De la Atlantida la cristalele Swarovski

Ultimul turist plecase, ultimul ghid local își sfârșise povestea știută pe de rost despre țara sa antică, un grup de măgari obosiți și de cămile greoaie și leneșe, luaseră drumul înapoi către oraș cu ultimii călători ai zilei. Lumina apusului căzând peste piramide este un lucru de neuitat, de o frumusețe inegalabilă. Totul își schimbă culoarea; între pământ și cer apar contraste dintre cele mai izbitoare. 

Eram singură, așezată pe nisipul galben, primitor și încă fierbinte, în fața Sfinxului calm în toată majestatea sa regală. Și în timp ce Soarele murea, înceta să mai arunce asupra Egiptului aurul gloriei sale. Mai întâi rămăsese jos la orizont, înflăcărând magnific bolta cu un roșu scânteietor, apoi nuanța se topi într-un corai blând, până când, ca într-un curcubeu dintr-un alt timp, creionat în benzi de roz, verde și auriu, se absorbi totul fără grabă, în reflexele unui gri opalescent. Apoi se lăsă noaptea, cu conturul Sfinxului apărând, uriaș, din imensitatea nisipurilor. Misterul acestui leu cu cap de om nu înceta să mă fascineze și să mă determine să mă gândesc la cine l-a sculptat? În ce epocă și mai ales în ce fel? Și câte n-o fi văzut ochii săi măreți, de piatră, de la Cleopatra cu buclele-i mătăsoase, la Iisus cel care căuta înțelepciunea Orientului, la Bonaparte cucerind lumea? Disprețuind oamenii care se obosesc pradă unor activități mărunte, cunoscând fatalitatea destinului de care sunt marcate toate evenimentele mari, ochii de piatră, din fundul vastelor orbite, fixează eternitatea. Adevărat, ai acest sentiment puternic, că ei privesc începuturile lumii, tenebrele necunoscutului...

Atunci mi-a fost dat să văd Sfinxul așa cum rar se arată turiștilor. Mai întâi adânc tăiat în stâncă, lungit în liniște în inima deșertului, apoi cu fața argintată de lumina palidă a lunii. Atunci am descoperit în el simbolul emoționant al acestui Egipt cu origini misterioase din timpuri imemoriale. Atunci am început să visez la acele lumi ale Atlantidei despre care fragila memorie omenească n-a reținut nici măcar numele, alături de creatura de piatră care avea să supraviețuiască, în același fel, oricărei civilizații zămislită azi de rasa noastră, păstrând neștirbit secretul vieții sale interioare.

Cu o mare probabilitate ar trebui să recunoaștem că sculptura datează dinaintea apariției nisipurilor, atunci când Sahara era o mare imensă iar mai încolo de ea se întindea insula cu destin tragic, vasta Atlantidă, cufundată în ocean într-un cataclism, zice-se, generat de orgoliul omenesc și de forța degajată de cristale. Atlanții cunoșteau puterea cristalelor și știau s-o mânuiască. Templele atlante erau alcătuite din cristale uriașe: templul Înțelepciunii era un imens cristal albastru, iar orașul capitală Poseidonia era construit din benzi groase de cristale de beril, corindon și diamant. Se spune că prin felul în care erau fațetate și dispuse în spațiu, cristalele captau energia solară sau cosmică și o transformau în electricitate, unde asemănătoare celor din radio-tv de astăzi, fiind folosită, "domesticită" după nevoile comunității. Unele temple proiectau domuri și câmpuri vibratorii de anumite frecvențe, care ajutau la vindecarea de boli, transporturi, comunicații. Majoritatea populației atlante din orașe folosea energia cristalelor stocată în domuri. Vârsta de Aur a Atlantidei a însemnat totodată și decăderea ei. Orbiți de lupta pentru putere "fii lui Poseidon" au început să se lupte între ei, au pierdut controlul asupra cristalelor și imensa energie s-a revărsat haotic generând un cataclism care a dus la dispariția insulei.

Astfel știința cristalelor s-a pierdut.
Cu structurile sale cristaline sau amorfe, pietrele stau în pământ până sunt aduse la suprafață, șlefuite și finisate în mâinile meșteșugite ale unui bijutier.
După milenii de la dispariția Atlantidei, pe la 1730, alsacianul Georg Friederich Strass reînvie moda cristalelor prin inventarea unui sistem de îmbunătățire a refracției luminii pe fațetele unor bucăți de sticlă fabricată cu nisip de Rhin și prin scăldarea cristalelor șlefuite într-o baie metalică datorită căreia pietrele pot acum să arunce focuri de lumină la fel ca și suratele lor prețioase. Astfel dă naștere unor imitații de diamante, la îndemâna oricărei doamne cu venituri modeste. Cristalele acelea s-au numit strass-uri, după numele inventatorului lor.

Mai târziu, pe la 1892, Daniel Swarovski, ucenic în șlefuirea pietrelor prețioase și fascinat de meseria lui, obține licența pentru omologarea unei mașini de șlefuit mecanice. Astfel împreună cu cumnatul său, A. Kosmann, pune bazele fabricii de șlefuit cristale numită în prezent Swarovski. În timp a îmbunătățit tehnica de fabricare a cristalelor obținând pietre cu proprietăți fizice asemănătoare celor prețioase, ajungând să fabrice cele mai fine și pure cristale pentru bijuterii cu cristale Swarovski din lume. Produsele sale s-au înmulțit, bijuteriile create astăzi sunt adevărate opere de artă, și orice brățări, inele sau coliere cu cristale împrăștie stropi de lumină și amintesc ceva din măreția de odinioară a Atlantidei.


În speranța că v-a plăcut povestea mea, vă ofer virtual o broșă Hope cu cristale Swarovski provocându-vă s-o dăruiți pe aceea adevărată cuiva drag și de preț din viața voastră.

un articol scris pentru site-ul perfectbijoux.ro

Bibliografie pentru acest advertorial:

- Paul Brunton, Egiptul secret, ed. Ro-Princeps, București, 1992
- http://luxedb.com/swarovski-crystals-history/
- http://terraencyclopedia.org/2012/10/19/2225/
- http://en.wikipedia.org/wiki/Georg_Friedrich_Strass
- http://ro.wikipedia.org/wiki/Cristal