Mai zilele trecute ma gandeam ca am devenit un homo turisticus. Ma ard talpile dupa drumurile lumii, n-am stare cand nu pot pleca departe, nu ma simt cu bateriile incarcate la maximum daca nu ma zbengui in miez de noapte pe vreun cheu in asteptatea ferry-boat-ului, in vreo parcare inaintea popasului ieftin dar curat de pe autostrada, sau atipind in avionul care ma duce prin cine stie ce coclauri tropicali pana unde neam de neamul meu nu ajunsese
Fara exotismul departarilor nu sunt eu, nu ma simt bine, nu pot dormi noaptea. Fara mirosul de roata si de asfalt, fara gustul portocalelor culese direct din copac, fara impersonalitatea camerei de hotel si fara sa ating templele de mii de ani ridicate in soare, n-am chef, nu mi-e foame, imi refuz iubitul si nu ma bucur de salariu. Il pun deoparte luna de luna, iar vara imi deschid aripile, imi pun elice la spilhozen, cum bine imi spunea cineva, si o pornesc, hai hui prin lume.
Uneori si iarna ma apuca acelasi dor de aventura, de nemarginire, de spatiu infinit.
Casa mea e camera de hotel, sau cerul liber, tara mea este pamantul intreg si poporul meu cred ca e unul venit dinspre stele, mereu calator si mereu la brat cu caile lactee ale sufletului.
Foto: in Trafalgar Square, Londra, 1995.
Impresionant text...l-am mai citit, dar acum pot sa si comentez! Impresionant si prin sinceritatea simtamintelor...Te cred, Oana! Calatoriile, vorba lui Kazantzakis sunt binefaceri, sau, cum spunea cineva, o calatorie valoreaza cit un raft de biblioteca. Inseamna cunoastere, comunicare, libertate...Tu le-ai descris foarte elocvent si, din proprie experienta. Am calatorit si eu mult (in tara) in tinerete, apoi, dupa 1990, nitel in strainatate..Sunt recunoscatoare bunului Dumnezeu!
RăspundețiȘtergereSi eu la fel, Dana, tot Lui ii sunt recunoscatoare pentru ca-mi implineste Marele meu Vis, singurul, de altfel, care mi-a mai ramas, an de an...
Ștergere