteptând la toaleta restaurantului, o norvegiancă m-a abordat crezând că sunt franțuzoaică. I-am spus că nu, că sunt localnică. Apoi imediat a comentat că totul e limitat la noi, că multe lucruri nu avem voie să le facem și că de ce nu ne dorim să fie ca în Occident. Am zâmbit și i-am spus că e mai greu să-ți dorești ceva ce nu știi cum este. Nu cred că a înțeles ce am vrut să spun - că eu, crescută în lumea aceea, neștiind alta, nu-mi puteam dori ceva ce nu știam cum arată. Și oricum, nu avea nici o importanță asta pe atunci. Eram prea tânără ca să-mi dau seama că trăiam ca într-un lagăr ceva mai modern. Mă simțeam liberă, sau cel puțin aşa credeam că sunt, si asta mi se părea că era totul.

Acum stațiunea e diferită, e mai colorată, dar cu asta și mai aproape de atmosfera de bâlci, de abundență a formelor fără fond, fără o tematică anume, fără noimă, de multe ori. Și chiar și aşa, Mamaia e locul unde aș reveni ca să găsesc nostalgia vacanțelor copilăriei, amintirea unei după-amieze în care m-am rătăcit, mică fiind, și locul în care vară de vară simțeam marea și briza și mă bucuram de amurgurile violet.

foto din arhiva personală

Dacă ți-a plăcut, dă mai departe!

Sejur nostalgic și ultramodern la Mamaia

De când mă știu am mers în concediu la mare. Când eram copil, ai mei mă duceau la Mamaia, de fapt la Constanța, unde eram găzduiți de aceeași familie an de an, dar zilnic făceam plajă la Mamaia, întotdeauna în apropierea unui stâlp cu difuzoarele stației locale de radio numită Radio-Vacanța. Astfel stațiunea a devenit un fel de al doilea acasă pentru mine și mergând atât de des într-o vreme (după accidentul de la Cernobîl am făcut o mare pauză) Mamaia ajunsese să mă intereseze nu doar ca distracție, ci și ca istoric.

foto din colectia personala a autoarei articolului

Așa am aflat de la vecinii gazdelor noastre, adică de la Gulsun, turcoaica, de faptul că denumirea de Mamaia nu are nici o legătură cu bunica nimănui, ci provine de la un tătar pe care-l chema Mamai. Stațiunea s-a dezvoltat în jurul unui sătuc, Mamaia-sat, dar datează de nici nu gândiți câtă vreme, este poate cea mai veche stațiune românească, astăzi având peste 110 ani vechime. Primele idei despre construcția unor băi au apărut în zonă către sfârșitul secolului al 19-lea, când se construia podul de la Cernavodă a lui Anghel Saligny. Din 1906 datează prima atestare documentară a băilor, apoi, stațiunea așa cum o știm, a început să se dezvolte după anii '50. S-au construit o serie de hoteluri pe un grind cu nisip fin la nord de Constanța, care separa marea de limanul Siutghiol (redenumit la un moment dat lacul Mamaia, pentru că în perioada comunistă exista obiceiul ca toate toponimele cu sonoritate străină să fie rebotezate cu nume românești). Una din atracțiile stațiunii a fost ani de zile hotelul turn Parc, situat la o distanță apreciabilă de malul mării, pe atunci, prin anii '70. Dar an de an, jocul tectonicii și mai ales abraziunea marină, au "mâncat" din plajă până când malul mării s-a apropiat periculos de mult de hotel, periclitându-i fundația, în așa fel încât s-au construit diguri care să mai stopeze fenomenul de înaintare a mării.

Mai apoi, când eram studentă și mergeam la mare cu colegele mele de cameră care erau constănțence, apăruseră alte puncte de atracție: hotelul Internațional (despre care puțini mai știu că a fost primul hotel adevărat la Mamaiei, numit Rex, datând din anul 1936) și Hotelul Savoy, satul de vacanță, bazarul, parcul de distracții, discotecile, terasele fără număr de pe plajă, mini-carul cu care ne dădeam toată ziua dintr-un capăt în celălalt al stațiunii. Astăzi când merg la Mamaia mă dau cu telegondola. Nu că n-am avea și noi la Piatra Neamț așa ceva, dar știți cum e, plăcinta vecinului e mai gustoasă. Și dacă în trecut mergeam uneori la mare cu bilet de la serviciu, și eram cazați la ce hotel ni se dădea repartiție de la sindicat, acum pot alege să merg unde am chef. Ca să nu mă dezmint, dacă tot am cunoscut Mamaia în diferitele ei epoci istorice, anul ăsta aș merge în zona cea mai nouă a stațiunii, în ansamblul turistic hotelier Phoenicia Holiday Resort, pentru că simt nevoia de nou, de ultramodern, fără ca locurile în care intru să fi fost reamenajări ale altora vechi. Anul ăsta vreau să respir aer de secolul 21 la Mamaia, să-mi clătesc ochii cu un design occidental al resortului, să mă bucur de toate facilitățile pe care Phoenicia Holiday Resort le poate oferi.