Prin soarele Greciei

Pentru a vizualiza pozele in mărime normală daţi click pe ele.

1,2 - Paralia Katerini; 3 - La parlament; 4 - pe Acropole; 5 - La Meteore; 6 - Seara grecească; 7 - Biserica Sf. Dumitru din Salonic.


Grecia este o ţară din sud-estul Europei  ... este situată în  ..."
Inchid ghidul turistic cu scurta prezentare, seacă şi lipsită de farmec. Privesc pe geamul fumuriu al autocarului. E dimineaţă. Înspre nord vest, lăsăm în urmă Rodopii, uşor învăluiţi în ceaţă. Ne îndreptăm spre Paralia, o staţiune pe malul Mării Egee. Relieful stâncos, un pic roşietic în lumina dimineţii, pare desprins din Legende. Celebrele legende ale Olimpului. Vocea ghidei se aude ca din depărtare, întrebându-mă de ce aici lumina este mai puternică decât la noi. Îi spun că din cauza latitudinii, fiind mai aproape de Ecuator, razele soarelui cad sub un unghi mai apropiat de cel drept, şi e firesc să fie mai multă lumină, la propriu vorbind.
Pe marginea drumului, în loc de praful si iarba de până acum, încep să apară portocali. Ne apropiem de oraş.

Paralia este un orăşel de tip oriental, cu multe străduţe paralele şi perpendiculare, dar oarecum întotocheate, pe care te poţi rătăci uşor dacă nu-ţi iei repere la fiecare colţ de stradă. Magazine de tot felul, tricouri, rochii simple de vară, pantaloni, la 5, 10 sau 15 euro. Mai apoi suveniruri. Unele ieftine si butucănoase, altele fine, statuete ale zeilor antici, farfurioare pictate, de porţelan, căni, bibelouri, pentru toate buzunarele. Taverne la fiecare 2 magazine, cu meniuri în româneşte. La început mă mir, dar mă bucur. O fi vreun şef de tavernă din România, îmi zic. După aceea observ şi alte locuri în care reclama este scrisă în greacă, engleză şi română.
Intru pe o altă straduţă, asemănătoare cu celelalte. La parter, magazine cu blănuri. Pentru o clipă am senzaţia că mă plimb pe bulevardul La Croisette, din Cannes. Dar preţurile mici şi reclamele îmi amintesc repede că sunt în Balcani. Eleganţa blănurilor naturale mă încântă şi mă opresc să admir fantezia croitorilor. Deşi grecii nu cred că au ce face cu asemenea articole, probabil cumpărătorii nu lipsesc. Peste câteva zile, aud că o doamnă din Bucureşti a cumpărat blănuri de 2000 de euro. Zâmbesc unui gând, şi mă rog să putem face cheltuieli din astea cât mai mulţi români.
Mă îndrept către plajă, acolo unde este locul de întâlnire al celor care merg în excursiile opţionale. Reperul este o biserică ortodoxă, frumoasă, în care chiar am stat la slujba de duminică dimineaţa.
A doua zi mă încumet să ies la plajă. Sunt peste 35 de grade, soarele de după amiază dogoreşte literalmente şi doar până pe la 11 se poate sta la bronzat. Nisipul este fin, apa foarte caldă, aşa cum în România nu am întâlnit, dar algele de la mal nu lipsesc nici aici. Apa este foarte limpede şi de un albastru ceva mai închis decât Marea Neagră. Sunt pe plajă, cu ghida noastră. Sporovăim. Uit cât e ceasul. La ora 2 plecăm, eu atât de roşie pe spate încât stârnesc uimire si milă. În următoarele zile avem să merg în excursii. Aşa că profitasem de tot soarele pe care l-am putut lua.

Ora 12 noaptea. Plecarea spre Atena. Pe drum moţăi în autocar nu prea atentă la vorbele însoţitoarei de la agenţia locală. Aflu că multe românce sunt angajate la agenţii locale de turism, şi câştigă în lunile de vară cam 1800 de euro.
Dimineaţa ajungem în portul Pireu. De după un vas cu o reclamă la reţeaua de telefonie mobilă Vodafone vedem răsăritul. Ni s-a promis un spectacol frumos cu plecarea unui vas de croazieră „mare cât un bloc cu 3 etaje” ni se spune. Dar era prea dimineaţă pentru plecări în croaziere de lux. Ne îndreptăm către Atena. Amintirea zeilor antici este estompată până la dispariţie de modernismul clădirilor, de traficul şoselelor, de ritmul cotidian.

Vizităm în grabă stadionul olimpic şi ne îndreptăm către Mormântul Soldatului Necunoscut, unde la fiecare oră se schimbă garda. Facem şi poze cu soldaţii îmbrăcaţi în uniformă militară combinată cu elemente ale costumului popular grecesc. După care traversăm centrul Atenei şi privim scurt la vitrinele reprezentanţilor marilor case de modă ale Europei. După un sfert de oră urcăm pe Acropole. Antichitatea reînvie brusc înaintea ochilor noştri. Coloane, trepte de marmură, temple care sunt refăcute în toată splendoarea lor de odinioară. Restauratorii lucrează zi lumină, pentru că în 14 ani totul trebuie să fie ca la început: exact aşa cum au fost toate templele şi tot oraşul antic. Deja marmura albă a mileniului 3 se distinge net de marmura îngălbenită de timp a istoriei. Turiştii străini, mai ales americani, vin cu sutele. Mă pierd de grupul de români, pe care un arheolog care a absolvit liceul în ţara noastră îl preluase de la intrarea prin Propilee. Mă plimb printre ruine; doi bătrânei americani mă roagă să le fac o poză, să aibă o amintire împreună. Ating pietrele, coloanele, deşi cioplitorii în marmură se uită lung şi cam cu reproş la mine. Port pe cap o şapcă marca Amway. American Way. Cioplitorii tac stânjeniţi şi îşi văd de treabă. Mă cred americană, probabil. Plec mai departe, cu biletul de intrare în mână. 12 euro. Cu el poţi vizita toate cele 6 muzee în aer liber ale Acropolei. Dar nu prea mai e timp. Peste o oră trebuie să fim la autocar, şi eu nu mai ştiu să ajung singură în Piaţa Syntagma. Mă îndrept spre ieşire aruncând sticla încălzită cu apă plată, singura apă minerală care se găseşte în Grecia. Mă aşez la coadă la sucul de portocale preparat în faţa ta. La auzul preţului, 4,5 euro 500 ml, dau înapoi. Dar căldura nu-mi dă pace şi până la urmă scot banii pentru un pahar de suc îndoit cu apă şi gheaţă. Apoi cobor, pe alt drum decât cel pe care venisem. Merg agale prin cartierul Plaka, reşedinţa celor cu mulţi bani. Mă gândesc să iau un taxi, apoi geograful din mine se revoltă şi îmi spune să merg mai departe că voi găsi calea cea bună. Totuşi, mă îndrept către un taximetrist şi îl rog să-mi explice unde este Hotelul Grande Bretagne. De acolo ştiu drumul. Spre surprinderea mea, ştie engleza destul de bine, ceea ce în Grecia mi s-a părut că este o raritate. Îmi face cadou o hartă a Atenei, foarte amănunţită, şi îmi arată pe hartă unde suntem şi unde trebuie să ajung. Îi mulţumesc. Oare dacă ar fi ştiut că şapca Amway aparţine unei romance ar mai fi fost la fel de amabil? Peste câteva momente aveam să aflu şi răspunsul. La un chişoşc cumpăr încă o sticlă de apă minerală. Vânzătorul, alt bun vorbitor de engleză, mă întreabă de unde sunt. Îi spun. Acesta, la auzul numelui țării mele, brusc tace, lasă capul în jos, apoi se întoarce cu spatele, semn că discuţia noastră este încheiată. Oftez. Şi îmi continui drumul.


Autocarul se opreşte la Termopile, locul în care într-o bătălie cu Sparta, grecii au luptat eroic şi s-au sacrificat până la ultimul soldat. Ni se atrage atenţia că este foarte cald afară. Cobor, dar nu rezist toropelii. Îmi imaginez că aşa trebuie să fie şi pe la ecuator. Fotografia o fac cu obiectivul lipit de geamul autocarului. Când ieşisem, am avut senzaţia că brusc mă deshidratez. Căldura topeşte literalmente asfaltul. Pornim către Paralia. Undeva, spre Olimp, fulgeră. Zeus pare un pic mânios. Fulgerele sunt cumva trandafirii şi atât de frumoase, că nu-mi pot imagina decât că Zeus vrea să ne salute. Nişte culori atât de frumoase nu pot fi semn al mâniei.

Joi dimineaţa. În autocar către Meteore. Locul cu pricina este de o frumuseţe stranie şi citesc într-un ghid că misterul acestui loc nu este pe deplin elucidat, geologic şi morfologic vorbind. Imaginaţi-vă Cheile Bicazului, peste câteva mii sau zeci de mii de ani, fără râu, ci doar pereţii muntelui ieşiţi deasupra unei câmpii deluroase care ar fi zona înconjurătoare. Meteorele se spune că sunt un astfel de amestec de eroziune carstică şi aranjament tectonic. Pe aceste stânci, de câteva sute de ani sunt nişte mănăstiri. Cea mai mare se numeste Marele Meteor. La ele în trecut se ajungea cu scripeţii, azi, pe nişte scări întortocheate. Şoseaua, pe toată lungimea ei este plină de autocare. Unele, româneşti. Intrăm înăuntru, femeile obligatoriu îmbrăcate cu fustă peste genunchi şi cu umerii acoperiţi. Pentru cine nu ştie aceste reguli, măicuţele au fuste şi şaluri de pus pe deasupra hainelor, la îndemână. Într-una din mănăstiri ni se explică metoda de pictură a icoanelor şi de aplicare a foiţei de aur. Cumpărăm câte ceva pentru cei dragi. Apoi, din nou către Paralia, unde ajungem spre seară. Mă schimb rapid cu o costumaţie de ocazie. Am ales să văd ce înseamnă „Seara grecească”. Abia am timp de un duş şi de refacerea machiajului. Ies în grabă, pentru că ora plecării s-a modificat un pic şi sunt în întârziere. Mergem aproximativ 30 de minute către Olimp. Ne oprim în faţa unui restaurant atât de exotic, că mi se pare cea mai bună alegere din acest sejur.  Palmierii ne însoţesc la mese, pe scenă, la fel ca şi plantele mediteraneeane. Şi totul este natural, adică nu răsărit din ghivece mai mari sau mai mici. De parcă aranjarea meselor s-ar fi făcut în funcţie de palmieri şi de vegetaţie, în perfectă concordanţă cu necesităţile unui loc de servit masa şi de spectacol. Ne aşezăm la un rând să ne luăm fiecare ce dorim de mâncare, numai specialităţi greceşti: sos ţaţiki, horiatiki (salată de roşii, cu ceapă şi ardei), souvlaki (frigărui), mousaka, ghiveci la tavă, friptură de pui a la grec, pepeni galbeni, pepeni roşii, vin grecesc, metaxa, suc de portocale. După ce se aşează toată lumea la mese începe spectacolul de folclor. Câţiva tineri greci, fete şi băieţi, ne fac să uităm de bucatele alese. Chiar şi un gimnast foarte bun ar avea ceva de învăţat de la aceşti dansatori. Unul dintre ei, un fel de vornicel, ştie mişcări mai complicate şi face în aer nişte piruete atât de complexe că apaluzele nu mai contenesc. Apoi, după o vreme, ne invită pe scenă pe mulţi dintre noi, mesenii, să dansăm sirtaki împreună cu ei.  După care începe un soi de discotecă. Fiind muzică de toate felurile, ne ridicăm mai mulţi de la toate mesele şi dansăm peste tot pe unde e vreun petec liber. Nu mai conta cine de unde vine. Eram doar 6 români în acea seară. Am dansat cu toţii, greci, români, maghiari, cehi, cu trupurile uşor încălzite de vinul gustos, prinzându-ne de mâini fără teamă, fără rezerve, fără prejudecăţi. Ce bun ambasador este veselia! După miezul nopţii spectacolul, ca şi seara grecească, se încheie. Dar parcă nici nu ar fi trecut atâta timp. În drum către casă, guralivul de Zeus iar face conversaţie cu noi prin fulgerele sale trandafirii.

Ultima zi în Paralia. Mai merg o dată la plajă, dar nu mă mai avânt să stau la soare ci îmi petrec câteva ore în apa caldă a Mării Egee. Pe plajă discut cu un grup din Timişoara care vine în Grecia de câţiva ani în concediu. Este şi greu să nu dai de români pe acolo, din moment ce peste 50% din turiştii staţiunii sunt români. Uneori auzi vorbindu-se maghiară, cateva minute, apoi aceiaşi vorbitori, o dau pe româneşte cu accent ardelenesc. Cu atâţia de-ai mei în jur, chiar nici nu are cum să-mi fie dor de casă. Mai fac un tur pe străzi, mă uit la aurul la metru, despre care ni s-a spus să nu cumpărăm pentru că e de fapt un aliaj de titan, la McDonald’s-ul omniprezent, iau un ghid al Greciei tipărit în româneşte, îmi umplu sacoşa cu suveniruri, cumpăr o rochie de seară, tricouri, vederi.

Spre seară plecăm către România. Un ultim popas la Salonic, un tur de oraş, o vizită la o mănăstire renumită - Sf. Dumitru, cu moaştele sfântului în interior. Când ajung în dreptul raclei sacre simt o zbârnâială prin corp ca şi cum ar fi pe acolo un fir de înaltă tensiune. „Ţi-am spus eu că se simte”, râde ghida văzând că tresărisem nedumerită. Într-adevăr. Îmi spusese că se simte ceva special când te apropii de moaştele sfântului, dar nu o crezusem.

E noapte deja, mănăstirea se închide, nu mai am baterie la mobil si pozele nu mai ies aşa cum aş vrea. În autocar adorm, obosită. La o vreme în noapte mă trezesc cu o durere violentă de cap. Cerul e plumburiu, îmi amintesc de ploile de la noi, de clima pe care o suport tot mai greu. Tranzităm Bulgaria. Somnul mă prinde iar. La 10 dimineaţa, în plin soarele Bucureştilor, mă trezesc dintr-un vis cu temple, zei şi palmieri.