Pisicile copilariei mele

Pe pisica vecinilor de vis-a-vis, care au o agentie de turism, o cheama Lisa. Sau Issa, de la Issis. Au avut si un motan, Ramses. E plin de zeitati si faraoni egipteni la ei :) Lisa e o pisicuta mica, blanda - desi nu ma lasa s-o prind - neagra cu ochi verzi, frumusica, si tare, tare mancacioasa. Nu-ti vine sa crezi cat e in stare sa manance pisica asta! :D  "Cerseste" de mancare pe la toata lumea din cartier, desi sunt convinsa ca primeste destul si acasa la ea.

Ai mei imi zic ca am avut si eu una ca ea, cand eram de-o șchioapă. Fireste, nu mi-o amintesc. Cica ma jucam prin curte de mama focului, cu ea si cu Lăbuș, catelul cu o palma mai mare ca ea. Pe vremea aceea jucăriile nu era un lucru rar, dar lumea nu prea le cumpăra jucării copiilor lor, doar așa, câteva, în rest, curtea, florile, fluturii - ah! câte pungi și bețe nu am stricat ca să-mi fac plasă de prins fluturi! - pisicile și câinii, vecinii, rudele apropiate și copii din cartier erau jucăriile noastre de zi cu zi.

Nu știu cum e mai bine, să te pricepi la butonat calculatoare și toate alea, sau sa socializezi normal, afară, la aer, în soare printre cei de-o vârstă cu tine? Poate un echilibru între cele două n-ar strica. Uneori am impresia că mi-e dor săp aud chiote de copii pe sub geamul blocului, acum mult prea liniștit și aparent pustiu.