Amintiri. Locuri de altă dată - Mamaia

Prin albumul prăfuit care stătea cândva pe un dulap de haine, aveam mai multe ilustrate vechi, unele de dinainte de a mă naște eu.
Aceasta de față e o vedere de la Mamaia, de prin anii '50 - '60, cand abia se construise, în 1957, hotelul București în partea de nord a stațiunii, unde nu prea mai era nimic pe acolo în afară de tufișuri de ierburi xerofite, mărăcini și pescăruși. Alte hoteluri erau la o oarecare distanță, iar plaja nu era nici pe departe ticsită aşa cum am aflat-o eu de copil, și cum este și astăzi. Hotelul s-a extins și modificat ulterior, iar azi, deși se numește Iaki, are adăugată denumirea inițială pe frontispiciul clădirii. Dar de fapt, citesc pe o pagină a Constanței de odinioară, hotelul a fost "botezat" mai întâi Yalta, pentru o scurtă perioadă de timp, apoi a fost redenumit București.

Însă când mergeam noi la mare an de an, cu bilet prin sindicat de la taică-meu de la serviciu de cele mai multe ori, rareori îndrăzneam să vizităm partea nordică a stațiunii. Acolo veneau străinii, acolo auzeai vorbindu-se englezește mai mult decât alte limbi și mai mult decât românește în acei ani. Și nu era bine să fii văzut printre turiștii străini, sau stând de vorbă cu ei. Era mai bine să te ferești să-ți bați singur cuie în tălpi. Îmi amintesc că și la hotelul Belvedere din Neptun, la care am stat noi într-un an erau turiști străini, dar nu foarte mulți.

Odată, așteptând la toaleta restaurantului, o norvegiancă m-a abordat crezând că sunt franțuzoaică. I-am spus că nu, că sunt localnică. Apoi imediat a comentat că totul e limitat la noi, că multe lucruri nu avem voie să le facem și că de ce nu ne dorim să fie ca în Occident. Am zâmbit și i-am spus că e mai greu să-ți dorești ceva ce nu știi cum este. Nu cred că a înțeles ce am vrut să spun - că eu, crescută în lumea aceea, neștiind alta, nu-mi puteam dori ceva ce nu știam cum arată. Și oricum, nu avea nici o importanță asta pe atunci. Eram prea tânără ca să-mi dau seama că trăiam ca într-un lagăr ceva mai modern. Mă simțeam liberă, sau cel puțin aşa credeam că sunt, si asta mi se părea că era totul.

Acum stațiunea e diferită, e mai colorată, dar cu asta și mai aproape de atmosfera de bâlci, de abundență a formelor fără fond, fără o tematică anume, fără noimă, de multe ori. Și chiar și aşa, Mamaia e locul unde aș reveni ca să găsesc nostalgia vacanțelor copilăriei, amintirea unei după-amieze în care m-am rătăcit, mică fiind, și locul în care vară de vară simțeam marea și briza și mă bucuram de amurgurile violet.

foto din arhiva personală

Dacă ți-a plăcut, dă mai departe!