Smulgatorul de inimi, de Boris Vian. Recenzie

Titlu - Smulgătorul de inimi
Titlul original - L'Arrache-cœur (prima apariție - 1953)
Autor - Boris Vian (1920-1959)
Traducerea - Diana Crupenschi
Editura - Univers
Colecția -
Preţ - 20 lei/ 176 pagini
Anul apariţiei - 2012
ISBN - 978‑99931-865-2-6

Boris Vian este un scriitor complex, care poate alătura poezia, fantasticul, anti-existențialismul și absurdul la un loc, fără accente stridente, ba dimpotrivă, parcă acest melanj stilistic și de curente literare îi reușește cel mai bine. La început am avut senzația că citesc o carte de Serge Brussolo, datorită scriiturii oarecum asemănătoare, a alăturării unor elemente diferite în asocieri stranii și figuri de stil originale:

lumina zilei își luase zborul în spatele falezei... 

sau, despre un bebeluș nou-născut:

era roz, cu o guriță umedă de caracatiță și ochi de carne încrețită. 

Însă pe parcurs parcă aș fi intrat în Imaginarium-ul dr. Parnassus, pentru cei care știu la ce film fac aluzie. Totul începe firesc, normal, ca și cum ai păși într-un univers imaginar, dar prietenos. Însă pe măsură ce te adâncești în poveste, normalitatea lasă treptat, locul unui univers absurd și atemporal, în care personajele au nume simbolice, și dacă te gândești că pe personajul principal îl cheamă Jacquemort (=Jacques cel mort), te duce gândul că lumea descrisă de Vian este o lume de dincolo de realitate.

Romanul începe cu sosirea lui Jacquemort, un medic psihiatru (care se consideră gol sufletește și vrea să psihanalizeze oamenii ca să se umple de poveștile lor), într-un sat la malul mării, unde prima sa misiune este să moșească nașterea a trei băieți. El o aude pe Clementine țipând în durerile nașterii, și astfel ia contact cu cei la care va rămâne să locuiască o vreme. Clementine face o depresie post-natală puternică și își respinge propriul soț, pe Angel, considerând că din cauza lui a trebuit să suporte chinurile facerii. În consecință, de nevoile ei și ale celor trei bebeluși, botezați Joel, Noel și Citroen, se va ocupa Jacquemort, ca și cum nu Angel ar fi cealaltă jumătate a cuplului, ci el, psihanalistul.

În dorința de a o ajuta pe Clementine, Jacquemort merge la dulgher, pentru pătuțuri, la preot pentru botez și astfel ia contact cu locul în care se află. Biserica e în formă de ou, preotul se află într-un conflict permanent cu sătenii, cărora nu vrea să le facă să crească dulcișorul și pe care-i consideră îndepărtați de Dumnezeu, oamenii nu au rușine și acționează cel puțin ciudat, animalele au un statut asemănător oamenilor, dar sunt pedepsite dacă greșesc și bătrânii sunt vânduți la licitație, în târguri, drept jucării pentru copii. Rușinea și alte sentimente de vinovăție sunt aruncate într-un râu roșu, de unde La Gloire, cel menit să preia aceste sentimente aruncate în apă, trebuie să le scoată la suprafață cu dinții.

Jacquemort se revoltă pentru ceea ce vede dar lumea îl disprețuiește pentru asta. Însă el își urmează cu insistență dorința de a psihanaliza pe cineva. Servitoarea Clementinei, Culblanc (=cur alb), crede că psihanaliza înseamnă a face dragoste și devine metresa doctorului, care acceptă bucuros oferta fetei. Când Jacquemort nu are chef s-o "psihanalizeze" pe Culblanc, ea îl primește în pat pe stăpân, pe Angel, care este respins de soție. Până la urmă servitoarea rămâne fidelă, dacă se poate spune așa, Clementinei, pentru că ei îi povestește totul în legătură cu relația cu doctorul, și Clementine este aceea care îi interzice lui Culblanc să răspundă la întrebările puse de Jacquemort care, totuși, voia să afle câte ceva despre ea.

Povestea curge mai departe, intrând tot mai adânc în universul paralel din sat. Singurul care încă rămâne normal, până la un punct, este Jacquemort. Disperat că oamenii nu se lasă psihanalizați, vrea să analizeze o pisică dar se lasă păgubaș. Până la urmă cel care acceptă provocarea va fi La Gloire, iar după ce bătrânul moare, Jacquemort îi va lua locul, trebuind să curețe râul roșu de rușinea aruncată de săteni. Astfel, devine și el parte a acelei lumi ciudate, contribuind la mersul ei înainte.

Alegorie a conștiinței umane, sondare a unui psihic colectiv trecut printr-un război mondial, care după ce a văzut atâtea orori, nu mai vrea să știe de nimic decât de propriul egoism și de satisfacerea propriilor nevoi, Smulgătorul de inimi satirizează defectele omenești și pune cititorul pe gânduri. Lumea lui Vian este o lume a satirei absurde și a adevărurilor crude, spuse fără preaviz. Lectura este foarte plăcută, în ciuda fundalului absurd care devine prim plan pe parcurs. Smulgătorul de inimi e o carte pe care o iei în mână, te lungești comod pe canapea și apoi te bucuri de călătoria la care te invită din chiar primele sale pagini.

Mulțumesc editurii Univers care mi-a pus la dispoziție această carte.

Dacă ți-a plăcut, dă mai departe!