Dormitorul de mahon

Esmeralda urcă singură în dormitorul de mahon în noaptea aceea de Bobotează. Bătrâna servitoare, tanti Tamara, îi pregătise camera și îi dăduse cheile. Esmeralda locuia acum doar cu Tamara și cu intendentul moșiei. Erau vremuri tulburi, se auzea zvon de război chiar lângă oraș, iar părinții fuseseră nevoiți să plece la București de mai multe luni, nici ea nu știa prea bine de ce. Dar nu părea să-i pese foarte tare, pentru că la 17 ani era prea tânără să o preocupe astfel de nimicuri. Tamara îi povestise de multe ori despre dormitorul de mahon și legendele lui. Spunea că noaptea de Bobotează e o noapte magică pentru orice fată, și că dacă își pune o oglindă sub pernă și respectă un anume ritual, își va visa ursitul, așa cum și bunica ei, în aceeași cameră îl visase pe nenea Tache, pe care avea să-l cunoască la primul ei bal în societate și cu care avea să se mărite în vara următoare.

Esmeralda ardea de nerăbdare să verifice faptul și deschise cu oarecare teamă și sobrietate în gesturi ușa ferecată altminteri. Aprinse lumina de veghe și jocul umbrelor peste mobilierul retro Belle Epoque capitonat în catifea brocată turcoaz îi dădu o senzație de confort și de liniște interioară. Pe comodă era o poză de la nunta bunicii. Atinse mătăsurile așternutului sidefiu și, pentru că era încă devreme, luă o carte din corpul de bibliotecă opus patului și încercă să își liniștească bătăile inimii. Opulența acelei camere îi tot atrăgea privirile și se întrebă de ce nu stătuse nimeni acolo de când se știa ea. Mâine dimineață avea negreșit s-o întrebe pe tanti Tamara lucrul acesta. Închise cartea, luă oglinda pusă pe pernă de Tamara, se privi îndelung, spuse o invocație în gând apoi stinse lumina și băgă oglinda sub pernă. Surprinzător, adormi repede, ca și cum o mantie vrăjită ar fi acoperit-o imediat aproape împotriva voinței ei. Visă că se afla într-o galerie plină de oglinzi și merse înainte printre ele până când ajunse la capătul șirului și acolo părea s-o aștepte un domn în vârstă, cu fața ciupită de bătrânețe, dar altfel jovial și cu privirea blândă. Esmeralda se trezi aproape ca dintr-un coșmar. Se întristă la gândul că soțul ei va fi un bătrânel simpatic de vreo șaptezeci de ani.

Peste câteva zile, ignorând nămeții și gerul, intendentul veni într-o seară cu un bărbat care semăna identic cu acela din vis și cu o scrisoare de la tatăl Esmeraldei, în care o ruga pe aceasta să-l găzduiască pe domnul Eduard Nicolau vreme de două săptămâni, până îi va trimite el veste că poate să plece mai departe. Esmeralda se uită lung la bătrân și-l examină atent. Într-adevăr arăta ca în vis, cu toate acestea părea foarte vioi și degaja o forță și o vitalitate pe care nu le-ai fi bănuit la anii aceia. Domnul Eduard fu găzduit în dormitorul de mahon cu mobilă Belle Epoque și Esmeralda gândi că volutele în S ale picioarelor taburetului și mesei din încăpere se potriveau de minune cu picioarele îmbătrânite și răsucite ale musafirului său. Dar când el își dezbrăcă redingota și rămase într-o haină scurtă acoperindu-i doar șoldurile, Esmeralda rămase uimită de aspectul tineresc al trupului domnului Nicolau. Conversația se lega ușor, părea că se cunosc de când lumea, vocea bărbatului era vibrantă și foarte masculină în ciuda anilor pe care îi arăta chipul.

Zilele treceau, cei doi își țineau companie unul altuia cu multă plăcere și își căutau privirile, iar mâinile se atingeau în treacăt mult mai des decât s-ar fi cuvenit. Esmeralda simțea valuri de căldură și un fel de curent electric străbătându-i tot corpul ori de câte ori se afla aproape de el. Parcă nu mai contau părul alb, ridurile de sub ochi, pielea zbârcită pe alocuri. Ceva misterios o atrăgea spre el și ea se lăsa în voia noilor senzații. Nu voia să mai vină niciodată scrisoarea tatălui ei, care însemna sfârșitul vizitei musafirului său. Dar într-o zi intendentul veni în fugă s-o avertizeze că naziștii vin să-l caute pe Nicolau care trebuia să plece fără întârziere peste graniță, cu o călăuză, la un semnal luminos de dincolo de pădure. Eduard se pregăti de plecare suspect de rapid, apoi își luă rămas bun de la Esmeralda mulțumindu-i pentru găzduire și spunându-i că într-o zi va reveni la ea. Se priviră câteva secunde în ochii la fel de înflăcărați, apoi Eduard o sărută ca și cum i-ar fi fost foarte dragă. Semnalul luminos le întrerupse idila, el plecă sprinten prin pădure în noapte, iar Esmeralda, confuză încă, abia ajunse în casă când se trezi cu o percheziție din partea trupelor naziste. După ce ofițerii plecară dezamăgiți de rezultat și Esmeralda se mai liniști, îi spuse intendentului că i-ar fi părut rău ca bătrânelul să fie prins de nemți. Acesta râse.
- Care bătrânel, domnișoară? Domnul Eduard n-are nici 30 de ani, dar trebuia să se deghizeze ca să nu fie recunoscut. Cred că a și ajuns dincolo de frontieră de-acum.
Esmeralda roși apoi râse și ea, parcă eliberată de o povară, fericită în același timp. Când se termină războiul, Eduard reveni la ea și după un an visul din noaptea de Bobotează se împlini. Iar camera de mahon deveni dormitorul lor matrimonial.

Peste ani, multe lucruri din casa aceea n-au mai rămas. Esmeralda, adică bunica mea, a fost nevoită s-o vândă mai târziu, pentru că averea îi fusese confiscată de comuniști. Dar păstrez cu sfințenie un taburet retro Belle Epoque din dormitorul magic în care fetele din familia mamei mele își visau ursitul în noaptea de Bobotează.