Milano by night (excursia Paris-Coasta de Azur, ziua 9)

Pe la prânz am părăsit Nisa și Mediterana pe care o încercasem așa, doar până la glezne. Ne-am îmbarcat în autocar și am plecat către Italia. După încă vreo câteva ore și popasuri în Monte Carlo și la parfumeriile Fragonard, de care mă voi ocupa cu o proximă ocazie, am trecut în Italia unde am făcut prima oprire, de scurtă durată, la San Remo, orașul concursului de muzică ușoară cândva celebru în toată Europa. Nu-mi amintesc multe din acest popas, decât că am oprit într-o parcare imensă cu multe motociclete, și că luându-mi dejunul frugal - un sandviș "clasic" cu cașcaval și pate - și rotindu-mi privirile peste tot, mi-am întipărit în minte strada din fața parcării, oarecum suspendată, datorită reliefului în pantă, și palmierii amestecați cu alte specii arboricole care îmi încântau privirea și mă îmbiau la leneveală. Dar nu era timp de asta, mai aveam mulți kilometri de parcurs prin nordul Italiei, pe o zi superbă de plajă din miezul unui august de foc.

Trebuia să fi ajuns de mult la Milano, dar din cauza decalajului de program, eram cu aproximativ o jumătate de zi în urmă. Ne-am apropiat de orașul cosmopolit al modei către seară, înainte de căderea nopții. Mai fusesem la Milano și acum parcurgeam cam același traseu de oraș, până la dom, apoi treceam prin galeriile Vittorio Emmanuele și ajungeam în Piața Operei, a celebrei Scala din Milano, din mijlocul căreia ne priveau blând ochii de marmură ai lui Leonardo da Vinci. De data asta în oraș era o expoziție și am trecut pe lângă construcțiile ad-hoc pline de culoare la ora aceea, am tras câteva cadre apoi am mers pe strada pe care deja o știam până la dom. Pentru a doua oară m-a impresionat, de data asta prin frumusețea lui în luminile amurgului și a felului în care silueta acestei catedrale masive, dar foarte elegante se profila pe cerul încă azuriu.

Am aflat despre dom că la începuturi, pe la anul 355, pe locul acela se înălța o biserică a Sf. Tecla (o discipolă a Sf. Pavel), care a ars într-un incendiu în 1075. Din acea biserică inițială a rămas baptisteriul, care există și astăzi expus la subsolul domului. În 1386 arhiepiscopul Antonio da Saluzzo începe construcția domului și în scurt timp se adună fonduri și donații pentru continuarea catedralei menită să fie finisată în stil gotic lombard. Peste 300 de muncitori sunt angajați să lucreze la ridicarea edificiului. Dar rudele arhiepiscopului și-au lăsat involuntar amprenta asupra catedralei aducând un inginer care imprimă clădirii un aer franțuzesc, ceva neobișnuit pentru locurile acelea. El hotărăște ca structura de cărămidă din construcția bisericii să fie acoperită ulterior cu marmură. Pe la 1480 catedrala era doar pe jumătate terminată și lucrul stagna de mai mulți ani din lipsă de fonduri. Între 1500 și 1510 i se adaugă niște elemente în stil Renascentist. Urmează perioada de influență spaniolă - atunci a fost adus candelabrul principal.

În anii care au urmat, arhitecții domului au părăsit stilul gotic, considerat demodat, și au adăugat elemente renascentiste, în așa fel încât catedrala să arate în stil italian. În 1577 are loc consacrarea ca biserică nouă, diferită de cele vechi, dedicate sfintei Tecla sau Sf. Maria cea Mare. Domul din Milano este dedicat Sfintei Fecioare Maria Născătoarea. În 1805 Napoleon Bonaparte îl tocmește pe arhitectul Pellicani să finiseze fațada catedralei. În 7 ani aceasta avea să devină ceea ce este astăzi. Ultima poartă a domului a fost finisată în 1965, așadar construcția sa a durat în total cca 600 de ani. Eforturile de a-l ridica nu au fost în zadar. Splendoarea sa te atinge pe suflet și te vindecă de tot ceea ce înainte de a-l vedea te-ar fi putut afecta. Dacă mă întrebi pe mine, este cea mai frumoasă catedrală pe care am văzut-o în Europa, și zic eu că am văzut o bucată bună de continent în ultimii zece ani.

Mai departe nu m-am dus. Domul m-a vrăjit cu marmura lui lucioasă în lumina felinarelor străzii. Mi se făcuse foame și căutam o pizzerie mai puțin ticsită de lume, ceea ce n-am avut norocul să găsesc. Am intrat într-una ocupată până la refuz, am așteptat vreo jumătate de oră, timp în care am dat pe repede-înainte o înghețată adevărată - de când merg prin excursii ador înghețata italiană! - mi-am luat cutia cu o pizza milaneză și am luat-o înapoi către autocarul care aștepta sub copacii care străjuiesc parcul castelului Sforzesco, proprietate a familiei ducilor Sforza, care au condus orașul Milano vreo trei secole în Evul Mediu (din sec. 14 pana în sec. 17). Castelul era luminat feeric de câteva șiruri de becuri fluorescente, și părea desprins din povești. Doar aparatul meu n-a prea fost în stare să-l imortalizeze în toată lumina sa la ora aceea târzie din noapte.

M-am așezat pe bordură și mi-am mestecat tacticos bucata de pizza, singura mâncare caldă din ziua aceea. Grupul turiștilor români s-a adunat la ora stabilită, eram obosiți dar asta nu mai conta. Călătorului îi șade bine cu drumul. Până la Padova mai aveam ceva de parcurs și voiam musai să ne oprim la Verona, așa cum era în program. Orașul veșnicilor îndrăgostiți, Romeo și Julieta, ne-a primit cu ploaie într-un miez de noapte memorabil. O parte a grupului s-a dus să verifice dacă poarta casei Julietei mai era deschisă la ora aceea - firește că nu era :) - iar eu și alții am rămas la o șuetă despre cum ar fi trebuit făcut traseul acesta ca să fie vizitate toate obiectivele în timp normal, pe lumina zilei. După care am adormit cu nasul pe sub perdeluța autocarului până când glasul lui Rareș și a vecinilor mei de banchetă mi-au dat semnalul că ajunsesem la cazare, în Padova. Era pe la al doilea cântat al cocoșilor, dimineața la ora 3.