Coarda

Într-o zi am văzut o fetita jucându-se in fața gardului meu, pe trotuar. Avea o coardă și sărea, și sărea... repede, tot mai repede. Mă uitam invidioasă, pentru că nu mai văzusem o fetita cu coardă decât la desene, la televizor. În timp ce sărea se auzea un șuierat de la sfoara corzii.

Rochița cu buline albastre sărea și ea odată cu trupușorul fetiței. Era amuzant s-o privești. Părul, tuns scurt și cu breton, sălta și el în ritmul săriturilor peste coardă. La un moment dat, surprinsă, am observat că și ea mă privea.

Imediat, o altă fată veni s-o privească. O fi fost sora ei mai mare, mi-am zis. Apoi, aproape fără veste, se apropie de cea mică și începu să sară odată cu ea. Mă îndemnară și pe mine să mă alătur. Am ezitat, mă temeam că n-o să reușesc, apoi curiozitatea și dorința de a mă juca au învins. M-am așezat în spatele fetiței care acum era la mijloc, manevrând coarda cu măiestrie, iar noi săream toate trei în același timp, fără să ne împiedicăm de sfoara rotitoare. După aceea nu mai știu cine s-a împiedicat prima. Am râs împreună și ne-am continuat joaca. Ne-am împrietenit repede, și în câteva zile devenisem cele mai bune tovarășe de joacă din cartier.