Marie Antoanette

Marie Antoinette, film 2006, in regia Sofiei Coppola.

Filmul prezinta viata reginei Maria Antoaneta a Frantei, nascuta in Austria si crescuta intr-o atmosfera regala diferita de eticheta stricta a Versailles-ului.
Mi-a placut sa-mi amintesc despre deșănțata madame du Barry, favorita unui Ludovic al XV-lea urât, libidinos si bătrân, despre intrigile nesfârșite de la curte, despre afacerea colierului cu diamante - in care regina Maria Antoaneta nici nu era implicata, de fapt - lucruri despre care citisem in adolescenta in romanele lui Dumas.
Mi-am amintit de singurele doua cuvinte scrise in caietul de istorie din generală in dreptul lui Ludovic al XVI-lea - rege prost, si am descoperit in film un personaj calm, efeminat, cu oarecari neputinte pe care in timp le rezolva partial, dar indeajuns cât să aibă urmași, desi gurile rele ale vremii atribuiau paternitatea ultimului baiat amantului suedez al reginei.
Filmul urmareste viata celor doi, Maria Antoaneta si Ludovic al XVI-lea, de la casatorie, cand inca nu erau rege si regina, pana la ultimele clipe, dinaintea ghilotinarii de la Revolutie, pe fundalul vietii de la curte si a tuşelor sociale bine evidențiate ale vremurilor in plina schimbare.

Un film bun, de vazut, pentru iubitorii genului istoric.

Fanfan la Tulipe

Film, Franta, 1952, regizor Christian Jaque.
In rolurile principale un Gerard Philipe tanar si in verva, si o Gina Lollobrigida frumoasa, naturala, eclipsand toate starletele tunate de astazi.
Din cate imi amintesc, asa, ca prin ceață, filmul era alb-negru. Insa astazi poate fi gasit si colorat, prin tehnici speciale.

O comedie de capa si spada, un amestec amuzant intre commedia del'arte si burlescul filmelor din zorii cinematografiei, un basm in care binele, fireste, invinge.

Filmul urmareste aventurile mai mult sau mai putin verosimile ale unui tanar, care se inroleaza in armata ca sa scape de furia unui tata care-l surprinde iubindu-i fata. La un moment dat o frumoasa aparent, tiganca, ii ghiceste un viitor stralucit. Adeline, tigancusa travestita, se indragosteste de Fanfan care de acum incolo manat de cuvintele cu rol de profetie trece din aventura in aventura, scapa din fel de fel de buclucuri si in cele din urma, purtat de noroc, aduce o victorie militara nesperata regelui Frantei. Si cum totul e bine cand se termina cu bine, Fanfan ramane impreuna cu Adeline iar ceilalti care i-au stat alaturi si l-au ajutat isi primesc si ei recompensa.

Comediile nu au varsta, iar Fanfan la Tulipe este un bun exemplu in acest sens.






Mai jos aveti o secventa din film.

Piramidele lui Napoleon, de William Dietrich

Piramidele lui Napoleon este o carte scrisă de William Dietrich și apărută la noi la editura Nemira. Am citit cartea pe nerăsuflate, dacă asta înseamnă că am citit zilnic timp de aproape o săptămână. E drept, altă dată citeam Codul lui da Vinci într-o zi și o noapte, dar au trecut ceva ani de atunci și îndemânarea plus cheful de a citi s-au diminuat și mai mult. N-as ști să vă spun de ce, eu pun lucrul ăsta pe seama trecerii timpului.

Așadar Ethan Gage, un american la Paris și discipol al lui Ben Franklin, mare amator de poker, femei și aventuri de tot felul, câștigă un medalion vechi și ciudat. Cum artefactul este dorit cu înverșunare de mulți oameni, Ethan încearcă să înțeleagă ce semnifică medalionul și cine l-a făcut.
Astfel ajunge pe mâinile unui Napoleon în devenire, care tocmai cucerise Italia și se pregătea de campania din Egipt.

După tot felul de lupte, răsturnări de situații, întâmplări în care viața lui atârnă de un fir de păr, între mamelucul plătit Bin Sadr și iubirea pentru Astiza, preoteasă a lui Isis, Ethan intră încet în lumea misterelor egiptene și a unei magii care-și face simțită prezența prin felul în care el ajunge să găsească locul originar al medalionului - care se dovedește a fi, de fapt, o cheie - și sanctuarul complicat, construit de arhitecți și lucrători uciși imediat după terminarea lui, în Marea Piramidă, pentru a nu i se descoperi secretul, sanctuar unde ar fi trebuit să se afle cartea lui Thot, cea care aduce deținătorului și utilizatorului ei, ca și poporului din care acesta face parte, putere supremă asupra oricui.

Și romanul de vreo 500 de pagini ar fi rămas doar un bun roman de vacanță și de aventuri pe fundalul unor evenimente istorice reale, dacă în final autorul nu ar fi sugerat cine a furat prețioasa carte și pe mâna cărui popor a ajuns ea.

Dacă nu v-ați dat încă seama care este azi acest popor :) citiți cartea, o găsiți și la editura Nemira.

Lectură plăcută!

Lisa

De fapt, o cheamă Issa. De la Isis. Și a avut un frate Ramses, alb cu pete negre si una chiar pe năsuc, dar o fi fost furat că era tare drăgălas. E pisica vecinilor de vis-a-vis, care au o agentie de turism, Petrotur. E o pisicuta mica, blândă - desi nu ma lasă s-o prind - neagra cu ochi verzi, frumușică, si tare, tare mâncăcioasă. Nu-ti vine sa crezi cat e in stare sa mănânce pisica asta! :D  "Cerseste" de mancare pe la toata lumea din cartier, desi sunt convinsa ca primeste destul si acasa la ea. Dar de doua zile e tare trista si plange mieunand a jale aproape non-stop. Mai doarme la mine in curte, in zmeuriș, o vad pe geam, se trezeste brusc, miauna plangand si adoarme la loc, obosita de cautat. Isi cauta puii, pe care stapanii i-au aruncat la lada de gunoi (pe acolo isi plange si isi striga puisorii cel mai mult). Mi se rupe sufletul de mila ei, un ghemotoc de pisica coplesita de o durere asa de mare. Macar un pisoi sa-i fi lasat, sa aiba ce creste, si sa nu o mai doara capul (toata ziua mananca iarba), ţâţele pline de lapte si sufletelul ei mic.

Azi tace invinsa si priveste in gol....

Poza e din luna mai, pe cand inca nu stia ce avea sa o astepte.

Despre liste, invitati si un botez

Acum nu foarte multa vreme am fost și eu cu bătrânu' meu la botezul unui nepot. Nu mai fusese demult un eveniment în familie, asa ca ne-am dus, chit ca sănătatea lu' bătrânu' nu e chiar ok. Acolo, lume multă, lume bună - chiar mă întrebam ce căutăm noi pe-acolo - mâncare așijderea, muzică - nici nu mai vorbesc, am dansat de mi-au pârâit coastele a doua zi.

Vărul meu, adică bunicul celui botezat, ne-a povestit câte erau de făcut la un botez, câte liste de tot felul, de invitați, de dorințe (pentru cazare), de meniuri, și nu mai știu ce, au tot fost făcute până în ultimele zile când s-a definitivat petrecerea. Aproape la fel ca la o nuntă, având în vedere restaurantul ales, darul pus la copil între feșe, tevatura de dinainte, și poate nu în ultimul rând fasonul petrecerii, toaletele etalate, ștaiful evenimentului.

Au trecut doi ani și ceva. Matei, nepoțelul meu, cu părinții și cu bunicii lui au venit pe la noi, din Ardeal. Copilul, ca orice copil, s-a repezit la pisici, la cele câteva jucării pe care le mai am amintire, la bibelouri - se putea să nu am așa ceva?! cel puțin cât încă trăiesc ai mei - îndemnat fiind de mamă, a început să-mi arate că știe să rupă un pic de engleză - chiar știa! - și uite-așa, în câteva minute, cu energia lui de copil, mi-a întors casa pe dos :D După ce mi-a explorat mie universul, și-a desfăcut un săculeț pe care îl avea cu el de acasă, și a început să se joace cu un camion de plastic, jucăria lui de zi cu zi. Până a adormit cu el în mânuțe.

Păi să tot fii copil în ziua de azi! :)

Calatorie in geomorfologia Pamantului

Datorita unui dialog inceput pe blogul nimeni imi tin promisiunea de a posta cateva elemente de geomorfologie a Pamantului, asa cum le-am invatat eu pe vremea studentiei mele ('85 - '89), de la distinsii mei profesori Grigore Posea si Mihai Ielenicz, in special in anul II de facultate.

Structura Pamantului

Pamantul este format din scoarta, manta si nucleu. Scoarta la randul ei este alcatuita dintr-o patura sedimentara, care se gaseste numai pe continente, o patura granitica, de asemenea aflata pe continente, si cu discontinuitati sub oceane, si o patura bazaltica aflata pe sub cele doua paturi de mai sus, peste tot, atat sub continente cat si sub oceane si mari. Primele doua paturi mai poarta denumirea de sial (silicati de aluminiu) iar ultima de sima (silicati de magneziu).

 sursa foto

Este important de amintit ca:

1 - scoarta, impreuna cu patura superioara a mantalei formeaza litosfera si ca aceasta litosfera pluteste pe astenosfera, un invelis de magma al Pamantului.

(De ce se considera ca sub astenosfera mantaua redevine solida, nu stiu si nu a intrebat nimeni la curs. De obicei nu intrebam mare lucru pe profesorii nostri, asta poate si pentru ca asa erau vremurile. Luam informatiile ca atare si le invatam. De altfel nu cred ca exista o explicatie plauzibila pentru acest fapt, tot asa cum pentru multe alte lucruri nu exista.)

2 - litosfera nu este unitara, ci fragmentata sub forma de placi tectonice, din care majore sunt 6 (pacifica, americana, africana, eurasiatica, indo-australiana si antarctica), care se delimiteaza intre ele ori prin linii de extensie, numite rifturi si acolo se formeaza scoarta, ori prin linii de compresiune sau de subductie (adica marginea unei placi se situeaza peste marginea placii vecine, amandoua apropiindu-se lent una de alta; in acest fel marginea de dedesubt se topeste, pt ca ea coboara in astenosfera, iar marginea de deasupra se increteste, formand lanturi muntoase. In acest proces uneori intervin descarcari bruste de energie care genereaza cutremurele.), adica zonele unde scoarta se distruge sau se consuma.

Aceasta astenosfera, fluida fiind, este pusa in miscare de niste curenti de convectie, care la randul lor determina o deplasare a scoartei, si de acum intram in teoria tectonicii in placi formulata de catre Alfred Wegener pe la 1930.

Interesant ca in teoria sa, Wegener nu porneste doar de la niste observatii - de exemplu asemanarea dintre tarmul de vest al Africii si cel de est al Americii de Sud, ca si cum candva ar fi fost unite - dar si de la teoria formarii Lunii din materia inca moale a Pamantului. Insa aici mie imi sunt, acum, usor neclare niste amanunte.
Asadar: pe cand planeta nu era solidificata complet, ea avea o forta de rotatie mult mai mare, astfel ca forma sa era ovala, sau ca o minge de rugby. La un moment dat o bucata din materie s-a desprins formand Luna. In locul ramas s-a format Oceanul Pacific. Argumente in acest sens sunt forma relativ circulara a Pacificului ca si faptul ca scoarta granitica lipseste de pe fundul acestui ocean. Pe de alta parte Wegener spune ca atunci pe planeta exista un singur supercontinent, Pangeea, si un singur ocean, Panthalassa. In urma desprinderii Lunii din Pamant, producandu-se un dezechilibru in masa planetei, Pangeea a crapat (si toata scoarta odata cu ea, dand nastere placilor tectonice) si s-au format doua mari mase continentale, Gondwana in sud si Laurasia in nord, separate de Marea Thetys, care ulterior s-au "spart" si ele pe o linie nord-sud (dorsala Atlantica de azi cu riftul din mijlocul ei care determina alunecarea Americilor catre vest si a masei continentala Afro-Eurasiatice catre est) in continentele asa cum le stim azi.

Bun. Pai ori materia Pamantului era incomplet racita (si aici eu imi imaginez un fel de noroi fierbinte pe tot cuprinsul, aburind), ori exista un continent si un ocean, ceea ce, zic eu, presupune ca planeta era deja solida, la suprafata ei. Dar, in fine, nu ceea ce cred eu este important, ci ceea ce pun cercetatorii cap la cap.

Cum ziceam, aceasta este una dintre teorii,care ce-i drept, explica foarte bine formarea continentelor si oceanelor, si care este completata de dovezi biologice (acelasi tipuri de plante si specii de animale se regasesc atat pe coasta estica a Americii de Sud cat si in zona central-vestica a Africii, ca si cum candva ar fi fost unite) si geografice (forma tarmului, tipul de relief dintre cele doua continente in zona unde au fost candva lipite).

Alte teorii spun ca sial-ul s-a concentrat in continente pe portiuni mici, sau ca au existat cutari orogenice succesive prin care se ajungeau la suprafete noi care puteau sa formeze intinse mase continentale (aici se aducea drept dovada faptul ca muntii din nordul Europei, din Scotia si Scandinavia sunt caledonici, cei din Europa Centrala sunt hercinici - Jura, Masivul Central Francez, iar cei din zona central sudica sunt formati in orogeneza alpina - Alpii, Carpatii).
Ipoteze sunt mai multe, unele mai vechi, altele mai noi, si nici una nu poate sta, in totalitatea ei, in picioare. Totusi astazi este larg acceptata teoria lui Wegener ca fiind cea mai apropiata de realitate, desi poate ca adevarul, ca intotdeauna, este undeva, la mijloc.

Sa revenim la placile tectonice. Spuneam ca ele, placile, plutesc pe astenosfera si curentii de convectie ai astenosferei, circulari, fac ca pe de o parte, sa genereze rifturi, iar pe de alta sa consume din marginile placilor. Riftul apare ca urmare a ramurilor ascendente ale curentilor care imping la suprafata lava pana cand scoarta crapa sub forma unei vai si poate face loc acestei lave sa iasa in afara. Pe aceasta despicatura din cand in cand lava iese ori sub forma de vulcani, ori se revarsa lateral. Oceanele prezinta niste lanturi muntoase numite dorsale, iar dorsala mediana a Atlanticului are un asemenea rift pe mijlocul ei. Dorsala Pacifica nu prezinta rift, si de aici s-a ajuns la concluzia ca Atlanticul este un ocean tanar, in plina expansiune, iar cand riftul se umple si se inchide, se va ajune la faza de contractie, faza in care se afla acum Pacificul, si deci, de imbatranire.

 foto wikipedia

In partea cealalta, unde actioneaza ramurile descendente ale curentilor de convectie astenosferici, marginile placilor se consuma dar formeaza si zone de orogen. Placa subdusa se topeste in astenosfera, iar placa de deasupra se increteste. De fapt, cel mai tare se incretesc sedimentele din geosinclinal, si mai putin straturile din profunzimea placii.

 sursa foto

Insa nu intotdeauna muntii se formeaza la intalnirea unei placi oceanice cu una continentala. In Romania, unele catene muntoase s-au format prin subductia a doua placi continentale:

citatul foto este preluat din cursul "Geomorfologia Romaniei" de Gr. Posea, 2005. Linkul: http://www.scribd.com/doc/57394671/Geomorfologia-Romaniei-Grigore-Posea


Si aici se incheie incursiunea propusa. Daca mai vreti sa mai povestesc, propuneti subiecte.


----------------------------------
Bibliografie:

"Geomorfologie generala", M. Ielenicz, 2004 link: http://profudegeogra.files.wordpress.com/2011/05/geomorfologie-generala.pdf

Curs "Geomorfologie", Gr. Posea, M. Ielenicz, N. Popescu, EDP, 1970
http://facultate.regielive.ro/cursuri/geografie/geomorfologie-94677.html

R:

 O experiență de neuitat practicând bungee-jumping !

Asa scrie Cartarescu?!?!!

Spre rusinea mea recunosc ca nu am citit nimic, semnificativ sau nu, scris de acest domn; pur si simplu pt ca nu prea mai citesc, si asta de niste ani de zile. Presupun ca toti, sau macar unii, avem aceasta lehamite de citit de la o varsta incolo, ca doar n-oi fi singura cu "boala" asta. 

Iar azi, intr-un articol de pe net, gasesc niste citate dintr-o carte a dansului. Si nu-mi prea vine sa cred ochilor. Nu-mi imaginasem ca un scriitor considerat important, debiteaza asemenea lucruri. Dar neah!, fiecare avem slabiciunile noastre, nu?

Bucata cu pricina, aici:

"... acelasi Cartarescu, intelectualu’ care, in romanul “Orbitor. Aripa dreapta”, scria relaxat : “Uite cum e cu tara: cica limbricul iese cu fi-su dintr-un cur plin de cacat, ca sa-i arate cum e afara (…). Limbricu-ala mic se gandeste ce se gandeste si dup-aia zice: “Pai, taticule, dac-aici e atit de frumos, de ce trebuie sa traim noi in gaura aia paroasa?, in duhoarea aia de cacat, in bezna aia groaznica?” Da’ taica-su-i zise rastit: “Fiule, sa nu mai vorbesti asa! Aia-i Patria!” (pag. 58).  Magnific, nu? Iar dupa 26 de pagini recurge la practici mai pe intelesul tuturor: “Ii placea sa-si puna degetul pe fund si sa-l miroasa apoi”. Treaba ta, patriotule intelectual, dar de ce faci si bilute?"

Sursa articol: http://www.enational.ro/breaking-news-facute-praf/cartarescu-si-a-uitat-degetul-in-fund-177764.html

Scandinavia 2012. Copenhaga.

Pe măsură ce mergeam în jos, către centrul Europei, senzația de straniu și de rece, de alien dispărea, o căldură și o deschidere a sufletului luându-i locul. Începeau să apară sculpturi, tușe arhitectonice mai bogat ornamentate, detalii pe care Nordul nu le are și cărora nu pare să le simtă lipsa.

Danemarca ne-a întâmpinat cu o vreme blândă, răcoroasă dimineața, ușor capricioasă, dar bună de excursie. Am poposit la hotelul de 4 stele Radisson Blu, de lângă aeroport. Era o anume distanță până în Copenhaga, dar merita tot drumul. E un lucru bun să ai cazări de 4 stele când ești într-un circuit.

În ziua aceea aveam să stăm de dimineață până seara în oraș. Am fost lăsați lângă intrarea în parcul de distracții Tivoli, pe care n-am apucat să-l văd, pentru că nu mă așteptam la prețul pipărat. Practic intrarea era câțiva euro, dar erai obligat să plătești mult mai mult, ca să vizitezi câteva amplasamente, adică erai obligat să iei pachetul de bază. Așa că parcul ne-a fost doar locul de întâlnire cu foarte confortabilul autocar danez care ne-a dus și ne-a adus la hotel.

Am vizitat zona centrală, ne-am aventurat în inima orașului în căutarea unui restaurant la prânz, am poposit într-un parc, am mers într-o croazieră, și am vizitat-o pe Mica Sirenă. Firește, n-o puteam rata. A fost sculptată de Edward Meriksen în 1913, având-o drept model pe soția sa. Este întruchiparea personajului cu același nume a celebrei povești de Christian Andersen.Sute de turiști erau când am poposit și noi în port ca s-o vedem și să ne pozăm cu ea. Am cumpărat suveniruri, am tras câteva cadre și ne-am urcat repede în autocar. Era aglomerat, dar și noi aveam mai multe de văzut în ziua aceea.

Însă retina și amintirea mi-a fost impresionată de clădirea numită Diamantul Negru, care strălucește fascinant de frumos, de parcă ar fi o ființă vie, în licărul apei la malul căreia este construită. Adăpostește biblioteca regală din Copenhaga și se numește așa pentru că a fost placată cu granit negru african, rocă de la care îi vine și numele. Dar sclipirile vii se văd numai pe film, în imaginea statică, splendoarea miilor de scântei adamantine nu se dezvăluie privirii.

Într-un târziu, obosită de plimbări prin centrul orașului, prin gară și prin parc în căutarea unui ipotetic metrou către hotel despre care ne spusese ghida - și care nu exista decât într-un alt loc, departe, la câteva stații de tramvai distanță (or fi toți ghizii la fel de neinformați? :) ), am capitulat și am așteptat autocarul danez de ora 18.00, special închiriat pentru noi, să mă ducă la hotel. A fost una dintre cele mai frumoase zile ale circuitului, de fapt, a fost ziua care a marcat întoarcerea din Nord. Întoarcerea din ghețurile spirituale ale Scandinaviei.

M-am lăfăit în somptuosul hotel până târziu în noapte, apoi am lăsat în urmă Danemarca și am plecat spre Berlin.