Despre biserici si printese urbane

Acum câteva zile am găsit un blog care mi-a plăcut. Asta: printesaurbana.ro . Inca nu il adaug in blogroll pt ca aici unde ma aflu, adicatelea in camera mea de cămin, încă nu merge conexiunea internet după vacanta, nu știu de ce, si de pe amărâtul asta de bluetooth nu știu nici dacă postarea asta se va încărca.

Si cum răsfoiam blogul tinerei doamne, am nimerit pe o postare despre mersul la biserica si despre credința. M-au năpădit niscai amintiri, si am fost de acord cu prințesa, ca la bisericile ortodoxe miroase naspa, e relativ întuneric în asa fel încât de multe ori lăcașul respectiv seamănă cu o peșteră, ca sa nu mai zic de unii preoți care te fac sa nu mai intri ever într-o biserică, cel puțin nu ca sa te spovedești lor.

Nu voi uita niciodată ziua în care, după o relație nepotrivita, m-am dus sa-mi curat sufletul de umbra vinovăției și durerii, iar preotul căruia ma spovedeam, m-a sfătuit sa-mi caut un coleg de serviciu și sa mi-l fac prieten. Am întors ochii către el, de sub patrafir, uluita ca in loc de canon bisericesc, el ma arunca direct în vâltoarea celor lumești. Ma rog, nu știu de ce mi-a spus asta si n-o sa înțeleg ce l-a determinat sa-mi dea un asemenea răspuns. Eu venisem la biserica sa-mi caut liniștea sufleteasca. A fost ultima oara când m-am spovedit, atunci demult, cu zeci de ani in urma. Probabil o voi mai face odată, cândva, înaintea unui Mare Portal in fata căruia ajungem toți. Sau... cine știe? poate voi întâlni si eu preoți cu mintea înțeleaptă si vorba chibzuita, care sa nu ma alunge din lăcașul Domnului, ci sa ma determine sa revin.

Si eram cat pe ce sa zic ca sunt vreo 10 ani de când nu am mai dat pe la biserici, după care mi-am amintit ca de fapt, intru cu placere in toate catedralele pe care le întâlnesc in calea mea, in călătoriile mele prin  lume. E drept, alea-s catedrale catolice, dar la urma urmei, Dumnezeu e unul, si e peste tot, indiferent de modalitatea aleasa de comunitățile religioase de a-si exprima credința in Divinitate.

Iar la sfârșit, pentru a ilustra cumva articolul, aș fi pus o poză cu interiorul aurit al catedralei din Melk, acolo unde Umberto Ecco a scris "Numele trandafirului". Dar o voi pune când internetul de mare viteză va reveni. Dacă va reveni.

A noua poarta

The ninth gate e un film cu Johnny Depp. Nu stiu ce inseamna pt voi numele lui, dar pentru mine este o garantie ca filmul depaseste mediocritatea.
Iar A noua poarta e un film cu suspans, actiune, crime, si oarece magie.

Dean Corso, un anticar profesionist, dar motivat doar de bani in munca sa, este contactat de un bogatas, Balkan, care detine o carte de magie scrisa la 1666. Acesta stie ca in lume mai exista doar inca 2 exemplare si doreste sa stie care din cele 3 carti este cea autentica. Dean porneste la drum, dar de la bun inceput apar pericole. Chiar inainte de a pleca spre Paris, locul unde se gaseste unul dintre exemplare, asociatul lui este ucis intr-un mod misterios. In acel moment, el doreste sa se retraga din misiune, dar Balkan nu-i permite acest lucru si ii da un bonus consistent ca sa accepte.

Cautarile sale coincid cu un drum al purificarii spirituale, al unei transformari alchimice de care Dean nu este constient. In fiecare exemplar din carte gaseste imagini, dar numai cele semnate LCF (adica Lucifer) sunt cele adevarate, restul sunt doar piste false. Cum in fiecare exemplar, alte desene sunt semnate LCF, iar celelalte sunt desenate de autor, Dean este nevoit sa compare toate cele 3 exemplare ca sa gaseasca desenele originale, prin a caror magie cel vrednic de aceasta putere, va pasi prin cea de-a noua poarta si va materializa pe Diavol pe Pamant.

Catre finalul filmului, Dean se intalneste intr-un castel vechi si parasit cu Balkan, care dorea sa fie el beneficiarul final al magiei cartii, dar nici unul nici celalalt nu stiu ca ultimul desen nu este cel autentic in nici unul dintre exemplare. Balkan face un cerc de foc in jurul sau, convins fiind ca flacarile nu-l vor nimici, si incearca sa-l omoare pe Dean, dar flacarile il cuprind, si pana la urma anticarul este cel care il scuteste pe Balkan de suferinta cu un glonte.

Fata care il urmareste de la inceputul calatoriei pe anticar, si a carei identitate nu va fi dezvaluita, ii indica lui Dean locul unde se gaseste ultimul desen adevarat, si acesta, desi nu-si dorise asa ceva, devine cel care paseste pe a noua poarta.

Sa mai spun ca filmul a fost realizat in 1999 si a fost regizat de Roman Polanski. De altfel, tot un nume care asigura o calitate buna a unui film.

Elizabeth - the golden age

Un film istoric despre o parte a domniei aceleia careia i s-a mai spus si Regina Fecioara: Elisabeta I a Angliei. Un film de 5 stele, produs in 2007, cu Kate Blanchett in rolul reginei si Clive Owen in rolul corsarului Walter Raleigh.

 sursa foto:http://www.erasofelegance.com/

Detaliile fine, de la acuratetea costumelor epocii pana la interioarele care reproduc sali ale castelelor vremii, incercarea, reusita, de altfel, de a prezenta o Elizabeth femeie, care are remuscari cand Maria Stuart a Scotiei este decapitata din ordinul ei, Elizabeth femeia care devine geloasa pe verisoara si prietena sa, Bess, cand afla ca s-a casatorit cu favoritul ei, corsarul Walter, pe care de altfel il ridicase la rangul de Sir ca sa-l tina aproape de ea, asadar imaginea unei femei obisnuite, normale, care vine uneori in contradictie cu Elizabeth regina, care nu trebuie sa uite ce datorie are fata de poporul sau si care trebuie sa faca tot ce-i sta in putere sa aduca mai binele printre supusii sai, recomanda filmul ca pe unul de vazut, pentru iubitorii genului.

Vrajita

Adica Enchanted.
Un film al caselor de productie Walt Disney.
Incepe ca o Alba ca Zapada pe repede inainte si se termina ca o Cenusareasa.
La mijloc, este lumea reala, cu oameni in carne si oase. La capete, desen animat. Un film amuzant, relaxant, nu doar pentru copii, de vacanta.

Ea, Giselle, il intalneste pe printul Edward si, fulgerati de iubire, decid sa se casatoreasca a doua zi. Mama printului, pt a impiedica acest mariaj o trimite pe Giselle in lumea reala, "unde nu exista finaluri fericite", zice ea.
Fata ajunge la propriu, si mai apoi la figurat, in bratele unui tanar avocat divortat, cu un copil, si cu o relatie care scârţâie. Printul Edward, veverita Pip, apoi un apropiat al reginei, si in sfarsit insasi regina, vin si ei in lumea reala, unii, pt a o gasi si salva pe Giselle, altii pt a o gasi si omorî cu binecunoscutul mar otravit.

Dar lucrurile nu se mai petrec ca in basme, Giselle se ataseaza pe nesimtite de avocat si de fetita acestuia, printului i se cam aprind calcaiele dupa Nancy, prietena avocatului, si pana la urma totul se termina cu bine: Giselle ramane in realitate, alaturi de avocat, Printul pleaca cu Nancy in lumea basmelor, regina dispare din ambele peisaje, si fiecare obtine ceea ce si-a dorit.

La prima vedere, un film fara pretentii. Dar daca printul si cu avocatul pe de o parte, iar Giselle si Nancy pe de alta parte, sunt doua faţete ale acelorasi doi oameni implicati intr-o poveste de iubire, putem despica firul in patru, la nesfarsit, despre cum se ajunge la un compromis intr-o relatie, fiecare la ce renunta si ce scoate la iveala, pt ca lucrurile sa mearga bine. Dar nu despre asa ceva imi propun sa vorbesc azi. Las basmul si farmecul lui intact, pt ca cel putin pt mine e inca vacanta saptamana asta :)

Jocuri

Acum câtva timp au venit pe la noi rudele noastre din Italia. Au o fetita de 9 ani, și neștiind ce să-i ofer, i-am arătat poze din excursii, dar ea voia calculatorul, messengerul. Am lăsat-o pe mess... a stat câteva ore nedezlipită de monitor.

Apoi mi-am amintit cum era când aveam anii ei. Cum mă jucam în curte cu verișoarele mele sau cu alți copii, jucam volei, săream coarda, jucam badminton, șotron, de-a v-ați ascunselea și preferatul nostru, pe seară, jocul Țările. Era un joc asemănător cu voleiul, doar că fiecare își alegea o țară și arunca mingea strigând numele altei țări. Cel nominalizat astfel trebuia să o prindă, altfel era depunctat și până la urmă era scos din joc. Câștigător era cel care reușea să prindă mingea ori de câte ori era strigată țara pe care și-o alesese. Ce ciudă îmi era când Franța era luată de vară-mea de la Iași :))))))))

În fiecare zi murdăream o rochiță, de atâta zburdat pe străzi neasfaltate, în fiecare zi mă jucam și în nisipul din curtea mea, ciufuleam găinile, mă hârjoneam cu Lăbuș, câinele și cu Mosorel, pisoiul meu alb cu pete gri, apoi, când voiam să joc tenis de perete (cu peretele jucam, uneori) îmi puneam musai fustița albă de tenis, luată de la mare, de la Mamaia, într-o vară.

Iarna jucam țomanap, aveam patine, mergeam la patinoarul făcut pe terenul de sport al unui liceu azi de elită. Adevărat, iarna nu prea ieșeam pe afară, dar vara, nu avea ziua destul ore pentru căt de mult eram în stare să ne jucăm.

iar azi? Mess, facebook, ...... nu știu ce să zic. Bune sunt și abilitățile astea, dar totuși, prea multă tehnologie și prea puțină comunicare adevărată.

Mania titanilor.

Wrath of the Titans. Probabil o urmare a filmului Clash of the Titans, pe care nu l-am vazut inca.
Filmele pornesc de la mitul referitor la razboiul zeilor cu titanii, si inainte de a-l vedea, parca imi treceau aievea pe ecranul mintii imaginile formate in copilarie, pe cand citeam, pe sub plapuma, la lumina lanternei, Legendele Olimpului de Alexandru Mitru. Dar filmul, e mai mult de actiune, mai mult o poveste care n-a fost spusa pana acum, a titanului Kronos care soarbe puterile zeilor ca sa ii poata invinge. Pana la urma zeii, ajutati de Perseu, fiul lui Zeus cu o muritoare, inving forta oarba inmagazinata in Kronos.

Aluziv, as zice ca legenda povestita in film se refera la eruptia catastrofala a vreunui vulcan. Poate ca intr-adevar luptele cu titanii din legendele Olimpului ilustreaza in mod epic formarea si distrugerea vreunui vulcan din vechime.

Dar Tartarul legendelor nu era munte, ci o inchisoare grozava in care erau aruncati cei care-l suparau pe Zeus, o inchisoare sora cu Iadul, pt ca si sufletele celor rai erau trimisi acolo sa se chinuie. Iar Kronos era numele grecesc al lui Saturn, al zeului timpului, si nu al vreunui titan imbatat de putere.

Dar daca tot e vacanta, merge de vazut si acest film.

sursa foto: collider.com

Cum alegi costumul de baie

Mereu mi-au placut hainele albe. Nu as sti foarte exact de ce. Maică'mea ma imbraca in alb, intr-adevar, de cand eram mica. Poate asta sa fie motivul pentru care mie albul-crem mi se pare una dintre cele mai elegante culori.

Acum, când e aproape vară, firește că orice rochie albă ori deschisă la culoare este potrivită, dar oare la fel stă treaba și cu costumul de baie? Nu e prea transparent un costum de baie alb?

Costumul de baie se alege in funcție de mai multi factori, printre care unul important este forma corpului (tip pară, măr, clepsidră sau dreaptă). Dacă ai bustul mai mare decât șoldurile, atunci ești tipul măr, și ți se potrivește un costum de baie întreg adânc răscroit pe coapse. Dacă vrei să ascunzi zonele mai proeminente, folosește un costum uni, iar dacă vrei să evidențiezi anumite zone, folosește culori vii și drapaje în zonele respective.

Corpul de tip clepsidră, adică acela perfect, poate suporta orice fel de costum de baie, fie el întreg, fie în două piese, pastel sau mai sobru, mai decoltat sau mai clasic.

Dar până la urmă, important este să te simți bine la plajă, să te bronzezi așa cum vrei, și să nu faci notă discordantă cu restul lumii din jurul tău.

Barbarella

Cand eram copil, si plangeam pe la chioscurile de ziare sa-mi dea si mie "tanti" un exemplar din revista Cinema, de multe ori in articolele despre Jane Fonda gaseam referiri la filmul Barbarella, lansat in 1968, si regizat de celebrul Roger Vadim, pe atunci sotul protagonistei.
Am ramas cu impresia ca trebuie sa fie ceva film de referinta in filmografia actritei si a regizorului, desi niciodata nu era nici macar un pic povestit subiectul, doar din cele cateva poze se intelegea ca e vorba de un film s.f.

In weekend am vazut si eu filmul. Am vrut sa spun ca-i foarte prost, apoi naiv, dupa care nu am inteles in ce categorie sa-l incadrez: s.f., soft porn (oare am zis prea mult? sa fi fost doar un gen de sexy?), banda desenata ecranizata? Sau poate un pic din toate. Pare a fi un film facut amatoristic din multe puncte de vedere. Dialogurile sunt de tot rasul, actiunea asisderea, sa nu mai vorbim de personajul Barbarella, care desi are nu-stiu-ce grad de astronaut, e proasta de rage.

Ieri am cautat pe wikipedia si am aflat ca Barbarella a fost intr-adevar un film facut dupa o serie de benzi desenate, ca intr-adevar subiectul benzilor desenate continea elemente tip adult-story si ca a fost un dezastru de box-office si de critica. Asta m-a mirat. Ma gandeam ca poate acum 40-45 de ani publicul ar fi gustat cat de cat filmul. Scenele care fac referire la sex se justifica, daca ne gandim ca filmul a fost lansat in plina revolutie sexuala, in perioada cand la Woodstock se adunau sute de mii de tineri, adepti ai curentului hippy/flower-power, care se drogau in grup, faceau de toate in grup, dar erau non violenti, venind acolo ca sa asculte si sa vada trupele rock ale vremii si ca sa demonstreze ca desi sunt intr-un numar impresionant, sunt pasnici. Erau anii cand pe tricouri scria Make love not war. Era in plina desfasurare razboiul din Vietnam. Asadar tabloul social era atat de complex incat un asemenea film ar fi reprezentat o picatura de relaxare in tensiunea de zi cu zi.
Si totusi, Barbarella, femeia astronaut, care calatoreste prin spatiu si experimenteaza iubirea carnala in felurite modalitati cu cine o vrea, a fost un film respins de public, atunci, ca si - cel mai probabil - acum.

Dar asa, daca va intereseaza filmele vechi si nu aveti ce face timp de o ora si ceva, merita sa aruncati o privire la film in timp ce stati pe mess cu prietenii.

sursa foto: http://www.larkcrafts.com

Jurassic Park, sau cand era gaina raptor

Zilele astea am vazut si eu, in sfarsit, toata seria din Jurassic Park. Al treilea episod al seriei, mi-a placut mai putin. Eu nu prea sunt adepta filmelor cu mai mult pac-pac (ma rog, ronţ-ronţ, in cazul de faţă) decât idei care te pun pe gânduri. Si nu pot spune ca primele doua filme ale seriei nu mi-au satisfăcut gustul, prin povestea unui excentric cu bani care incerca sa readuca la viata, prin clonare, niste exemplare de dinozauri, si pe care ii pune sa traiasca laolalta intr-un habitat izolat total - o insula - dupa care doreste sa faca o afacere turistica si sa castige bani. Fara sa se gandeasca ca lucrurile pot scapa de sub control, fara sa aiba habar ca la un moment dat "natura va găsi o cale" (de a perpetua speciile) chiar daca stiinta lui il asigura ca o clona nu se va putea reproduce niciodata, isi pune in aplicare planul. Insa asa ca-n filme, (sau poate ca-n viață?) totul evolueaza dupa legi proprii, iar planurile savantului sunt date peste cap. Pericolul paște chiar omenirea, iar din primul episod, care-ti pune intrebari, care este cu adevarat interesant, pana la ultimul, nu mai ramane nimic decat goana nebuna dupa supravietuire, a ambelor specii, oameni si dinozauri.

Insa inca un merit al seriei este acela ca m-a facut sa caut prin pozele gugăleşti dupa Tyrannosaurus Rex si Velociraptor, ca sa constat - vizual vorbind - ca nu ar fi exclus ca pasarile de azi sa provina din specii de dinozaur terestre, poate chiar din acei raptori, si nu din mult pomenitul, prin cartile de specialitate, Archaeopteryx, care se pare ca a fost o linie evolutiva care s-a stins pur si simplu.
Asa ca acum am destule intrebari fara raspuns: daca pasarile de azi se hranesc cu seminte, oare raptorii chiar erau carnivori? :)))) Daca dincolo de cele doua milioane de ani ale extinctiei lor, fosilele de dinozauri nu se mai gasesc in straturile geologice, asta inseamna ca au disparut, sau ca s-au produs niste mutatii genetice in lanţ care au grabit evolutia si transformarea lor in altceva? :)

Nu stiu eu din astea. Dar ma gandesc ca tare-mi place carnea de "dinozaur" la cuptor. :)))))  Si cand te gandesti ca acum 65 de milioane de ani precis ar fi fost invers, daca ar fi trait oameni pe vremea aceea.

Alaturi, o poza care-mi sustine teoria imaginara. O sa ziceti ca e un desen. Da, e un desen. Dar e de pe Wikipedia raţa asta, sau gîscă, ma rog...  :)

de aici: http://en.wikipedia.org/wiki/Velociraptor  dati scroll paginii pana ajungeti la ea.  Si ganditi-va de doua ori la ce aveti in farfurie cand mancati piept de pasare la gratar :D

Hunger games

sursa foto: 9am.ro

Intr-un viitor neprecizat lumea este condusa de a o mana de oameni care au libertate totala, dar care nu lasa celor multi mai nimic, nici macar speranta.

Oarecum inspirate din jocurile antichitatii, combinatie de jocuri olimpice si lupte de gladiatori in arena, in acea societate viitoare se organizeaza anual niste jocuri numite ale foamei in care sunt inscrisi cate 2 jucatori din fiecare district (12 la numar) si pana la urma ramane un singur castigator.
Nimic neobisnuit pana aici, insa jucatorii sunt trasi la sorti dintre membrii districtelor si castigatorul este de fapt cel care supravietuieste, pt ca restul mor in timpul probelor. Arena o reprezinta un soi de zona deluroasa, cu paduri, ape, animale, cam asa, ca intr-o jungla, dar de undeva, dintr-o sala de comanda, cei care au inventat acest joc materializeaza in spatiul reprezentat de arena, cu ajutorul unor softuri informatice, vietati ori la alt gen de obstacole care au menirea de a-i extermina pe jucatori.

Mie personal nu mi-a placut ideea unei astfel de societati, in care o dictatura poate sa ia asemenea proportii impinse dincolo de absurd. Desi nu poti sti niciodata ce are viitorul de adus pentru urmasii nostri.

Dar filmul merita vazut, fie si doar pentru efectele speciale bine realizate, pentru unghiurile de filmare bine gandite, chiar daca povestea are, pe alocuri, unele scapari. Ma intreb si acum, daca protagonista avea puteri paranormale, si putea sa emita foc, de ce nu si le foloseste? :))

Pentru amatorii genului thriller, s.f., actiune, ori chiar un soi de distopie amestecata cu un strop de politic fiction, e un film de vazut.

In time sau cand timpul chiar inseamna bani...

In time/In timp, filmul. Undeva, intr-un viitor nu foarte indepartat, oamenii traiesc linistiti doar pana la 25 de ani, moment in care ei nu mai imbatranesc din punct de vedere fizic. Dupa aceea, li se activeaza un ceas, cu afisajul pe antebrat, in care au la dispozitie inca un an de viata. Restul, trebuie sa si-l procure, daca vor sa traiasca.

sursa foto: www.cinemarx.ro

In loc de bani, "moneda" de schimb este timpul si fractiunile lui. Cei saraci traiesc de pe o zi pe alta, sau de la un "salariu" - platit in ore, zile sau saptamani - la altul, in schimb bogatii sunt nemuritori. Daca ceasul ajunge la zero, se produce un stop cardiac, deci nu ai nici o alta optiune decat sa faci timp cumva, sau sa-l imprumuti de la banca. Banca de timp, evident. Cu 30 sau chiar 37 % dobanda :)  In lumea aceea de obicei saracii mor pe strada, cazand din picioare, cu ceasurile de pe brat pe 0.

Povestea de suprafata a filmului este una oarecum subtire: Will Salas, un tip din ghetouri care abia isi duce zilele este acuzat pe nedrept de o crima si de furt de timp. Pana la urma insotit de frumoasa fiica a unui miliardar - adica nemuritor - reuseste sa dea peste cap sistemul, redand timp celor saraci.

In rolul principal, Justin Timberlake. Pe mine insa m-a atras mai mult rolul cronometrorului (un soi de detectiv sau agent de fisc) jucat de Cillian Murphy.

Si cel mai mult mi-a placut ideea de baza, a banilor transformati in timp.

Undeva, candva....

Va mai amintiti de acest titlu? Era un film, realizat in 1980, cu Christopher Reeve (Superman) si Jane Seymour in rolurile principale.
Eram pustoaica la vremea aceea, dar am gustat din plin povestea de iubire a celor doi indragostiti, ea, o actrita celebra in primii ani ai secolului al XX-lea, el, un dramaturg al anilor '70, care se intoarce in timp ca sa o intalneasca pe ea.

Tin minte ca atunci mi s-a parut bizara povestea ceasului: ea, batrana, vine la el sa-i dea acel ceas, spunandu-i totodata "Intoarce-te la mine!". El, se intoarce in timp, si cand, dupa cateva zile de fericire, gaseste moneda din 1979 si aproape instantaneu revine in timpul caruia ii apartinea, uita ceasul acolo, in 1912. Deci, cui apartine, de fapt, ceasul? :)

Am revazut acum cateva zile filmul, cu aceeasi placere ca si la 18 ani, ceea ce rar mi se mai intampla. Insa de data asta a aparut o noua intrebare: cine este protectorul Elisei, cel care stie tot despre cariera ei si despre ce urmeaza sa i se intample? :)

Filmul nu da un raspuns la aceste doua chestiuni, si bine face. Putin mister nu strica povestii de iubire, care dincolo de frumusetea ei, nu are prea multa noima, chiar daca in final, Richard moare, probabil neputand suporta gandul ca va trebui sa traiasca o viata fara Elise, sau poate datorita epuizarii psihice datorate calatoriei in timp.

sursa foto: www.cinemagia.ro