Tabloul

Titlul original: În loc de ramă

Povestire postată cu permisiunea autorului.

sursa: blogul Alter ego de pe softpedia

Lumina vine din stânga, aurie, străpungând fereastra uşor prăfuită, poleind încăperea. Draperiile sângerii din pluş greu care o mărginesc dau impresia de tunel. Oraşul care se vede afară, ghicit în strălucirea luminii de dimineaţă, pare trasat cu cărbunele. Impresia pe care o lasă este că lumina ce vine exterioară este cumva neagră şi capătă strălucire abia după trecerea prin geamul subţire, aproape imperceptibil. După impresionantul spaţiu pe care îl scoate în evidenţă, te-ai aştepta ca, odată cu imaginea, un întreg univers de sunete să pătrundă din afară. Te-ai aştepta să auzi freamătul străzii, cu zăngănitul metalic al roţilor de tramvai rostogolite pe şine, cu vibraţii diafragmatice de motoare mari şi brumul de neînţeles al vocilor umane.

            Imaginea este însă complet surdă, numai încărcătura textilă neobişnuit de mare a camerei sugerează temperaturi mai degrabă autumnale. Pe podea se întinde un imens covor de Bukhara, de un roşu aprins şi el, pe care se întrevăd miriadele de linii curbe ale motivului principal al moscheii Masjed-e Shah din Isfahan. Străjuind pereţii tapetaţi în culoarea smaraldului cu desene înfăţişând păuni şi raţe sălbatice stau două fotolii Biedermaier, un armoire şi in imens dulap Empire târziu.            
În centrul încăperii, direct pe covor stă aşezat într-un cot un bărbat oacheş, îmbrăcat într-o replică modernă a unei uniforme militare de la sfârşitul secolului al XIX – lea. El priveşte parcă rugător în dreapta sa şi mâna i se întinde după degetele unei femei. Acesta, îmbrăcată după moda tinerelor de la începutul mileniului al treilea, cu pardesiu lung şi negru care coboară până spre cizme îşi lasă în urmă la rându-i degetele în timp ce trupul păşeşte hotărât a se despărţi de bărbatul care o priveşte de jos. Faţa nu i se zăreşte, numai mişcarea părului negru care îi saltă pe umeri arată că tocmai s-a întors.           
       Ce-or fi vorbit cei doi şi ce s-a întâmplat în cameră nu putem decât să încercăm a ghici. Că s-a întâmplat ceva cu adevărat exemplar în acea cameră însă a devenit evident pentru că imaginea din tablou – despre un tablou este vorba – s-a umplut de steluţe de mare şi de globuri de toate dimensiunile. Acestea, ca nişte ornamente de pom, plutesc în aer înconjurându-i pe cei doi şi sclipesc poleite de lumina aurie ce intră pe fereastra din stânga. Umbrele lor lasă să se întrevadă nervurile din braţele steluţelor şi semitansparenţa globurilor. Ceea ce rămâne complet necunoscut, întărind atmosfera de irealitate a scenei, o constituie ce anume face aceste ornamente să plutească liber, ce forţă acvatică le menţine suspendate pentru a conferi greutate spaţiului acesta uluitor.             
Apariţia podoabelor face ca, dintr-odată, siluetele celor doi să capete ceva inedit, uluitor. E ca şi cum între ei ar fi avut loc un eveniment unic şi exemplar. Dintr-odată, fiecare a devenit unic şi gesturile lor, s-au dovedit a fi irepetabile şi pline de sens.            
„- Bărbatul este proprietarul camerei în care s-a întâmplat totul” – îmi spune o pacientă căreia i-am cerut să extragă tot ce se putea extrage ca sugestie din imaginea prezentată. „- Îndrăznesc să spun asta pentru că este lucrul cel mai evident din tot tabloul. Este, poate, chiar proprietarul spaţiului pentru că s-a aşezat cu extraordinară familiaritate pe covor. Naturaleţea cu care se mişcă arată că, în ciuda faptului că a trăit un moment de remarcabilă sărbătoare, aceasta a venit întrucâtva natural. Faptul că nu stă aşezat pe unul din fotolii, ci întins pe covorul persan demonstrează că, în ciuda preţioaselor elemente de decor, el se consideră îndreptăţit să adopte o atitudine extrem de degajată. Apoi, modul în care o priveşte pe fată demonstrează că regretă nespus plecarea acesteia. I-ar fi convenit mai degrabă ca ea să-şi lepădat haina lungă de exterior pe unul din braţele fotoliilor şi să se fi aşezat alături de el pe ţesătura moale de lână. De fapt, aproape că aş putea băga mâna în foc că aşa a stat aceasta până cu o clipă înainte şi că această intimitate a fost responsabilă de apariţia steluţelor şi a globurilor care plutesc liber prin jurul lor. Faptul că el întinde mâna pentru o ultimă atingere iar degetele ei îi răspund cu aceeaşi mişcare de alint demonstrează că între cei doi nu a intervenit o ruptură. Ea pleacă, într-adevăr, părăseşte încăperea dar face asta pentru că fiecare din ei rămâne un om liber. Relaţia lor nu i-a încătuşat, nu le-a conferit sentimentul acela de posesiune de la care pornesc aşteptările ca fiinţa iubită să se comporte exclusiv după pretenţiile tale, aşteptări care sunt în stare să demoleze definitiv tot ce-au reuşit să înalţe magiile marilor iubiri.

Dacă el este proprietar, atunci este fără îndoială, un tip bogat. Poate că a moştenit camera, mobilele de anticariat, covorul... Dacă le-a achiziţionat singur însă, atunci este un om cu gusturi fine pentru că niciun element de decor nu distonează, nu creează stridenţe. Modul în care este îmbrăcat, ca şi când ar fi modificat pe măsura lui o uniformă extrem de veche arată că bunul său gust este dus până dincolo de pedanterie şi că, în spatele unei simple haine se ascunde măcar inspiraţia unui creator de talent.

            În continuare ar trebui spus ceva şi despre fată, pentru că despre ea continuăm să ştim extrem de puţine. Este, evident, zveltă iar gesturile sale sunt făcute cu uşurinţă. Şi pasul hotărât şi întoarcerea bruscă a capului sugerează tinereţea, însă mai multe nu putem şti. Faptul că-şi lasă afectuoasă degetele în urmă nu ne spune decât că păstrează o relaţie tandră cu bărbatul. În rest, nici că se putea sublinia mai bine misterul care, dealtfel, trebuie să învăluie un personaj feminin.

Aş mai putea să spun ceva poate despre cameră. Acesta poate fi un spaţiu magic cu adevărat pentru că reuşeşte să facă ruptura dintre monocromia oraşului şi afectivitatea luxuriantă a spaţiului interior. De unde ştiu că este vorba de afectivitate? Din complementaritatea culorilor. Draperiile şi covorul roşii, tapetul verde, împlinesc spectrul auriului cu care sunt învelite parcă toate din încăpere.

Despre ornamente, ei bine, dacă ele nu ar fi sfidat cu atâta ostentaţie legea gravitaţiei, aş fi spus că sunt din oţel. Numai că plutesc, că au transparenţă, aşa că puterea gândului te împinge să te gândeşti că sunt reale şi sunt alcătuite din materiale rare. Tocmai faptul că nu au greutate dar se supun cu uşurinţă legilor reflexiei luminii, că lasă umbră şi au neîndoios dimensiune, mă face să cred că au „carne”, că au substanţă într-adevăr ...Chiar dacă această substanţă este una care ţine de subtilităţile lumii înfăţişate aici. Tocmai aceste caractere dau metafizică tabloului, îţi sugerează că aceste elemente ale vieţii sunt şi nu sunt în acelaşi timp obişnuite spaţiului şi lumilor din realitatea la care participăm noi, privitorii...

Din punctul acesta de vedere forţa imaginii este superioară forţei cuvântului. Puţin contează care cuvinte anume s-au spus între cei doi. Noi ştim că s-a petrecut ceva exemplar şi ne este totuna dacă ei au rostit cuvinte obişnuite sau dacă au vorbit într-o limbă interzisă neofiţilor...”

„- Ce spui, doctore, mai am vreo şansă?” - a întrebat pacienta stânjenită parcă de lungimea nesperată a monologului său.

„- Poţi să fii liniştită” – i-am răspuns. „- Nu este absolut nimic patologic în comportamentul tău. Mai mult, nici nu cred că vreo halucinaţie ar reuşi vreodată să te păcălească asupra calităţilor reale ale pământului pe care calci. Ai destulă imaginaţie ca să nu te plictiseşti niciodată. Totodată, ai destul bun simţ şi vei fi în stare să suporţi ingratitudinea oricărui adevăr pe care universul ţi-l dezvăluie şi pe care va trebui să-l accepţi pentru a-ţi putea continua existenţa. Tot ceea ce te deosebeşte de restul lumii este coeficientul mai mare de inteligenţă. Dar vei putea trece şi peste asta!”

Să iei un tablou metafizic şi să-i montezi în loc de ramă, povestea. 

Prin soarele Greciei

Pentru a vizualiza pozele in mărime normală daţi click pe ele.

1,2 - Paralia Katerini; 3 - La parlament; 4 - pe Acropole; 5 - La Meteore; 6 - Seara grecească; 7 - Biserica Sf. Dumitru din Salonic.


Grecia este o ţară din sud-estul Europei  ... este situată în  ..."
Inchid ghidul turistic cu scurta prezentare, seacă şi lipsită de farmec. Privesc pe geamul fumuriu al autocarului. E dimineaţă. Înspre nord vest, lăsăm în urmă Rodopii, uşor învăluiţi în ceaţă. Ne îndreptăm spre Paralia, o staţiune pe malul Mării Egee. Relieful stâncos, un pic roşietic în lumina dimineţii, pare desprins din Legende. Celebrele legende ale Olimpului. Vocea ghidei se aude ca din depărtare, întrebându-mă de ce aici lumina este mai puternică decât la noi. Îi spun că din cauza latitudinii, fiind mai aproape de Ecuator, razele soarelui cad sub un unghi mai apropiat de cel drept, şi e firesc să fie mai multă lumină, la propriu vorbind.
Pe marginea drumului, în loc de praful si iarba de până acum, încep să apară portocali. Ne apropiem de oraş.

Paralia este un orăşel de tip oriental, cu multe străduţe paralele şi perpendiculare, dar oarecum întotocheate, pe care te poţi rătăci uşor dacă nu-ţi iei repere la fiecare colţ de stradă. Magazine de tot felul, tricouri, rochii simple de vară, pantaloni, la 5, 10 sau 15 euro. Mai apoi suveniruri. Unele ieftine si butucănoase, altele fine, statuete ale zeilor antici, farfurioare pictate, de porţelan, căni, bibelouri, pentru toate buzunarele. Taverne la fiecare 2 magazine, cu meniuri în româneşte. La început mă mir, dar mă bucur. O fi vreun şef de tavernă din România, îmi zic. După aceea observ şi alte locuri în care reclama este scrisă în greacă, engleză şi română.
Intru pe o altă straduţă, asemănătoare cu celelalte. La parter, magazine cu blănuri. Pentru o clipă am senzaţia că mă plimb pe bulevardul La Croisette, din Cannes. Dar preţurile mici şi reclamele îmi amintesc repede că sunt în Balcani. Eleganţa blănurilor naturale mă încântă şi mă opresc să admir fantezia croitorilor. Deşi grecii nu cred că au ce face cu asemenea articole, probabil cumpărătorii nu lipsesc. Peste câteva zile, aud că o doamnă din Bucureşti a cumpărat blănuri de 2000 de euro. Zâmbesc unui gând, şi mă rog să putem face cheltuieli din astea cât mai mulţi români.
Mă îndrept către plajă, acolo unde este locul de întâlnire al celor care merg în excursiile opţionale. Reperul este o biserică ortodoxă, frumoasă, în care chiar am stat la slujba de duminică dimineaţa.
A doua zi mă încumet să ies la plajă. Sunt peste 35 de grade, soarele de după amiază dogoreşte literalmente şi doar până pe la 11 se poate sta la bronzat. Nisipul este fin, apa foarte caldă, aşa cum în România nu am întâlnit, dar algele de la mal nu lipsesc nici aici. Apa este foarte limpede şi de un albastru ceva mai închis decât Marea Neagră. Sunt pe plajă, cu ghida noastră. Sporovăim. Uit cât e ceasul. La ora 2 plecăm, eu atât de roşie pe spate încât stârnesc uimire si milă. În următoarele zile avem să merg în excursii. Aşa că profitasem de tot soarele pe care l-am putut lua.

Ora 12 noaptea. Plecarea spre Atena. Pe drum moţăi în autocar nu prea atentă la vorbele însoţitoarei de la agenţia locală. Aflu că multe românce sunt angajate la agenţii locale de turism, şi câştigă în lunile de vară cam 1800 de euro.
Dimineaţa ajungem în portul Pireu. De după un vas cu o reclamă la reţeaua de telefonie mobilă Vodafone vedem răsăritul. Ni s-a promis un spectacol frumos cu plecarea unui vas de croazieră „mare cât un bloc cu 3 etaje” ni se spune. Dar era prea dimineaţă pentru plecări în croaziere de lux. Ne îndreptăm către Atena. Amintirea zeilor antici este estompată până la dispariţie de modernismul clădirilor, de traficul şoselelor, de ritmul cotidian.

Vizităm în grabă stadionul olimpic şi ne îndreptăm către Mormântul Soldatului Necunoscut, unde la fiecare oră se schimbă garda. Facem şi poze cu soldaţii îmbrăcaţi în uniformă militară combinată cu elemente ale costumului popular grecesc. După care traversăm centrul Atenei şi privim scurt la vitrinele reprezentanţilor marilor case de modă ale Europei. După un sfert de oră urcăm pe Acropole. Antichitatea reînvie brusc înaintea ochilor noştri. Coloane, trepte de marmură, temple care sunt refăcute în toată splendoarea lor de odinioară. Restauratorii lucrează zi lumină, pentru că în 14 ani totul trebuie să fie ca la început: exact aşa cum au fost toate templele şi tot oraşul antic. Deja marmura albă a mileniului 3 se distinge net de marmura îngălbenită de timp a istoriei. Turiştii străini, mai ales americani, vin cu sutele. Mă pierd de grupul de români, pe care un arheolog care a absolvit liceul în ţara noastră îl preluase de la intrarea prin Propilee. Mă plimb printre ruine; doi bătrânei americani mă roagă să le fac o poză, să aibă o amintire împreună. Ating pietrele, coloanele, deşi cioplitorii în marmură se uită lung şi cam cu reproş la mine. Port pe cap o şapcă marca Amway. American Way. Cioplitorii tac stânjeniţi şi îşi văd de treabă. Mă cred americană, probabil. Plec mai departe, cu biletul de intrare în mână. 12 euro. Cu el poţi vizita toate cele 6 muzee în aer liber ale Acropolei. Dar nu prea mai e timp. Peste o oră trebuie să fim la autocar, şi eu nu mai ştiu să ajung singură în Piaţa Syntagma. Mă îndrept spre ieşire aruncând sticla încălzită cu apă plată, singura apă minerală care se găseşte în Grecia. Mă aşez la coadă la sucul de portocale preparat în faţa ta. La auzul preţului, 4,5 euro 500 ml, dau înapoi. Dar căldura nu-mi dă pace şi până la urmă scot banii pentru un pahar de suc îndoit cu apă şi gheaţă. Apoi cobor, pe alt drum decât cel pe care venisem. Merg agale prin cartierul Plaka, reşedinţa celor cu mulţi bani. Mă gândesc să iau un taxi, apoi geograful din mine se revoltă şi îmi spune să merg mai departe că voi găsi calea cea bună. Totuşi, mă îndrept către un taximetrist şi îl rog să-mi explice unde este Hotelul Grande Bretagne. De acolo ştiu drumul. Spre surprinderea mea, ştie engleza destul de bine, ceea ce în Grecia mi s-a părut că este o raritate. Îmi face cadou o hartă a Atenei, foarte amănunţită, şi îmi arată pe hartă unde suntem şi unde trebuie să ajung. Îi mulţumesc. Oare dacă ar fi ştiut că şapca Amway aparţine unei romance ar mai fi fost la fel de amabil? Peste câteva momente aveam să aflu şi răspunsul. La un chişoşc cumpăr încă o sticlă de apă minerală. Vânzătorul, alt bun vorbitor de engleză, mă întreabă de unde sunt. Îi spun. Acesta, la auzul numelui țării mele, brusc tace, lasă capul în jos, apoi se întoarce cu spatele, semn că discuţia noastră este încheiată. Oftez. Şi îmi continui drumul.


Autocarul se opreşte la Termopile, locul în care într-o bătălie cu Sparta, grecii au luptat eroic şi s-au sacrificat până la ultimul soldat. Ni se atrage atenţia că este foarte cald afară. Cobor, dar nu rezist toropelii. Îmi imaginez că aşa trebuie să fie şi pe la ecuator. Fotografia o fac cu obiectivul lipit de geamul autocarului. Când ieşisem, am avut senzaţia că brusc mă deshidratez. Căldura topeşte literalmente asfaltul. Pornim către Paralia. Undeva, spre Olimp, fulgeră. Zeus pare un pic mânios. Fulgerele sunt cumva trandafirii şi atât de frumoase, că nu-mi pot imagina decât că Zeus vrea să ne salute. Nişte culori atât de frumoase nu pot fi semn al mâniei.

Joi dimineaţa. În autocar către Meteore. Locul cu pricina este de o frumuseţe stranie şi citesc într-un ghid că misterul acestui loc nu este pe deplin elucidat, geologic şi morfologic vorbind. Imaginaţi-vă Cheile Bicazului, peste câteva mii sau zeci de mii de ani, fără râu, ci doar pereţii muntelui ieşiţi deasupra unei câmpii deluroase care ar fi zona înconjurătoare. Meteorele se spune că sunt un astfel de amestec de eroziune carstică şi aranjament tectonic. Pe aceste stânci, de câteva sute de ani sunt nişte mănăstiri. Cea mai mare se numeste Marele Meteor. La ele în trecut se ajungea cu scripeţii, azi, pe nişte scări întortocheate. Şoseaua, pe toată lungimea ei este plină de autocare. Unele, româneşti. Intrăm înăuntru, femeile obligatoriu îmbrăcate cu fustă peste genunchi şi cu umerii acoperiţi. Pentru cine nu ştie aceste reguli, măicuţele au fuste şi şaluri de pus pe deasupra hainelor, la îndemână. Într-una din mănăstiri ni se explică metoda de pictură a icoanelor şi de aplicare a foiţei de aur. Cumpărăm câte ceva pentru cei dragi. Apoi, din nou către Paralia, unde ajungem spre seară. Mă schimb rapid cu o costumaţie de ocazie. Am ales să văd ce înseamnă „Seara grecească”. Abia am timp de un duş şi de refacerea machiajului. Ies în grabă, pentru că ora plecării s-a modificat un pic şi sunt în întârziere. Mergem aproximativ 30 de minute către Olimp. Ne oprim în faţa unui restaurant atât de exotic, că mi se pare cea mai bună alegere din acest sejur.  Palmierii ne însoţesc la mese, pe scenă, la fel ca şi plantele mediteraneeane. Şi totul este natural, adică nu răsărit din ghivece mai mari sau mai mici. De parcă aranjarea meselor s-ar fi făcut în funcţie de palmieri şi de vegetaţie, în perfectă concordanţă cu necesităţile unui loc de servit masa şi de spectacol. Ne aşezăm la un rând să ne luăm fiecare ce dorim de mâncare, numai specialităţi greceşti: sos ţaţiki, horiatiki (salată de roşii, cu ceapă şi ardei), souvlaki (frigărui), mousaka, ghiveci la tavă, friptură de pui a la grec, pepeni galbeni, pepeni roşii, vin grecesc, metaxa, suc de portocale. După ce se aşează toată lumea la mese începe spectacolul de folclor. Câţiva tineri greci, fete şi băieţi, ne fac să uităm de bucatele alese. Chiar şi un gimnast foarte bun ar avea ceva de învăţat de la aceşti dansatori. Unul dintre ei, un fel de vornicel, ştie mişcări mai complicate şi face în aer nişte piruete atât de complexe că apaluzele nu mai contenesc. Apoi, după o vreme, ne invită pe scenă pe mulţi dintre noi, mesenii, să dansăm sirtaki împreună cu ei.  După care începe un soi de discotecă. Fiind muzică de toate felurile, ne ridicăm mai mulţi de la toate mesele şi dansăm peste tot pe unde e vreun petec liber. Nu mai conta cine de unde vine. Eram doar 6 români în acea seară. Am dansat cu toţii, greci, români, maghiari, cehi, cu trupurile uşor încălzite de vinul gustos, prinzându-ne de mâini fără teamă, fără rezerve, fără prejudecăţi. Ce bun ambasador este veselia! După miezul nopţii spectacolul, ca şi seara grecească, se încheie. Dar parcă nici nu ar fi trecut atâta timp. În drum către casă, guralivul de Zeus iar face conversaţie cu noi prin fulgerele sale trandafirii.

Ultima zi în Paralia. Mai merg o dată la plajă, dar nu mă mai avânt să stau la soare ci îmi petrec câteva ore în apa caldă a Mării Egee. Pe plajă discut cu un grup din Timişoara care vine în Grecia de câţiva ani în concediu. Este şi greu să nu dai de români pe acolo, din moment ce peste 50% din turiştii staţiunii sunt români. Uneori auzi vorbindu-se maghiară, cateva minute, apoi aceiaşi vorbitori, o dau pe româneşte cu accent ardelenesc. Cu atâţia de-ai mei în jur, chiar nici nu are cum să-mi fie dor de casă. Mai fac un tur pe străzi, mă uit la aurul la metru, despre care ni s-a spus să nu cumpărăm pentru că e de fapt un aliaj de titan, la McDonald’s-ul omniprezent, iau un ghid al Greciei tipărit în româneşte, îmi umplu sacoşa cu suveniruri, cumpăr o rochie de seară, tricouri, vederi.

Spre seară plecăm către România. Un ultim popas la Salonic, un tur de oraş, o vizită la o mănăstire renumită - Sf. Dumitru, cu moaştele sfântului în interior. Când ajung în dreptul raclei sacre simt o zbârnâială prin corp ca şi cum ar fi pe acolo un fir de înaltă tensiune. „Ţi-am spus eu că se simte”, râde ghida văzând că tresărisem nedumerită. Într-adevăr. Îmi spusese că se simte ceva special când te apropii de moaştele sfântului, dar nu o crezusem.

E noapte deja, mănăstirea se închide, nu mai am baterie la mobil si pozele nu mai ies aşa cum aş vrea. În autocar adorm, obosită. La o vreme în noapte mă trezesc cu o durere violentă de cap. Cerul e plumburiu, îmi amintesc de ploile de la noi, de clima pe care o suport tot mai greu. Tranzităm Bulgaria. Somnul mă prinde iar. La 10 dimineaţa, în plin soarele Bucureştilor, mă trezesc dintr-un vis cu temple, zei şi palmieri.

Imagini din excursia in Italia

De cele mai multe ori, cum mai spuneam călătoresc singură. Prefer să nu mă sâcâie nimeni la cap , de dormit, nu pot să dorm decât singură, şi cu excepţia acestui an de criză - când mi-am găsit să merg taman în Elveţia -  în care nu mi-am permis să plătesc diferenţa de single, în rest am făcut fix ce-a vrut muşchiu' meu, fireşte, în limitele impuse de agenţiile de turism la care am apelat. Aşa că mai rar voi posta poze în care să apar şi eu, pentru că de multe ori pozez obiectivele, nu neapărat cu mine cu tot în cadru.

Pentru a vedea pozele mărite, daţi click pe ele.

Sus - 1:eu în Piaţa San Marco, Veneţia. 2: Pieta, de Michelangelo, la Vatican, Roma. Dreapta - Turnul cu Ceas din Veneţia.

Palatul Dogilor(stg.)

Gondolă (dreapta)

Catedrală în Florenţa (jos)

San Marino (dreapta)

Bella Italia

Tot ascultând astazi muzica italiana, mi s-a facut dor de laguna veneţiană, de labirintul inchisorii din pantecele Palatului Dogilor, de străduţele pietruite ale Romei, de autobuzul 64 cu care am colindat, fără bilet, o bucată de Romă, de la Ponte Vittorio Emanuelle II până la Colosseum. Mi-e dor de tarabele cu suveniruri din faţa basilicii San Pietro, mi-e dor de statuile vii din Florenţa, de căldura îndurată în vara lui 2007 când şi pe la noi, şi în peninsulă, erau temperaturi de peste 35 de grade. Tânjesc după pizzeria de pe colţ unde am mâncat spaghette bolognese şi îngheţată adevărată, cu un gust ca aceea din copilăria mea. Revăd ca printr-o ceaţă fină Puntea Suspinelor, porumbeii  domesticiţi din piaţa San Marco, basilica San Marco, impunatorul Dom din Milano, complexul muzeal din Pisa, casa Julietei, abatia Montecassino. Parcă simt şi azi gustul unic al acelui tiramisu extraordinar de fin şi de bun, savurat împreună cu un cuplu din Giurgiu, prieteni ocazionali de călătorie, pe cheul venetian. Mi-e dor de racoarea zidurilor venerabilului castel San Angelo, de goana autocarului prin tunelurile din Alpi, de colțul parcă uitat de timp din San Marino, de coasta Amalfitana vazuta in fuga, de calatoria in noapte prin San Remo catre splendida Coasta de Azur, sau de desenul vazut din avion al peninsulei, cu o Roma scaldata de soare la un inceput de Faurar, o amintire greu de sters din memorie.

Mi-e dor de Galeriile Uffizzi, de sculpturile lui Cellini sub care am stat, pe nişte trepte, la umbră, în aşteptarea orei de plecare,  adulmec în amintire aerul subtil parfumat din Palazzo Pitti şi revăd picturile splendide pe care doream să le fotografiez şi nu aveam voie .

Mereu mi-e dor de Italia, mereu m-as intoarce la ea, daca nu ar fi si alte aventuri care sa ma tenteze, daca nu ar fi si alte "zone albe" pe harta visului meu implinit. Si totusi, din cand in cand ma intorc, pentru ca nu pot sta departe de, probabil, unele radacini, pentru ca nu pot sta departe prea multa vreme de ceea ce eu consider cea mai frumoasa țară din lume.

Gianni Morandi - "În genunchi ma-ntorc la tine"

Uneori gresim. 

Faţă de cei cărora le-am greşit în trecut ne cerem iertare ca să putem merge mai departe. 
Iar faţă de cei din prezent, le cerem iertare pentru ca viitorul să poată exista.

Acest cantec, lansat in anii '60 in filmul "In genunchi ma-ntorc la tine", a fost in mare voga, cel putin in România, la vremea aceea, ani la rand. Insa din cate stiu, si vad, nu doar in România, ci si in tara de origine, Italia. Tanarul si deja cunoscutul pe atunci Gianni Morandi a cunoscut celebritatea cu acest cantec, neasemuit de frumos, pentru cei din generația mea.

Versurile povestesc - la fel ca si filmul - despre un baiat, care fusese luat in armata, si isi înșelase, pentru o clipa, iubita si logodnica. Aceasta afla de infidelitatea lui si, pentru ca ea este supărată, isi doreste din tot sufletul sa il ierte. Cum fata nu se înduplecă, tânărul se gândește să-și strige iubirea într-un mod mai deosebit, dar si mai convingător. Il roagă pe comandant sa-i dea o permisie de câteva ore, ca sa poată sa meargă la postul local de radio si sa cânte cântecul pe care l-a compus pentru ea. Dorința ii este îndeplinită si in scurt timp acordurile melodiei răsună in oras si la toate radiourile deschise la acea ora. Logodnica, împreună cu părintii ei, aude dedicatia si ochii i se incetoseaza. Fata, măgulită si convinsa ca prietenul ei merita o a doua sansa, iese din casa, aleargă spre un loc de intalnire, pentru ca timpul permisiei se scurge rapid, si cei doi reusesc sa se întâlnească pentru cateva minute si sa se îmbrățișeze, ca pentru a pecetlui legătura puternica dintre ei.


La atâția ani de la lansare, Gianni Morandi, împreună cu focoasa Giannina Nanini, reușesc o interpretare de excepție, pe care nu ma mai satur s-o ascult.

Acum, și împreună cu voi:

Pisicile din Antalia

Azi noapte am dat pisicile afara cu toate cele minus 18 grade si cu zapada de juma' de metru. M-am trezit pe la 7 si ceva, ele erau zgribulite pe pervaz, iar eu stranutam de zor si-mi "mergea nasul" :))) de parca as fi dormit pe-afara cu blănoasele mele dragi.

Vazandu-le cum se intindeau pe sticla termopan disperate sa-mi atraga atentia, mi-am amintit de Revelionul si excursia in Antalia de acum doi ani. Eram singura turistă singură din cele 3 autocare pline de cupluri si grupuri de prieteni.

Imi place sa calatoresc singura, desi atunci, o facusem dintr-un impuls de a pedepsi pe cineva apropiat. Clima mediteraneana imi facea bine; si atunci eram racita si tuseam, iar caldura primavaratica a Turciei imi amorti simptomele. Eram in elementul meu: in Efes, coloanele si statuile de marmura pareau tocmai prabusite intr-un cutremur produs alaltaieri. Ma asteptam sa vad oameni in togile lor albe mergand printre ruine. In schimb, vocea ghidei locale si engleza ei aproape perfecta se auzea monoton si linistitor totodata. Cateva pisici blânde se plimbau pe aleile anticului oras, nestingherite de prezenta noastra, ba chiar dimpotriva, mieunand sa le dam ceva de-ale gurii si un pic de atentie.

La Troia, ce-i drept, pisici mult mai putine, probabil amintirea marelui razboi nu era pe placul lor.

In toata excursia aceea am fost insotiti de pisicile frumoase si blânde ale Turciei. La baile Cleopatrei aproape ca nu puteai merge din cauza lor, in Istanbul impresurau cotloanele Moscheii Albastre si ale Palatului Topkapî, iar în Kuşadasî o fată le aducea hrană uscată la tomberonul de lângă hotel.

Foto: 1 - pisici la Efes; 2 - la Baile Cleopatrei; 3 - Iarna la Palatul TopKapî; 4 - Biblioteca de la Efes.

Dor de ducă

Mai zilele trecute ma gandeam ca am devenit un homo turisticus. Ma ard talpile dupa drumurile lumii, n-am stare cand nu pot pleca departe, nu ma simt cu bateriile incarcate la maximum daca nu ma zbengui in miez de noapte pe vreun cheu in asteptatea ferry-boat-ului, in vreo parcare inaintea popasului ieftin dar curat de pe autostrada, sau atipind in avionul care ma duce prin cine stie ce coclauri tropicali pana unde neam de neamul meu nu ajunsese

Fara exotismul departarilor nu sunt eu, nu ma simt bine, nu pot dormi noaptea. Fara mirosul de roata si de asfalt, fara gustul portocalelor culese direct din copac, fara impersonalitatea camerei de hotel si fara sa ating templele de mii de ani ridicate in soare, n-am chef, nu mi-e foame, imi refuz iubitul si nu ma bucur de salariu. Il pun deoparte luna de luna, iar vara imi deschid aripile, imi pun elice la spilhozen, cum bine imi spunea cineva, si o pornesc, hai hui prin lume.

Uneori si iarna ma apuca acelasi dor de aventura, de nemarginire, de spatiu infinit.

Casa mea e camera de hotel, sau cerul liber, tara mea este pamantul intreg si poporul meu cred ca e unul venit dinspre stele, mereu calator si mereu la brat cu caile lactee ale sufletului.

Foto: in Trafalgar Square, Londra, 1995.

Dr. Pygmalion (1)

- serial mitico-fantastic, inspirat de stilul lui Terry Pratchett şi nu numai - Orice asemănare cu realitatea o face cititorul, pe propria răspundere :)

Bucata de marmură informă se lăsă moale în mâinile lui Pygmalion. El o atinse uşor, încercând să ghicească femeia splendidă de sub maldărul încă neclar de piatră. Apoi se uită lung la ea şi îi descoperi ochii de tăciune aprins, ca şi ai lui. Din noaptea ochilor lor haosul porni să nască jerbe de foc şi fluvii de stele iar Galateea prinse viaţă. Se priveau cu nesaţ, se căutau, privirile lor năşteau fulgere, lumini şi spaţii. Eonii începeau de sub genele ei iar genunile ochilor bărbatului revărsau fericire şi viaţă în ochii ei. Zilele treceau. Galateea se transforma, încet.

restul povestirii se afla aici:  http://oana1964.blogspot.com/2009/12/dr-pygmalion-1.html

Candva, inspirata de o intamplare reala am vrut sa scriu o povestire cu tenta science fiction. Am inceput-o si nu am mai con tinuat-o deloc, nu stiu de ce. Rareori mi se intampla sa nu termin un text de care ma apuc, mai ales cu drag si cu inspiratie. Cine stie? Poate la un alt candva, visul acela se va contura din nou, clar in sufletul, mintea si stiloul meu :)