Pro si contra in excursia Turcia misterioasa cu Christian Tour

Prețul a fost foarte bun, am dat 450 de euro pe 12 nopți de cazare, 12 mic dejunuri și 8 cine cu croazieră pe Bosfor inclusă.
Obiectivele de vizitat sunt multe și frumoase și dacă n-ar fi fost căldura dogoritoare și plata pentru intrări la TOATE obiectivele, lucru care acum 11 ani nu exista, aș fi mers să le (re)văd pe toate.
Am avut câte două nopți de cazare în unele locuri (Istanbul, Marmaris, Kușadasî) în așa fel încât am avut și timp pentru reorganizarea bagajului, și timp de cumpărături sau de plajă și baie în mare/piscină. Majoritatea hotelurilor au fost bune și foarte bune, am avut parte și de apartamente la Kușadasî, de hoteluri cu piscină proprie și multe facilități de 4 sau 5 stele.
Ghidul ne-a oferit și câteva opționale interesante - precum o croazieră pe Marea Egee cu prânz pe vas la Marmaris, cu toate că unele locuri ni se promisese că le vom vizita, dar din motive obscure au fost ulterior sărite (vizita la o fabrică de ulei de măsline, de exemplu).

imagine din croaziera pe Bosfor

Camerele de hotel în general nu aveau covoarele aspirate, cearșafurile rareori erau călcate și curate, chiar acum unde scriu (apartamentul 303 din hotelul de 4 stele Sea View, Kușadasî) am o masă pe care s-a vărsat niște fard de pleoape bej auriu de la predecesoarea turistă. Și, cu toate că stau la etajul trei, am furnici în ceea ce este un soi de living, furnici mici care au venit la bucățica de biscuit care mi-a scăpat din mână pe parchet. Le-am urmărit și vin de undeva de sub o lamelă de parchet. Așa ceva n-am mai văzut la un hotel niciodată până acum, de când mă știu.

 
Frigiderele erau în genere goale sau doar cu 2-3 sticle de apă. Uneori aveam fierbător, ceaiuri și cafea, zahăr cubic la discreție, de bun venit, alteori nu aveam nimic din toate astea. Unii zic că pentru prețul plătit, nu trebuie să avem pretenții. Eu nu am fost niciodată de acord cu această zicală. Am pretenții de 3 și 4 stele, așa cum ni s-a spus în contract. Nu ar fi rău să se specifice că s-ar putea să avem prosoape rupte și pătate, așternuturi necălcate, camere încă necurățate la 7-8 seara pentru care am mai așteptat o jumătate de oră să se facă curat, și altele. Nu mă refer la facilități, astea depind de fiecare hotel în parte. Dar curățenia cred că trebuie să fie de nota 10 chiar dacă ar fi un hotel de o stea.

Internetul a fost disponibil în toate hotelurile, doar că la unele, chiar de lux, cum este acest Sea View din Kușadasî, nu se face conectarea absolut deloc. Cu alte cuvinte, internetul există, dar lipsește cu desăvârșire. Probabil ar trebui să merg în holul de la recepție cu laptopul după mine ca să pot intra pe net, dar prefer să stau la confortul apartamentului meu și la aerul condiționat care la recepție aș spune că nu există.

Prosop pătat și cearșafuri necălcate la hotelul Club Chicago din Marmaris.





Hotelurile erau uneori la distanțe destul de mari de un loc de parcare pentru autocar. Nu mi se pare în regulă să fii nevoit să cari troller-ul după tine câteva minute bune sau să trebuiască să-ți iei la sacoșă schimburile pentru a doua zi, cum s-a întâmplat în ultima seară de cazare la Canakkale, pentru că hotelul nu are parcare sau pentru că autocarul nu poate staționa în dreptul intrării la hotel.

Tot la categoria hotel cred că merită să spun ceva despre engleza recepționerilor și a turcilor în general. Din păcate, puțini chiar vorbesc engleză binișor și te poți înțelege cu ei. Restul, știu ceva la nivel de cuvinte, că dacă îi iei cu fraze normale, îi pierzi pe drum. De mirare a fost întâmplarea de la la hotelul de 5 stele din Ankara unde am vrut să comand prânzul prin room service, pentru că restaurantul hotelului nu era deschis decât dimineața și seara. Am ales două meniuri, pentru mine și colega de cameră și am sunat, dar tânăra de la capătul firului mi-a spus doar "I don't speak English" (= nu vorbesc engleză) și m-a redirecționat la recepție, unde am putut face comanda dorită, însă fără alte cuvinte decât numele felului de mâncare și numărul camerei. Mi s-a părut foarte neobișnuit ca la un hotel de cinci stele personalul să nu știe un bob engleză!

Orașul antic Hierapolis (Pamukkale)

Autocarul nu avea sprijin pentru picioare. La un drum atât de lung erau mai mult decât binevenite. În rest, mi-a plăcut că șoferul turc spăla autocarul aproape zilnic, deși el, ca om, era un tip recalcitrant, țipa la noi dacă voiam să ne deschidă cala să punem ceva cumpărături la bagajul mare. Însă altfel era un tip echilibrat, mai ales la volan și asta contează cel mai mult. Aerul condiționat s-a stricat - nu știu cum am eu norocul ăsta în concedii, că nu e prima oară când se întâmplă așa ceva - dar a doua zi era reparat.

Ruine sub sticlă, pasaj pietonal în stațiunea Side

Ghidul a povestit puține lucruri despre ceea ce urma să vizităm, iar despre ceea ce vedeam pe parcurs, pe drum, nu zicea nimic. Au fost discuții aprinse în primele zile pe această temă, dar el a rămas impasibil la dorințele noastre. Ne-a spus să căutăm pe internet datele care ne interesează de pe traseu (de parcă nu din banii noștri era el plătit pentru asta); când m-am rătăcit a afirmat că era vina mea și a recepționerului turc Bilal, nerecunoscând că nici nu s-a uitat în urmă să vadă dacă tot grupul care trebuia să fie cazat în altă parte era lângă el și nici nu ne-a spus numele hotelului unde urma să primim cazare unii dintre noi (și de regulă, când a mai transmis niște mesaje confuze, și-a declinat orice vină). 

Mie mi-a spus să nu mai vin în excursii dacă nu pot merge întruna prin Istanbul pe la obiective pe 38 de grade căldură, lucru care în cei 15 ani de când călătoresc prin lume este prima oară când îl aud din gura unui ghid, și vreau să spun că nici la 31 de ani, când am călătorit prin Europa timp de 3 săptămâni nu eram mai brează la efort fizic. Am văzut destui ghizi care la fiecare 3-400 de metri parcurși pe jos fac o pauză să se adune tot grupul, sau la fiecare traversare așteaptă grupul să se adune și apoi pornesc mai departe. Dar dl. Marian, nu. 

El mergea non-stop, adesea fără să se uite înapoi, dacă suntem toți pe aproape sau nu. Mereu afirma că nu e responsabilitatea lui dacă cineva se pierde pe drum. Oare chiar așa să fie? Și nu mă refer aici la doamne care își fac zeci de selfie-uri sau cască gura pe la tarabe și vitrine, depărtându-se de grup. Mă refer la turiști ca mine, care nu pot ține un pas vioi pe caniculă și stau cu privirea agățată de vreun/vreo coleg-ă de autocar aflat la 1-200 de metri în față, care iese în evidență prin culoarea tricoului sau alt detaliu ușor de depistat în mulțime. Am făcut așa pentru că dl. Marian nu a vrut să țină în mână o umbrelă sau un băț cu vreun muțunachi, ceva, ca toți ghizii din lumea asta, ca să fie observat ușor chiar de la distanță.

Spectacol în Goreme, la seara turcească

Chiar nu am întâlnit până acum un ghid care să dea replici atât de arogante și de împotriva turistului, de parcă ar fi dorit să nu mai existe turiști, în așa fel ca el să nu mai aibă acest job de vară. La replica unora care l-au amenințat cu reclamația la agenție, a răspuns cu nonșalanță "Și ce să-mi facă mie agenția??" !
La masă sau în particular, dl. Marian era un tip de treabă, dar ca ghid nu aș spune că este unul dintre cei pe care mi-aș dori să-i mai văd în excursii, chiar dacă am primit tot ajutorul necesar când nu am mai putut suporta toanele colegei de cameră și am solicitat să stau singură în cameră, plătind în plus pentru asta cca 20 de euro pe noapte.

Masa - a fost relativ puțin variată, cam aceleași feluri de mâncare le-am avut în toate hotelurile, și dimineața, și seara, și la prânz pe unde am servit masa, dar spre deosebire de excursia din China, unde chiar nu am pus gura pe chimicalele lor cu aspect dubios, aici erau feluri comestibile și asemănătoare cu ale noastre. Prețurile au fost foarte bune, la mesele de prânz mă refer - câte 35-40 de lire turcești (adică cca 5-6 euro) și mâncai tot ce voiai, oricât voiai. Băutura, inclusiv apa, o plăteam separat. Băutură însemnând de obicei sucuri. De bere am avut parte rareori, iar băuturi alcoolice doar la seara turcească s-au găsit pe mese. Aviz amatorilor de alcool, care nu este acceptat de religia islamică și care, în consecință, nu se comercializează la marketuri și nu se oferă nici la restaurante.

Referitor la mâncare, am văzut și fasole verde murată și iute ca naiba, și salată de roșii cu castraveți și ardei iute de n-o puteai mânca, și supă cremă de cartofi iute de-ți sărea căciula, și un fel de zacuscă de asemenea foarte condimentată. Cine nu suportă iute, trebuie să guste din cam toate felurile ca să vadă ce poate mânca și ce nu, apoi să aleagă ceea ce i se potrivește.

Masa de prânz la un restaurant în Istanbul. Piept de pui, legume la cuptor, bulgur, salată și un fel de lipie. Iaurtul a fost adus drept aperitiv.

Carnea a fost relativ puțină, seara primeam ori două chiftele/chebab, ori un ciocănel de pui cu sos, de la ospătarul care ne punea porția în farfurie. Dacă fiecare își lua mâncarea, vă dați seama că mulți nu mai găseam carne pentru că unii aveau grijă să-și pună 4-5 copănele în farfurie, în așa fel încât tava cu pulpe se termina rapid și alta nu mai vedeam.

 
La micul dejun erau salamuri, probabil din soia, cu colorant carmin intens, ceea ce nu am mâncat, salată, roșii, castraveți, pepene, dulciuri de casă, ouă fierte sau omletă, măsline de mai multe feluri, uneori și lapte sau iaurt cu cereale, sos țațiki de două-trei feluri, gemuri, miere, unt și multe alte preparate specifice, făcute cu maioneză de la market, inodoră și fără gust. Uneori nu era cafea la masă, ci cu bani, dar aveam în schimb la discreție ceaiuri și sucuri ne-naturale.

Mausoleul lui Mustafa Kemal Ataturk, Ankara

Un alt aspect, care nu ține de agenția tour-operatoare, este caracterul și temperamentul celor care alcătuiesc grupul. Din nou am avut ocazia, pentru prima dată în 15 ani de mers hai-hui prin lume, să văd o familie de recalcitranți. Domnul și-a ieșit rău din pepeni în prima sau a doua zi, jignind ghidul. Însă asta a fost singura lui ieșire din peisaj, cel puțin, văzută de mine. 

În rest, soția domnului a fost atât de iritată, de ciufută și de generatoare de conflict, că într-o zi s-a și certat în autocar minute în șir cu una dintre amicele cu care venise însoțită. Apoi doamna a vrut la un moment dat să viziteze un anumit templu, după ce ghidul ne anunțase că ar trebui să mergem să reparăm clima de la autocar - care ventila doar aer cald - și ne întrebase dacă renunțăm la acel obiectiv sau nu. În prima fază toată lumea a spus că renunță în favoarea reparației, dar când dl. Marian a venit cu tabelul să semnăm că suntem de acord cu schimbarea de program, doamna arțăgoasă a sărit cu gura că ea nu a venit să meargă cu autocarul prin Turcia și că vrea să vadă acel templu, convinsă fiind că are adepți de partea ei. Nu avea, dar ca să nu fie iarăși discuții și scandal, ne-am întors din drum cca 40 de minute, ca să i se facă pe plac doamnei, soțului și copilului lor. 

Cred că au fost singurii care au mers să vadă acele ruine, pe o căldură de nesuportat. Restul, am stat la umbră la o cafea sau la un ceai. Aceeași familie cu năbădăi nu ratează nicio ocazie de a nu respecta regulile: duc mâncare din restaurant la cameră, iau mâncare la pachet de la micul dejun, întârzie la plecarea autocarului, etc. Despre gafele cu iz de superioritate, nu mai vorbesc: doamna a zis de mai multe ori în autocar și în afara lui că "vorba volant, scripta manent", neștiind că, în latinește, se spune vErba volant... iar când dl. Marian a lăsat-o să traducă din engleză (nu am înțeles de ce, pentru că dna cu ifose nu prea avea mare habar de această limbă) unii dintre noi ne-am distrat când o vedeam cum traduce din două în două cuvinte, pentru că nu se descurca....  deh! doamna mi-a confirmat zicala conform căreia cine nu are importanță, își dă singur.

Pe Râul Roșu am surprins doi miri care făceau pozele pentru albumul de nuntă. Era într-o joi :)

Știu că odată cu trecerea timpului amănuntele mai puțin plăcute se estompează, cu toate că de regulă, rămâi în memorie cu acele clipe care te-au impresionat mai mult, atât din cele frumoase, cât și din cele mai umbrite.

Per total Turcia Misterioasă de la Christian Tour e un pachet turistic bun, cu multe, prea multe obiective de vizitat. Cine le poate vedea pe toate, trebuie să știe că are de mers destul de mult pe jos în unele cazuri și că are de plătit ceva bănișori pentru că foarte puține obiective mai sunt gratuite în Turcia anului 2019, mai ales că unele situri au intrat în patrimoniul UNESCO și costă în medie 45-50 de lire turcești. Deci, la final, vă doresc picioare zdravene și buzunar plin!

stațiunea Kușadasî, noaptea

Mențiune: toate fotografiile aparțin adminei acestui blog, Oana D. și au fost realizate cu un aparat foto Canon EOS 1200D. Prima poză este realizată la Goreme, Cappadocia.

Dacă ți-a plăcut, dă mai departe!

Cand (ma) ratacesc prin lume

Palatul Dolmabahce, Istanbul

Îmi promisesem mie însămi să nu merg niciodată în concediu cu Christian Tour. Știam de la niște rude care au fost de câteva ori cu ei că hotelurile sunt relativ proaste și, cel puțin una dintre verișoarele mele, a obținut sume consistente înapoi din banii de excursii aducând probe în acest sens. Așa că în mintea mea s-a format un fel de scut energetic, ca să zic așa, împotriva Christian Tour. Să ne înțelegem, ceea ce se vizitează e la fel de frumos mereu, dar pe mine mă interesează și confortul în care stau, atitudinea ghizilor sau oamenii cu care interacționez în concediu. Iar de data asta am mers în Turcia cu CT fără să vreau, pentru că am luat un pachet prin Bavaria Tour, care, de fapt, doar distribuia circuitul celor de la Christian.

Acest lucru l-am aflat în autocar, cam la câteva ore după plecare. Starea de bine mi-a dispărut brusc și au început să mă inunde oarece temeri și presimțiri. Și am avut dreptate. În primele două zile s-a iscat scandal din cauza ghidului (dl. M. Popescu) care era zgârcit la vorbe și ne prezenta doar obiectivele turistice, fără să menționeze nimic despre cele pe lângă care treceam pe drum: forme de relief, orașe, localități, monumente, etc. În sfârșit, apele tulburi s-au limpezit, deși domnul Marian a rămas același tip zgârcit la vorbe ghidărești.

Moscheea Suleymaniye

După ce am experimentat la granița bulgaro-turcă lucruri de mult uitate, precum controlul amănunțit al valizelor, expuse pe o bandă unde eram rugați, unii dintre noi, să desfacem fermoarul, am pornit către Istanbul unde am ajuns pe seară. Aveam cazare la hotelul Yuksel din cartierul Fatih, aproape de bulevardul Laleli. Ghidul nu știa - sau știa??!! - că pentru seara aceea nu erau camere pentru toată lumea acolo și ultimii cca 10-12 turiști rămași trebuia să mergem pe jos la alt hotel, "la 50 de metri" distanță, după spusele dlui Marian. Recepționerul turc de la Yuksel, care vorbea binișor românește, Bilal, l-a atenționat pe ghid să spună exact distanța (care s-a dovedit a fi cam de vreun km), dar dânsul nu ne-a comunicat nici măcar numele acelui al doilea loc de cazare. Așa, am plecat cu acel grupuleț pe urmele ghidului care avea o viteză de invidiat pentru anii dânsului.

La o traversare, din aceea nesemaforizată în care fiecare trece strada când poate și cum poate printre mașini, un autocar și câțiva motocicliști furioși m-au făcut să stau pe loc, așa încât am pierdut din vedere grupul când am ajuns pe partea cealaltă a străzii, la un colț de după care nu am mai văzut pe nimeni dintre turiștii români. Am mers eu înainte, apoi m-am gândit că era mai bine să mă întorc la Yuksel.

La Băile Cleopatrei, Pamukkale

Eram a doua oară la Istanbul, tot în cartierul Fatih, și mă rătăceam iar, ca și cum o karmă neștiută își împlinea destinul și mă trăgea prin inima marelui oraș. M-am învârtit eu cât m-am învârtit, am găsit doi taximetriști care mai bine rupeau românește decât engleză, dar care nu m-au lămurit unde era hotelul Yuksel. Bine, că intrasem în panică și inventasem numele de hotel Isarlîk, înainte să-mi amintesc că numele era Yuksel. Oamenii căutau pe net, dar degeaba, că Isarlîk-ul meu, nu exista. Apoi am luat iar străduțele la pas și mi se părea că unii bărbați salivau realmente după valiza mea ori după poșeta cu banii, cardurile și pașaportul meu. Eram cu ambele mâini pe ele, că asta ar mai fi lipsit, să mă jefuiască vreun turcalete de neam prost! Totuși cred că m-au văzut mai europeană și s-au abținut să treacă la fapte, dar mă apuca tremuriciul văzând cum mai întâi ochii lor, apoi corpurile leneșe sprijinite de tejghele de bar (ori eu așa le-am văzut), urmau traiectoria descrisă de mine prin cartier. Nu m-am dat bătută și am intrat într-un hotel mai select, SIM. Am cerut acolo ajutor în engleză, și din fericire l-am obținut oarecum.

Dar n-am ajuns decât la un colț de stradă pe care l-am recunoscut, însă mai mult nu știam. Yuksel era drept înainte, la vreo 10 minute de mers pe jos, dar eu nu mai știam încotro s-o apuc. Și, la fel ca în serialele turcești, s-a întâmplat o minune a sorții. Bilal, recepționerul vorbitor de română, mă căuta. Teoretic, era imposibil să mă găsească, pentru că nu știa pe cine caută, de fapt, și pentru că amândoi ne plimbam prin zonă aiurea. Dar el m-a văzut și m-a strigat "doamna, doamna!" Am răsuflat ușurați amândoi, că Allah, sau cine vreți voi, ne-a făcut să ne găsim. Că altfel, chiar nu mai știam ce să fac decât să întreb de o stație de poliție. Bilal m-a dus la al doilea hotel (se numea Art), Bilal mi-a luat a doua zi bagajul și a avut grijă de el la Yuksel până ne-am întors de la vizitat Istanbulul și apoi m-a îndrumat către un magazin alimentar din imediata apropiere să cumpăr apă și ceva pentru cină, spunându-mi răspicat să nu mă depărtez de hotel mai mult de 50-100 de metri :) Am vrut să-l răsplătesc cu un bacșiș a doua zi, la plecare, dar el ieșise din tură. 

• Așa că, nu-mi rămâne decât să-ți mulțumesc aici, public, dragă Bilal de la hotel Yuksel, pentru că m-ai căutat și m-ai găsit, în mareea umană numită Istanbul.

Dar să revin la hotelul Art. Acolo am aflat că eram cazată la partaj cu o doamnă în vârstă, cu care până la urmă nu am reușit să mă înțeleg. Acum, când tastez, sunt la jumătatea concediului, mă aflu în Marmaris și plătesc în plus ca să stau singură într-o dublă. La hotelul Art din Istanbul am avut o cameră foarte mică, o baie la fel de înghesuită și nimic în frigiderul din dotare în afară de apă. A doua seară ne-am mutat la Yuksel, unde confortul era evident. Camere normale, cu toate facilitățile unui hotel de 4 stele. Dar asta nu înseamnă că în tot concediul am avut parte de cazări bune. De exemplu, acum, la Club Hotel Chicago din Marmaris, cearșafurile nu sunt călcate, prosoapele sunt rupte sau murdare - mi-am ales unul mai bun din 4 - nu am frigider și nici fierbător, ceaiuri și cafea la discreție. Nici apă nu era, dar ce vorbesc eu, nici pahar la baie nu am, folosesc paharele de plastic de la iaurtul pe care-l beau zilnic, cumpărat de la market. Și hotelul e cotat la 4 stele.

Baloane cu heliu gata de zbor - Goreme, Cappadocia

Cel mai bine până acum am stat în Konya, la Ozkaymak Hotel, un hotel de 5 stele adevărate, în schimb în Antalia iarăși am avut o cazare slabă, la Bilgehan, unde totul era vraiște, nu erau prosoape în camere, cartelele se demagnetizau imediat, iar masa o serveam la ultimul etaj, supra-aglomerând cele două lifturi mici. De altfel am și dat un review pe tripadvisor despre neajunsurile acestui hotel cu pretenții.

Dar cireașa de pe tort, cum am mai zis, n-a fost nici cazarea, nici ghidul - care de altfel, m-a ajutat să ies dintr-un impas - și nici căldura cvasi-insuportabilă de la această oră din Turcia. Ci colega mea de cameră. Doamna în vârstă nu poate dormi - chipurile! - decât cu televizorul aprins. Nu, fără sonor, dar pe mine lumina mă deranjează și dorm atât de fragmentat, încât e ca și cum nu m-aș fi odihnit deloc. Așa că, după o noapte în care am scos televizorul din priză după ce a adormit, la o bucată de vreme dânsa s-a trezit și a butonat în gol telecomanda. De ciudă, a aprins veioza, și a lăsat-o așa cam o oră. Dimineața ne-am certat un pic, apoi eu am hotărât că decât să-mi ratez concediul de tot și să ajung acasă cu pitici la mansardă de nesomn, mai bine scot frumușel bani în plus ca să stau fără colegă de cameră. Mai bine dau banii pe confort sporit, decât pe la cine știe ce doctori, acasă. Eu așa gândesc.

Cămile ținute în soare pentru turiști. Ca să pozezi alături de ele, costă 2 euro.

Multe în vacanța asta nu le-am mai auzit și văzut până acum, mai puțin o parte din circuit pe care am vizitat-o și în 2008. Dar voi depăna firul excursiei, pe îndelete, în articolele viitoare.

Așa că, rămâne cum am stabilit - că nu merg niciodată în concediu cu Christian Tour. Deși, nimic nu e bătut în cuie. :) Traseul e frumos, raportul preț-calitate este bun, poate mai fac o încercare. Sper să îmi fie învățătură de minte și să-mi iau cameră single de prima dată. Chit că mai simt și eu nevoia să vorbesc una-alta cu cineva. Dar când nu e, nici Dumnezeu nu cere.

Pe curând, cu cele vizitate în Istanbul.

Dacă ți-a plăcut, dă mai departe!